Pe lîngă marile intuiții, spontane si de dincolo, ce oglindesc cotiturile istorice ale neamurilor acestui pămînt, contemplarea obiectivă a faptelor, strictă în articulaţiile ei, tinde să aducă stabilirea unei ordini lumeşti, bine fixată, lucrînd ca o putere ce influenţează asupra vietii imediate, risipită în actiuni ce sunt, de foarte multe ori, departe de-o adevărată „adaptare la mediu”. Depăşirea cadrului zilnic de actiune pentru menţinerea vieţii noastre sociale, naţionale, trebuie înfăptuită prin cunoaşterea manifestărilor sociale de totdeauna şi de pretutindeni. Termenii de „totdeauna” si „de pretutindeni” ne spun implicit că sociologia care voieşte să cunoască realitatea socială romînească, de pildă, va trebui să adîncească şi analiza faptelor trecutului pentru a stoarce semnificaţia obiectivă a acestora. Din pătrunderea acestor fapte, prezentul nu numai că ar trebui să simtă o ataşare simpatică fată de ele, aşa, cum ne-o cîntă poeţii noştri, ci in mod natural, această pătrundere, va avea un rost practic, va duce la aplicaţii sociale raţionale.
Cunoaşterea şi adîncirea trecutului nu este nicidecum întoarcerea la trecut. Şi supt perspectiva ştiinţifică ea nu este şi n’are voie să fie ceva „mistic”. De alta parte, pentru garanția unei cercetări obiective, elementele şi termenii din domeniul metafizic ca „progresul omenirii”, „omul se naşte bun”, etc. trebuie eliminaţi din ştiinţa socială pentru a nu o prejudicia. Desbrăcați de orice prejudecăţi de asemenea natură, de orice moralisme ce nu intră în cadrul obiectiv de cercetare ştiinţifică, atitudinea noastră faţă de prezentarea unor fenomene sociale nu va fi nici progresistă, nici reacţionară, nici aristocratică şi nici demagogică, ci numai sociologică. Dar dacă sociologia nu poate fi identificată cu mişcările şi tendintele sociale (ceea ce ştiinţa noastră sociologică oficială a face), că poate demonstra, în mod obiectiv, întrucît este legitimă o anumită mişcare socială, cari îi sunt cauzele, dece ea trebuie sustinută sau nu.
Schematic distingem două mari clase sociale în trecutul ţărilor romîneşti: boerimea şi țărănimea. Clasa de sus, cu o funcţiune expresiv politică, internă şi externă, clasa de jos, cu funcţiune preponderent economică, agricolă. Ambele îşi au caracterul lor social deosebit, felul lor special de manifestare, fără ca aceste deosebiri să ducă la conflicte, permanente, diferentele netezindu-se prin suverana conducere a domnitorului prin unitatea limbii, prin aceeaşi credinţă religioasă. Existau însă, pe lîngă aceste două mari clase, pături sociale mai putin compacte, cu funcţiuni, dacă nu chiar cu totul deosebite, totuş specializate, de-o proprie nuanţă, functiuni ce modelează cu timpul şi un anumit tip de indivizi de-o constitutie psihică bine definită, originală. O astfel de pătură socială constituiau în Muntenia moşnenii iar in Moldova răzeşii. Mai ales în Moldova întîlnim în regiuni caracteristice, aceşti răzesi, oameni de-o ţinută sufletească distinct reliefată, liberi, autonomi economiceşte, cu un cuvînt „boeri” şi totuşi mai puțin decît aceşti, neluînd parte la conducerea politică a tării. În acelaşi timp ei sunt „țărani”, cei mai bravi dintre țărani, mînuind armele şi muncind ogoarele şi totuşi deosebindu-se accentuat de „vecini” sau în situaţia din Muntenia, de romîni, țărani supuşi „stăpînului”.
Asupra originii acestei pături sociale sunt mai multe ipoteze. În analogie ca situatia tărilor din apus, A. D. Xenopol (1) susţine că din timpul închegării voevodatelor încă, a existat o țărănime liberă, războinică şi care abia în urma luptelor continui, a sărăcit, măcinîndu-şi puterile aservindu-se boierilor sprijiniti de domni. Moşnenii şi răzeşii n’ar fi decît urmaşi ai acestei țărănimi libere.
De aici Xenopol face deosebire între pămînturile răzeşeşti, ale moşnenilor, şi între pămînturile boiereşti. Această deosebire îşi găseşte explicarea în originea deosebită a proprietătii boiereşti şi a celei moşneneşti sau răzeşeşti. Cea boierească se trăgea totdeauna din dăruiri domneşti.
Nu tot aşa stau lucrurile cu proprietatea răzeşească. Ea era de cele mai multe ori (afară de mazili) mai veche decît descălecarea, cum era fără îndoială acea a locuitorilor Vrancei, a Cîmpulungului şi a poporatiei găsite în Muntenia la înfiinţarea domniei. (2) Vom mai reţine un fapt. Atît moşnenii, cît şi răzeşii sunt cunoscuti ca militari, ca grăniceri. Ipoteza lui Xenopol asupra vechimii răzeşilor şi moșnenilor este cu atît mai plauzibilă cu cît autorul arată că organizația militară la romîni a fost foarte veche. „Nu rămîne nici o îndoială că așezămintele militare ale căror urme le întîlnim pînă tîrziu în ţările romîne, datează în ele din vremuri foarte vechi, avîndu-şi rădăcina chiar în epoca anterioară Hescălicării, întrucît vieața poporului romîn fiind fără încetare o vieaţă de luptă, organizarea militară cată să fi precedat la el pe toate celelalte”. (3) Cum această organizaţie militară reclamă indivizi, independenţi din punct de vedere economic, ea n’a putut fi alcătuită decît de luptători ţărani liberi. Firul istoric al răzeşimii ne-ar duce, după Xenopol, pînă la primele înjghebări de vieață socială romînească, iar dacă am voi, el ne-ar putea opri la legionarii romani stabiliti definitiv pe pămîntul Daciei.
Ipoteza a doua, mai curentă, fixează originea răzeşilor, pentru ca să ne restringem mai mult la Moldova, din epoca lui Ştefan cel Mare, Domnitorul Moldovei, în dibăcia sa strategică, rîndui viteji hotarnici, distinşi în lupte ca să păzească hotarele si locurile de trecere a duşmanului. Aşeză aceşti voinici în ținuturi al căror pămînt rămînea să fie proprietatea lor din tată în fiu. Iar de pleca Domnul la luptă îl urmau şi ei, fără plată, înarmaţi şi călări.
Oricum s’ar înfăţişa problema originii răzeşimii, un fapt rămîne constatat: existenta unei clase sociale, avînd ca ocupaţiune apărarea tării (spada) şi îngrijirea pămîntului propriu (plugul). Cele două ipoteze istorice amintite se complectează. Desigur că vor fi existat aceşti voinici şi înainte de Ștefan cel Mare, dar marele voevod a ştiut să ridice starea lor cît mai mult şi să o mai întregească din rîndurile ţărănimii, căci şi aceasta lua parte la lupte.
Epoca de înflorire a Moldovei subt Ștefan cel Mare număra ținuturi întregi de răzeşi, străjuind de jur împrejur ţara mereu încolţită, dela piciorul Moldovei, din ținuturile Bîrladului de azi, dinspre Nistru avînd ca centru Orheiul, la Nord în jurul cetăţii Hotinului, dela Cernăuții de azi în spre Polonia, pe pămînturile boierului Tăutu, în Cîmpulungul Moldovenesc, în Vrancea, trăia această nobilă țărănime, hotărîtă şi dîrză, vitează şi totdeauna pregătită la atac. Alături de aceştia, cu timpul, depărtaţi dela locurile de conducere, căzuţi în disgraţie, se retrag şi rămîn mazilii (boerii maziliţi, de multe ori frămîntind gînduri de răsbunare sau şi pornind răscoală împotriva Domnului, ca Orheienii, altă dată. Aceşti „slujitori depe margină” – răzeşii – făceau parte din armata permanentă a lui Ştefan cel Mare, căci aceasta, în timp de pace se compunea din:
1. Curteni sau viteji,
2. Lefegii,
3. Locuitorii satelor de margine, păzitorii graniţelor.
În rezumat răzeşimea împlinea o funcțiune distinctă în trecutul Moldovei, fiind o clasă socială deosebită de altele, avînd deci un scop precis.
Dar noi voim să surprindem semnificaţia sociologică, politică a acestei clase sociale. Statul este societatea organizată subt raport politic. El e o formă concretă de prezentare a fenomenului politic. Fenomenul politic in esenta sa se naşte din raportul de luptă între diferite societăţi pentru stăpînirea autonomă a unui teritoriu. Luptele pot fi de dominaţiune sau şi liberare.
În faţa mediului concret în care au trebuit să trăiască ţările romîneşti în trecutul lor, (s’a schimbat oare azi poziţiunea geografică şi istorică a Romînilor?) organizarea politică a fost fundamentală, de prim ordin. Din această necesitate primordială se modelează si structura internă a societăţii, diviziunea muncii economice, ordinea ierarhică, politică internă. Spre deosebire de forma socială morală, religioasă, sau economică, în organizaţia socială numită stat, prima forţă este armata. (4) Funcțiunea militară, în timpuri de ridicare naţională romînească, şi-a găsit o sistematizare cît mai raţională. Astfel domnitorii au putut să-şi asigure o domnie puternică şi autonomă. Ei sprijină, privilegiază sub raport economic această clasă, o „înobilează”.
Răzeşimea apare astfel ca o creaţiune socială, politică-militară, autonomă din punct de vedere economic, constituind o armată în permanenţă, o armată însă bine legată de pămîntul pe care îl apăra şi-l stăpînea. Din această calitate de apărători ai ţării şi ai propriei moşii s’a infiltrat în sîngele răzeşilor o adincă simțire de legătură cu solul străbunilor, care se va manifesta prin intransigenţa de mai tîrziu, cînd răzeşimea scăpătată îşi va apăra bunurile din moşi-strămoşi, arătînd prin Zapise vechi drepturile ei, vrăşmășind vieţi de-arindul pe cei ce vor voi să o deposedeze de această mostenire.
Se poate vorbi de-o ţinută psihică a răzeşului căci ea există şi azi, precum satul răzeşesc cu toate vitregiile vremurilor, în ţinuturi mai fericite, apare si azi cu un caracter al său, cu o notă specifică. Căci acolo unde au fost sau mai sunt răzeşi adevăraţi „casă răzeşească fără cerdac nu s’a pomenit”. Tradiţia ocupatiei străbunilor imbrățisată de urmaşi a transmis şi a adîncit un anumit comportament sufletesc al răzeşului adevărat. Există o demnitate interioară răzeşcască. Ea se manifestă prin pondere în judecată, prin mîndrie reţinută, prin economia gesturilor aşezate şi la loc. Icoana răzeşului dm timpurile de înflorire, zugrăvită şi în scrierile noastre literare, indică un suflet bogat în rezerve, un suflet ce nu se epuizează la primele intilniri. Această bogăţie interioară, fruct al conştiinţei propriei superiorități, ne aminteşte de ocupaţiunea războinicului care a trecut prin multe, s’a oțelit, ajungînd cu timpul la o sublimare a motricităţii interioare in atitudini pronunţate dar cumpănite, totdeauna plasate just. Este în acest fel de-a fi ceva nobil, aristocratic. Caracterul dîrz. axat, al acestor oameni care nu ştiau să uite şi nu înțelegeau să fie vreodată călcați în picioare, ci se simţiau totdeauna liberi şi hotărîţi în acțiunile lor, a scris una din cele mai frumoase pagini ale trecutului nostru de luptă şi strajă pe aceste meleaguri.
Răscoala Orheienilor, descriși cu atîta avînt romantic de M. Sadoveanu, creatorul admirabilei figuri – Tudor Soimaru, este răsvrătirea viguroasă a acestei răzeşimi, aşezată în jurul cetatii Orheiului de Ştefan cel Mare cu scopul de-a aţine calea Tătarilor dinspre Nistru, răsvrătire mîndră şi demnă de-a se impune ca o putere vie si conştientă în Moldova văduvită de duhul voevoduiui de la Putna. Căci răzeşimea orheiană nemulţumita şi ne mai voind să asculte de poruncile domnitorului, s’a încumetat să ridice domn din rîndurile ei, să-l susţină impunîndu-l ţării intregi? (5)
Dar timpurile se schimbară şi cu ele clasa socială a răzeşilor a trebuit să sufere alterări, neglijată şi suptă mai întîiu, în urmă „perimîndu-se” in rosturile ei politice, sociale, în fața unei vieţi sociale schimbate, bazată pe noi principii. Această „perimare” nu rezultă, precum s’ar crede, la prima vedere, dintr’o fatală slăbire interioară, ci din noua formă de organizare socială, în care această pătură a fost desconsiderată, iar funcţiunea ei socială subordonată altor funcţiuni mai mult preţuite (economicul).
Epoca întunecată a Fanarioților, timp de decadență politică şi socială a principatelor, în care domnii nu-şi mai văd decît de înmulțirea averii pentru a se menţine prin corupţie la putere, sapă an de an clasa răzeşească, îi surpă raţiunea de-a fi. În alte condițiuni istorice această pătură socială, prin exercitiul funcţiunii sale, ar fi putut atinge perfecţiunea, constituindu-se ca un organism puternic și hotărîtor îniata clasei boiereşti ce se înstrăina tot mai mult şi a țărănimii robite şi stoarse de ciocoi. Această posibilitate vine să ne-o confirme „fenomenul” T. Vladimirescu, moșnean din Vladimir. Iată-l pe acest răzeș muntean, liber, școlit şi umblat, om al armelor, – răzvrătindu-se şi pornind revoluţia ce avea să aducă mîntuirea ţărilor vlăguite de străini. Victorios, „Domnul Tudor”, căzu totuşi, plătind cu moartea îndrăzneala sa. Fu o ultimă si grandioasă pălpăire înainte de-a trece în starea tot mai puţin însemnată a acestei pături.
Epoca modernă, dela 1848 încoace, ne oferă o răzeşime sărăcită, slăbită, nostalgică, schimbată în majoritatea cazurilor şi sufleteşte. Înmultirea familiilor aduse fărămițarea pămînturilor, pe de altă parte activitatea războinică, grănicerească îşi pierdu sensul ne mai putînd mentine prestigiul răzeșimii. Este timpul în care răzeşul apare ca un glas ce strigă în pustiu, ambiţios, de-o ciudată îndărătnicie, veșnic în procese, cu un cuvînt ca un om „de hartă”. Neînţelegînd nimic din sensul vremurilor, el se retrage în amintiri, se cufundă în trecut, devine o tristă figură. Şi totuşi, pînă înainte de războiul mondial, alocuri chiar şi pînă azi, s’au păstrat figuri impunătoare de răzeşi, învingînd asprimea vremurilor. D-nul V. Caraivan (6), unul dintre cunoscătorii răzeşimii, într’o scriere (7) în care desfăşură istoria unui proces răzeşesc, arată că în satul Şuletea de lîngă Bîrlad, în anul 1911, existau încă 5-6 diplome moldovenești de mazili. Iată şi înfăţişarea răzeșilor din acel sat în 1911: „Cu toate că unii is foarte nevoiaşi şi duc o viaţă grea, căci de vre-o 30-40 de ani mulţi s’au amestecat prin încuscriri cu clăcaşii de prin satele vecine, înainte de 1850 nu se pomenea de aşa ceva, sunt mîndri şi ambiţioşi, cu greu se pleacă fiind siliţi de sărăcie şi între ei veşnic se ceartă nevoind a recunoaşte ușor șefia unuia. Au însă o nobleță deosebită în privire, în statura lor, mai sunt inca bătrîni frumoşi, măsuraţi la vorbă, îmbrăcaţi simplu şi curat cu tunica de postav negru încărcată de fireturi cum se purta altă dată, cu părul lăsat în plete, în cari recunoşti numai decît pe vechii Moldoveni de odinioară” (pag. 14-15).
O schiţă istorică a unui sat răzeşesc bazată pe zapise publică D-nul M. Costăchescu arătînd deasemenea urmele vii încă şi azi ale trecutului răzeşesc. Ar fi să amintim aci lucrarea lui D. Țopa asupra răzeşilor din Nordul Bucovinei.
Figurile istorice ale răzeşimii cu viaţa ei aspră şi nobilă apar în literatura noastră, în cîntecul popular, în legende istorice, ca şi la scriitorii moldoveni. Duioasele „Scrisori ale unui răzeș” sunt din paginile cele mai condensate şi mai suculente din cîte a scris Cezar Petrescu.
Dar preocupările istorice şi cele literare rămîn numai interesante sau frumoase realizări culturale, documente ale unui trecut cu o viaţă a sa, depărtată de noi. Credem însă că realitatea noastră socială de azi, mai ales în anumite regiuni ale ţării, nu numai moldovene, este de aşa natură, încît ea reclamă, în mod imperios, redeşteptarea vechiului spirit răzeșesc. Dacă nu este posibilă această redeșteptare la elementele vechi răzeşeşti, atunci este nevoie de creiarea unei noi elite de ţărani independenţi şi capabili de luptă dîrză pentru afirmarea romînismului. Dacă azi cucerirea cu „plugul şi cu spada”, cum ar spune poetul, trebuie să primească un nou sens, atunci pionerii aceştia vor trebui să constituie nu o clasă specific militară, ci una politică naţională, asimilînd elementele barbare, năvălitoare. Formarea unei ţărănimi libere, independente însă nu poate nici odată să fie confundată cu „acordarea drepturilor politice”, cu dreptul de-a vota. Istoria ne arată că au existat natiuni cari şi-au apărat interesele fără să voteze. Ci o țărănime liberă însemnează o ţărănime capabilă de-a se folosi în mod liber, argumentat, de aceste drepturi, conform intereselor proprii de viaţă socială. O ţară ca a noastră nu poate fi condusă exclusiv de intelectuali, bieţi slujbasi la stat, dependenţi de buget, care la rîndul său depinde de o anumită elită.
Deci acolo unde viaţa răzeşilor, ca prin farmec mai licăreşte încă, ar trebui să ne concentrăm toate forţele pentru a o întări sprijinind-o, înviorînd-o, prin ridicare cultural-socială. Căci de pildă în Nordul Bucovinei, datorită în cea mai mare parte politicianismului îngust, datorită goanei după voturi,-veneticii favorizati mai înainte de stăpînirea austriacă, astăzi de cea zisă romînească, au copleşit răzeşimea.
Această nouă ridicare socială, ca altă dată prin înţelepciunea politică a lui Ştefan cel Mare, trebuie să ne fie mereu aminte, căci ca şi în vremurile tulburi ale trecutului, razimul nostru naţional şi de stat nu poate fi menţinut decît printr’o puternică pătură politică-culturală, formată din elemente băştinaşe, bine legate de pămîntul ţării.
Leon ȚOPA
_____________________________
(1) „Istoria partidelor politice în România”. Bucureşti 1911, vol. 1, pag. 3
(2) Xenopol „Istoria Romînilor din Dacia Traiană” vol. IV, pag. 147
(3) Ibidem pag. 142
(4) Vezi T. Brăileanu: „Politica” Cernăuţi 1928, pag, 236, şi următ.
(5) I. Nistor: „Istoria Basarabiei”, Cernăuţi, 1923. pag. 76
(6) Vezi revista „Răzeşul” de la Bîrlad. In care citim articole şi documente interesante despre mazili şi răzeşi. Directorul revistei este D-nul V. Caraivan
(7) „O delegație de răzeşi în capitală sau istoricul unui sat moldovenesc”, Bucuresti, 1911.
_____________________________
(Material preluat din revista Însemnări Sociologice anul I, nr. 1 din 5 aprilie 1935)
- PE solicită reluarea alegerilor legislative din Georgia. În replică, premierul georgian anunță că RENUNȚĂ la toate ajutoarele UE și amână negocierile de aderare până în 2028 - 28 noiembrie 2024
- Biserica Ortodoxă Română, apel la rugăciune și calm în contextul alegerilor electorale actuale - 28 noiembrie 2024
- România a cerut Bruxelles-ului să investigheze rolul TikTok în alegerile prezidențiale din 24 noiembrie. Părțile implicate se întâlnesc înainte de turul 2 - 28 noiembrie 2024
Exceptional! Cine mai publica asemenea texte fundamentale pentru romanism in ziua de azi? Bravo!