Prezența lui George Enescu în cultura noastră

Figura şi destinul marelui compozitor, violonist, pianist și dirijor român, George Enescu, oferă oricărui spirit preocupat de semnificaţa Artei de azi o seamă de probleme spre descifrare. Enescu îşi face apariţia în muzică şi pentru muzică, înconjurat de fel de atmosferă de mit, cu o integrală participare vitală şi metafizică la procesul de creiaţie artistică. Cultura noastră a mai dat în veacul de faţă o altă contribuţie similară Artei universale. Ne gândim la cazul sculptorului Constantin Brâncuşi, una din figurile cele mai interesante ale plasticei contemporane. Amândoi prezintă o totală, încărcată de emoție, aproape supranaturală, dăruire formelor artistice, din primii ani ai copilăriei. Ceiace, pentru limbajul curent, ar prezenta caracteristicele unor “enfants prodiges”, pentru noi şi pentru modalitățile culturii noastre, sunt pur şi simplu prezenţe mitice, dotate cu o putere colosală de irupţie în formele unei culturi majore. Apoi, şi unul şi altul, întrupează o impresionantă identitate intre Artă şi Vieaţă, eliminând dintr’o existenţă fără concesii sociale, tot ce nu aparţine, ca esenţă şi ca forme, creiaţiei artistice. E vorba de o identificare a fiinţei cu existenţa artistică, umilă, patetică, insufleţită de o tragică tensiune lăuntrică, în faţa căreia intreaga retorică romantică ce proclamă majestatea geniului şi a artistului, ni se vădeşte goală de autenticitate.

Poate numai Mozart oferă un proces asemănător de gestaţie spirituală în muzică, aproape din leagăn, ca Enescu. Cu atât mai semnificativă şi mai pătrunsă de atmosferă este similitudinea, cu cât nici unul, nici altul nu prezintă atributele monstruoase ale geniului. Amândoi sunt spirite senine, umane, învăluite intr’o suavă atmosferă de poezie şi de autentică trăire a dimensiunilor vieţii. Enescu prezintă, în plus, ceva de esenţă mitică, definind întâiele lui contacte cu Muzica, în copilărie, şi conservându-l într’un univers muzical, ca o specie rară, necontaminată, de alte posibile vicisitudini şi condiţionări ale vieţii.

Există un aspect simbolic în existenţa lui Enescu. Puţini artişti au întrupat ca el geniul muzical al neamului său. Un geniu muzical căruia Vincent d’Indy îi prevedea o rodnică eflorescenţă renovatoare pentru muzica europeană, cum se va vădi mai târziu în muzica lui Bela Bartok. Faptul e cu atât mai semnificativ cu cât Enescu se realizează ca sinteză majoră a geniului muzical românesc, într’o epocă în care naţionalismul, configurat istoric în creiaţia artistică, e practic depăşit. Enescu, creiator de artă şi interpret, se formează în climatul unui naţionalism romantic. Acestei etape îi aparţin cele dintâi opere ale sale, “Poema Română” (1898) şi cele două “Rapsodii Romăne” (1901-02), opere de tinereţe scrise pe motive populare româneşti. Dar, în realitate, geniul muzical românesc al lui Enescu, spirit ce se formează şi trăieşte în ambianţa celor mai interesante experienţe muzicale contemporane, şi se nutreşe, cu o putere de transfigurare fără egal, din cea mai autentică creiaţie muzicală europeană din ultimii două sute de ani, ne apare în plinătatea lui în cele două aspecte majore ale personalităţii sale. În fecunda Operă de compozitor a maturităţii sale artistice şi în marea lui valoare de interpret, ca violonist şi dirijor.

Nu e uşor să Exezi locul ocupat de Enescu în cadrul muzicei contemporane. Suntem prea aproape încă, nu atât de opera lui, a cărei valoare se impune prin ea însăşi şi prin admiraţia unanimă a contemporanilor, ci de figura oarecum desconcertantă a artistului însuşi. În general mărturia geniului asupra propriei sale creiaţii – dintr’o poziţie critică – prezintă o valoare îndoielnică. Dar Enescu posedă, în multiplicitatea geniului său, o conştiinţă critică, un sens adânc al esenţei înseşi a Artei şi a poziţiei artistului în faţa propriei creiaţii, încăt mărturia lui nu poate fi ignorată. Pe baza ei constatăm că Enescu trăieşte, în impresionantul echilibru al personalităţii sale, o dramă insolubilă. Drama unui mare compozitor, condamnat să fie în acelaş timp şi un mare interpret, “Vraja lui Enescu”, a acelui interpret de neîntrecut al lui Bach, al sonatelor de Beethoven, al lui Mozart, care a fascinat generaţii întregi de iubitori de muzică din lumea întreagă, a fost drama, însăşi a acestui mare artist, care voia timp, posesia absolută a timpului şi a resorturilor întregi ale spiritului său, pentru a compune muzică şi a trăi misterul absolut al muzicei, aşa cum e ea în esenţă, formă de cultură europeană plenară dela Bach pană la Bela Bartok.

“Cu cât mă întorc mai departe, luând firul amintirilor mele de copil, aflu muzica. Pur şi simplu pentrucă niciodată n’a existat, la mine, graniţă între vieaţă şi artă. Vieaţă, respiraţie, gândire, am sentimenul, ori iluzia, că totdeauna am făcut toate astea în muzică“. Fapt cu atât mai impresionant, cu cât nimic în existenţa de copil a lui Enescu, prodigiosul copil care scrie “Opere” la cinci ani, nu oferă posibilităţile “tehnice” ale unei formaţii muzicale. Dar dacă mediul în care trăieşte nu-i dă prilejul unei educaţii muzicale, ceruta de vieaţa însăşi a copilului genial, între el şi sufletul muzical, infinit de bogat, al neamului său, al însuşi peisajului din a cărui substanță vie se nutreşte, are loc o frăţie originară. Tot lirismul palpitant al pământului Moldovei natale, leagănul copilului febril, însetat de muzica şi misterios stimulat să creieze muzică, află în el un fel de Sinteză supremă, aşa cum aflase cu câteva decenii mai inainte în universul poetic al lui Mihail Eminescu.

Cu această prezenţă vie a sufletului muzical al pământului şi al neamului său, porneşte Enescu la drum, la vârsta de opt ani, drum nesfârşit de ucenicie formală şi de creiatie fecundă. La opt ani, îl găsim la Viena în prezenţa, aproape în tovarăşia, lui Brahms, un “Brahms realitate în carne şi oase” şi a lui Beethoven, a cărui amintire staruie încă în aer. La treisprezece ani la Paris, intr’un moment în care Debussy publicase “Cuartetul de coardă”, iar “Pelleas” şi “Suite bergamasque” erau în gestație. Studiază la Conservator cu Massenet şi Fauré. Printre colegii săi iluştri se numără Ravel, Ducasse, Florent Schmitt, Cortot. Aparitia lui capătă un nimb de neobișnuită glorie. în “Memoriile” sale, Cortot îl prezintă, în această etapă, ca violonist, pianist şi compozitor uimitor de matur. De atunci până la moarte, sub aceste două aspecte şi ca maestru de interpreţi iluştri de măsura unui Menuhin sau unui Lipatti, steaua lui Enescu străluceşte făra incetare pe cerul înalt al muzicei europene.

Succesele lui ca interpret au făcut, în general, ca publicul să ignore Opera sa de compozitor. Începută în 1897 şi terminată odată cu moartea lui, cariera de compozitor a lui Enescu este extrem de fecundă pentru un artist silit să consacre foarte mult timp virtuozismului. “Am dorinţa necontenită de a compune”, e mărturia vietii artistice a lui Enescu. “O dorinţă vagă la inceput, mai ales dacă e vorba de muzică pură, adică fără subiect precis. O simfonie sau un cuartet nu are subiect, nici acţiune, nici desnodămănt. Trebuie să aştepţi până la sfârşit ca să vezi că a existat o logică”. Din această permanentă stare de creiatie, au iesit opere ca: “Poema Română”, “Întâia sonata pentru pian şi vioară” (interpretată de Enescu şi Thibaud în 1897), “Întâia suită în stil vechiu”, “Sonata doua” (1899), “Simfonia concertantă” (1901), “Întâia” şi “A doua Suită” (1903), cele două Rapsodii Române, “Simfonia întâia în mi bemol” (1905), “Șapte cântece de Clement Marot” (1907-08), “Primul cuartet” (1911), “Simfonia a doua” (1913), “A doua Suită” (1915), “Simfonia treia” (1919), “Două cuartete de coardă” (1921-52), “Trei sonate pentru pian” (1924-34), “Sonata treia în stil românesc” (1926), marea operă lirică. “Oedip” (1932), “Suită ţărănească” (1932), “Poema simfonică” (1950), “Simfonia de cameră” etc. Dacă ne gândim că Opere ca “Oedip” ocupă Spiritul lui Enescu un sfert de veac și reclamă ani de muncă aproape constantă, ne putem da seama de efortul ce trebuie să-l facă Enescu interpret pentru activitatea de compozitor. “Eu mă simt compozitor cu toată fiinţa mea, mărturiseşte Enescu. Toate forţele mele se află în tensiune pentru a iubi muzica şi creia muzică.. Cariera mea se rezumă în Operele mele. Ea nu are nimic de a face cu concertele mele de virtuos”.

Şi totuş, celălalt Enescu, virtuosul, a scris o pagină de naştere, în muzica europeană. O concepţie nobilă, amplă, insufleţită de cultul perfecțiunii în muzică, face ca Enescu să fie unul din interpreţii cei mai mari şi în acelaş timp cei mai conştienţi de esenţa însăşi a muzicei, din câţi au fost. Omul care afirma că în artă cel dintai lucru e să vibrezi şi să transmiţi vibraţia şi altora, a fost totdeodată un artist desăvârşit, conştient, senin, echilibrat în totul, perfect. El, care a exprimat de atâtea ori nevoia artistică a unei evaziuni din servitutea tehnicei, în transfigurarea muzicei ca atare, a lăsat versiuni de magistral virtuosism, din Bach şi Beethoven. “Un preludiu de Bach, spunea, cântat fără accente juste, se aseamănă unui robinet care curge. Aşa inţeleg şi împărtăşesc şi eu opinia celor profani, când declară această muzică inexpresivă şi plictisitoare”.

Atâtea lucruri vor rămâne în amintirea generaţiilor de maine, nu numai din Romania, al cărui geniu Enescu l’a întrupat cu atâta glorie şi mândrie, ci din intreaga cultură occidentală din ce-a fost George Enescu. Dar desigur aspectul cel mai impresionant al existenţei sale a fost acesta. Posibilitatea de a trăi în acest timp, pustiit de vânturile unei teribile împrăştieri spirituale, cu plinătate absolută, Arta. Posibilitatea de a face din Muzică o formă integrală de Vieață, de a rămâne, în muzică şi în manifestările ei autentice, într’o neîncetată, aproape mistică stare de exaltaţie creiatoare.

George USCĂTESCU

(Material reprodus din revista de cultură românească Destin, nr. 10 din 1956)

_____________________________

George Uscătescu (n. 5 mai 1919, Crețești, Gorj – d. 11 mai 1995, Madrid) a fost un filosof, estetician, eseist, poet și sociolog român, membru de onoare din străinătate al Academiei Române începând cu data de 10 septembrie 1991.

A urmat cursurile liceale la Târgu-Jiu iar bacalaureatul l-a luat la Craiova in 1937.

În continuare a urmat la Universitatea din București cursurile la Facultatea de Litere și Filozofie și la Facultatea de Drept. În anul 1940, apreciat de Nicolae Iorga, primește o bursă pentru Italia. Acolo a realizat cu strălucire trei doctorate: în filozofie, litere și drept. Datoriă conjuncturii cauzată de grava conflagrație din acel timp din Europa, nu s-a mai întors în țară și s-a stabilit definitiv în Spania, la Madrid, care a devenit patria lui adoptivă.

Ajungând profesor universitar la Universitatea Complutense din Madrid, titular al catedrei de filozofie care a fost a lui Ortega y Gasset și a lui Eugenio D’Ors, a desfășurat o activitate enciclopedică abordând subiecte de cultură, estetică, filozofie, de istorie, politologie etc. Operele lui sunt scrise în majoritate în spaniolă, dar și în limbile italiană, franceză, germană și traduse în engleză, portugheză, greacă. A fost profesor de onoare al Universității din Roma, Buenos Aires, Moderna Ciudad de Mexico, Strassburg, Florența, Genova, Valencia, Veneția, Trieste, Palermo, Bologna. La Madrid a înființat revista Destin care, sub conducerea sa, timp de peste 25 de ani a fost un adevărat focar de cultură al exilului românesc, la ea colaborând Grigore Gafencu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Ștefan Lupașcu și alte personalități românești proeminente. A predat de asemenea cursuri universitare la Barcelona, în Argentina, în Italia. George Uscătescu a fost președintele societății Ibero-Americane de filozofie, președintele Societății de Studii Umaniste „Giovani Gentile” din Roma.

Opera sa, numărând peste 80 de cărți și sute de articole (foarte multe publicate în importanta gazetă ABC din Madrid, unde colabora cu regularitate) are ca obiect studii și eseuri din domeniul esteticii, diplomației, filozofia culturii și a dreptului.

În domeniul literar George Uscătescu a debutat la 20 de ani în revista „Tinerețea” din București și pe parcursul vieții a publicat 7 volume poetice din colecția „Destin”: Tanatos – 1970; Dărâmat Hion – 1972; Melc Sideral – 1974; Memoria Pădurii – 1977; Millenarium – 1980; Poeme – 1981; Autobiografie – 1985; Timp și Destin – 1993.

Alte lucrări ale sale au omagiat mari artiști români: Brâncuși, Luceafărul, La un centenar (1989). Înainte de 1989 opera sa a fost remarcată, tradusă și publicată în România: Erasmus (1982); Brâncuși și arta secolului (1985); Ontologia culturii și procesul umanismului (1987).

După evenimentele din 1989 din România, a fost printre primii români din exil care s-a alăturat mișcării de emancipare politică și culturală care a deschis noul curs al istoriei în România. (sursa)