Feminismul perdant și victimizarea femeilor

Pornind de la cazul Hillary Clinton

Feminismul a pierdut în recentele alegeri din SUA. Înfrîngerea categorică a lui Hillary Clinton e simptomul unei realităţi mai puţin evidente ori discutate – accea a feminismului perdant. Feminismul a fost zdrobit pe 8 noiembrie. Feministele vedeau în Hillary Clinton candidatul perfect care le întruchipa ideologia, obiectivele şi strategia de lucru în societatea civilă. Încă din anii ‘50 mişcarea feministă s-a străduit să ajungă în vîrful piramidei politice pentru a-şi impune obiectivele, premiul mare fiind Casa Albă. Din anii ‘70 femei influente au ajuns în vîrful piramidei politice în India (Indira Ghandi), Marea Britanie (Margaret Thatcher şi, anul acesta, Theresa May), Germania (Angela Merkel), şi alte ţări. Dar toate aceste femei au fost tradiţionale şi conservatoare în ce privește valorile şi familia. În anii recenţi feminismul a atins vîrfurile politice în Suedia… şi cam atît. În restul lumii, femeile care se află în fruntea executivului sînt tradiţionale. Anul 2016, însă, a fost o oportunitate unică pentru feministele americane, şi nu numai, să pună în cea mai puternică funcţie politică a lumii o femeie – pe Hillary Clinton. Dar au eşuat. Pierderea e cu atît mai dureroasă pentru ele cu cît 52% dintre femeile americane care au votat în alegeri l-au votat pe Trump. De ce?

Explicaţiile sînt multe, una dintre ele fiind ostilitatea lui Hillary Clinton faţă de valorile tradiționale şi față de creştini. Scurgerile masive de mesaje electronice făcute de Wikileaks în octombrie şi noiembrie au informat publicul despre gîndirea lui Hillary Clinton şi a celor care-i conduceau campania. Mesajele anticreştine, şi mai ales anticatolice, schimbate între consilierii acesteia, au fost multe şi lipsite de respect. Printre altele, consilierii sugerau formarea unui grup de lideri de campanie care să includă musulmani, dar nu creştini, cei din urmă fiind suspectaţi că nu se vor înţelege cu musulmanii. În comparaţie cu 2008, cînd a candidat pentru prima dată la preşedinţia Americii, Hillary Clinton a promovat în 2016 o agendă şi mai anticreştină. Dacă în 2008 zicea că avortul trebuie să fie rar, dar disponibil, în 2016 zicea că trebuie îngăduit fără restricţii şi finanţat de stat. Majoritatea femeilor au văzut însă în ea o persoană dubioasă. Pe față spunea una, iar în mesajele electronice alta. În Hillary Clinton au văzut o femeie mincinoasă, iar în Donald Trump un bărbat necioplit.

În săptămînile de după alegeri, presa liberală din America a comentat cu amărăciune inabilitatea lui Hillary Clinton de a mobiliza femeile să o voteze. Pe 15 noiembrie New York Times a publicat nu mai puţin de două articole ample privind subiectul. Primul, The Dream – and the Myth – of the „Women’s Vote”  („Visul – şi mitul – «votului femeilor»”), a redat declaraţia unei femei care l-a votat pe Trump: I think it’s a disgrace to have Clinton as our first woman president. She does not represent women at all – or me, as a woman, at all („Cred că este o batjocură să o avem pe Clinton ca primul nostru preşedinte femeie. Ea nu reprezintă femeile defel – nu pe mine, ca femeie. Deloc” – vezi articolul aici).

Al doilea articol a fost şi mai brutal. Intitulat Why did College-Educated White Women Vote for Trump? („De ce femeile albe cu educaţie universitară l-au votat pe Trump?”), articolul are un subtitlu deosebit de sugestiv: A mother and her two daughters in a Pennsylvania town choose a different sort of 21st-century feminism („O mamă şi cele două fiice ale ei dintr-un orăşel din Pennsylvania au ales o variantă diferită a feminismului secolului XXI”). Fiicele, de 18 şi 22 de ani, l-au votat pe Trump, nefiind impresionate de feminismul lui Hillary. L-au votat pentru că au avut mai multă încredere în el decît în ea să creeze locuri de muncă bine plătite şi că, la terminarea studiilor universitare, vor găsi locuri de muncă pe măsura educaţiei lor. Familia e creştină şi anti-avort. Mama, căsătorită cu soţul de 31 de ani, a repudiat feminismul: I don’t value Gloria Steinem feminism which Hillary exposed („Nu prețuiesc defel feminismul Gloriei Steinem, pe care Hillary îl afișează”). Femeie de succes profesional, mama a adăugat că lucrează cu bărbaţii de mulţi ani, se înţelege bine cu toți, ei o respectă, ea îi respectă, şi cîştigă la fel ca ei. Concluzia lamentabilă a autoarei este că college education didn’t seem to lead to support for the liberal women’s movement („Educaţia universitară nu pare să fi venit în sprijinul mişcării liberale a femeilor” – vezi articolul aici).

Sue Ellen Browder

Pentru a înţelege ce s-a întîmplat pe 8 noiembrie, facem astăzi recenzia cărţii publicate anul trecut de Sue Ellen Browder, care descrie un fenomen puţin cunoscut în restul lumii, şi mai ales în România: războiul rece dintre mişcarea femeilor pentru drepturi şi mişcarea feministă. Cele două nu sînt identice. Mişcarea femeilor pentru drepturi, începută acum 100 de ani, a fost una tradiţională, a femeilor educate, care aveau respect pentru familie, bărbaţi, biserică, valori, creştinism. O mişcare care şi-a formulat argumentele, asemenea lui Martin Luther King, liderul mişcării pentru drepturi civile ale oamenilor de culoare din America, pe un fundal creştin, biblic. Nu a fost o mişcare împotriva bărbaţilor, nu a fost motivată de ura împotriva acestora, nu a cerut divorţ, avort, ori distrugerea familiei, a căsătoriei, a bisericii, a masculinităţii. Ceva, însă, s-a petrecut în anii ’60, atunci cînd, într-o noapte lungă din noiembrie 1967, mişcarea femeilor din America a fost deturnată (hijacked) de mişcarea feministă care începuse să infiltreze mişcarea femeilor pentru drepturi în anii ‘60. În acea noapte lungă a izbucnit războiul nedeclarat dintre femeile tradiţionale şi feministele care au redirecţionat mişcarea femeilor către avort, divorţ, iar apoi homosexualitate, distrugerea valorilor, a familiei, a căsătoriei, îndoctrinarea fetelor în a se crede superioare băieţilor şi infantilizarea băieţilor ca fiinţe agresive care trebuie îmblînzite pentru a asigura fericirea femeilor. Războiul acesta a împlinește în curînd 50 de ani. Geneza lui e subiectul cărţii lui Sue Ellen Browder, intitulate Subverted. How I Helped the Sexual Revolution Hijack the Women’s Movement („Subminare. Cum am ajutat revoluţia sexuală să deturneze mişcarea femeilor”).

Cine e Sue Ellen Browder? Născută imediat după al Doilea Război Mondial în Iowa, într-o familie protestantă, în anii tîrzii ai vieţii Browder s-a convertit la catolicism, după un scurt popas în Biserica Episcopală. Familia ei era una normală şi fericită. Tatăl era om de afeceri, iar mama casnică. Duminica mergeau la biserică. În anii ‘60 Browder a plecat la studii de jurnalism în statul vecin, la University of Missouri. Anii ‘60 au fost anii de vîrf ai mişcării pentru drepturi ale femeilor. Stimulată în gîndire şi simţăminte de ceea ce se întîmpla în jurul ei, Browder a dorit să-şi folosească talentul jurnalistic pentru promovarea mişcării femeilor. Şi unde să fi putut să o facă mai bine decît la New York, centrul mişcării pentru drepturi ale femeilor din America, metropolă în care erau publicate cele mai mari şi prestigioase reviste pentru femei din lume şi unde liderii mişcării femeilor îşi aveau rezidența.

Norocoasă, în 1970 Browder a obţinut, la $150 pe săptămînă, poziţia de jurnalistă la prestigioasa publicaţie Cosmopolitan, numită de feministe, pe scurt şi cu afecţiune, Cosmo. Pe vremea aceea editorul şef la Cosmopolitan era Helen Gurley Brown, o femeie tradiţională, căsătorită, cu copii, care pînă nu demult îşi profilase publicaţia pe subiectele tradiţionale de interes pentru femei. La data respectivă revoluţia sexuală era încă în faşă. Dar Brown a văzut în revoluţia sexuală o oportunitate unică pentru revista ei – acumularea de noi cititori prin publicarea de subiecte controversate, neconformiste, care să atragă noi cititori. La început, Browder a făcut jocul lui Brown. A publicat zeci de articole, majoritatea dintre ele conţinînd minciuni, promovînd ideea că libertatea sexuală e cheia fericirii pentru femei şi pentru ascensiunea profesională  (… for the next twenty-four years as a freelance writer for the magazine, I told lie upon lie to sell the casual-sex lifestyle to millions of single, working women). Important, Browder accentuează că „la început, mişcarea femeilor şi revoluţia sexuală au fost fenomene culturale separate şi distincte” (In the beginning, the women’s movement and the sexual revolution were distinctly separate cultural phenomena – p. 11). Cosmopolitan, scrie Browder, a fuzionat aceste două mişcări, iar Browder şi-a adus contribuţia din plin. Cum, întreabă ea, de s-a încetățenit această gîndire, atît de dominantă la tinerele studente americane, că „a fi liberă înseamnă să faci studii universitare, să urmăreşti o carieră, să fii cît se poate de activă sexual, fără a fi ataşată de nimeni”? (p. 12).

Un prim pas în direcţia fuzionării mişcării femeilor cu revoluţia sexuală a fost cartea lui Brown Sex and the Single Girl („Sexul şi tînăra necăsătorită”), care promova ideea că o tînără necăsătorită într-o metropolă mare poate să urce scara succesului la locul de muncă şi în acelaşi timp să dobîndească satisfacţie sexuală, lucrînd din greu şi ore multe, întreţinînd relaţii sexuale diverse cu diferiţi bărbaţi, căsătoriţi ori necăsătoriți, şi fără a avea copii.

Un alt pas a fost cartea lui Betty Friedan, The Feminist Mistique („Mistica feministă”), publicată în 1963. Friedan observa că femeile din vremea ei erau plictisite. Împlinirea lor personală era atribuită căsătoriei, familiei şi copiilor, adică dependenţei de factori externi. Friedan a propus o alternativă: emanciparea sexuală a femeilor, pe care ea a numit-o „mistică feministă”. Una dintre persoanele influenţate de Friedan, foarte influentă în mişcarea feministă şi a revoluţiei sexuale din viitor, a fost Gloria Steinem, cunoscută pentru faimoasa ei expresie „căsătoria e o formă de prostituţie” (Marriage is a form of prostitution – p. 29).

Încă naivă, Browder contribuia de zor la transformarea mişcării femeilor în revoluţie sexuală.  I se cerea să scrie articole despre sexualitate. Browder inventa fapte şi nume fictive pentru articolele ei. Pretindea să ia interviuri reale unor femei necăsătorite, pline de succes profesional, emancipate sexual, femei care avortau, foloseau pilule contraceptive şi pretindeau să fie fericite. Doar că interviurile ei erau ficţiuni, neadevărate şi inventate de ea. A învăţat de la alţi jurnalişti să inventeze istorisiri promovate apoi ca fiind reale şi adevărate. Din cărţile de telefon lua nume fictive, de obicei cele frecvent întîlnite în America (Johnson, Smith, Brown, Garcia etc.), şi plasa evenimentele în restaurante, cluburi, parcuri şi alte locuri bine cunoscute din marile metropole americane, fără să să creadă sau măcar să bănuiască cineva că o poveste descrisă de ea ca fiind reală ar fi, de fapt, una inventată (pp. 36-44). Problemele cu care aceste femei se confruntau erau evitate: bolile venerice, singurătatea, lipsa stimei de sine, inabilitatea de a progresa profesional, divorţurile, avorturile, durerile fizice, fertilizările in vitro, abandonul amanţilor.

Larry Lader

Un bărbat influent al anilor ’70, care a contribuit la fuzionarea mişcării femeilor şi a revoluţiei sexuale, a fost Larry Lader, unul dintre fondatorii mişcării femeilor pentru abolirea legilor anti-avort. Lader a convins  Organizaţia Naţională a Femeilor din America (National Organization for Women) să includă în platforma ei abolirea legilor anti-avort. Browder susţine că mişcarea femeilor anilor ‘60 a fost deturnată în mare parte datorită eforturilor perseverente ale lui Lader, a cărui mare pasiune şi ultim obiectiv a fost legalizarea avortului (p. 12) Lader a publicat o biografie a lui Margaret Singer, fondatoarea mişcării pentru avort din America.

Dar Lader şi-a dat seama că eforturile lui vor fi fără succes dacă nu raliază opinia publică, şi mai ales a femeilor, împotriva Bisericii, în special a Bisericii Catolice. Lader a recurs la metodele deja cunoscute revoluţiei sexuale pentru atingerea acestui obiectiv – atacuri jignitoare la adresa Bisericii şi, în special a Vaticanului. I s-au alăturat alţi oameni influenţi ai anilor ’70, care urmăreau aceleaşi obiective: Hugh Heffner, fondatorul industriei  pornografiei din America, şi Alfred Kinsey, cunoscut pentru exagerările lui în privinţa orientării sexuale. Motto-urile iniţiale au fost „Avortul” şi „Contraceptivele”. Browder accentuează însă că abortion and contraception were not part of the original women’s movement („la început avortul şi contraceptivele  nu au făcut parte din mişcarea femeilor”) (p. 14) În timp, perspectivele lui Browder au evoluat, dîndu-şi seama că the sexual revolution was for unmarried sex and against motherhood („revoluţia sexuală era pentru sexul în afara necăsătoriei şi împotriva maternităţii” – p. 36).

Lader şi aliaţii lui au lansat, în 1973, un document influent, Good Without God („Bine fără Dumnezeu”), care vedea în special în Biserica Catolică un „obstacol în calea progresului”. Documentul cerea Bisericii să rescrie teologia creştină în sprijinul justificării emancipării sexuale, a avortului, divorţului, pilulelor contracptive etc. Religia divizează oamenii, ziceau Lader şi aliaţii lui, dar umanismul, adăugau ei, uneşte.

Pe lîngă Lader, un alt bărbat influent în deturnarea mişcării femeilor a fost Bernard Nathanson, membru fondator, împreună cu Lader şi alţii, al mişcării pentru avort din America. (Doctorul Bernard Nathanson e mai bine cunoscut publicului din România. A avortat mii de copii, dar spre finele vieţii şi-a venit în fire, şi-a cerut iertare pentru erorile tinereţii şi a devenit una dintre cele mai puternice şi influente voci ale mişcării pro-vita din America. Cu puţini ani în urmă a murit octogenar.)

18 noiembrie 1967, Washington DC

Pe 18 noiembrie 1967 un grup restrîns de 105 de femei din Organizaţia Naţională a Femeilor s-a strîns la hotelul Mayflower din Washington DC pentru a doua conferinţă naţională a ei, organizaţia fiind înfiinţată cu un an înainte. Încă din primele ore ale conferinţei, dezbaterile au mers în două direcţii: una promovată de Betty Friedan, la vremea aceea de 64 de ani, şi alta de Marguerite Rawalt, o texană de 72 de ani. Aceste femei aveau trecuturi şi experienţe de viaţă diferite. Friedan avusese parte de o căsnicie violentă, pe cînd Rawalt de una lungă şi fericită. Friedan a abandonat iudaismul, devenind umanistă şi semnatară a Manifestului Umanist. Rawalt era protestantă cu valori definite de convingerile ei religioase, anticomunistă şi anti-avort. De la conferinţă lipseau femeile de culoare, cele puţin educate, cele sărace şi femeile implicate în activismul creştin. După dezbaterea unor subiecte necontroversate de interes comun, precum grădiniţele pentru copii şi implicarea femeilor în politică, Friedan a adus în discuţie subiectele fierbinţi ale zilei: revoluţia sexuală, avortul, divorţul, pilulele contraceptive, educaţia sexuală. Insista pentru abolirea tuturor legilor care la acea vreme interziceau avortul. Promova avortul ca pe un drept constituţional al femeii. Împotriva ei argumentau Rawalt şi femeile care gîndeau ca ea: avortul ucide copiii nenăscuţi, medicii nu informează femeile privind efectele avortului asupra femeilor şi femeile suferă. Disputele au continuat pînă după miezul nopţii. Multe dintre femei au plecat înainte de terminarea conferinţei, dezamăgite şi dezgustate. În final, cu un vot de 57 la 14, Organizaţia Naţională a Femeilor a adoptat o rezoluţie de legalizare a avortului.

În lunga noapte de iarnă din 18 noiembrie 1967 a început lungul şi epuizantul război civil între femeile tradiţionale şi feministele Americii. Cele din urmă au influenţat marile publicaţii pentru femei şi le-au transformat în publicaţii feministe: Elle, Cosmopolitan, Vanity Fair. Cu timp, femeile tradiţionale s-au repliat şi au lansat mişcarea pentru dreptul la viaț[ al copiilor nenăscuţi, pentru valorile tradiţionale în familie, pentru abstinenţă, pentru restricţionarea divorţului, împotriva pornografiei. Treptat, acestor femei curajoase li s-au alăturat bărbaţi, soţi, fiice şi fii. Feministele au transformat mişcarea femeilor într-o mişcare împotriva căsătoriei, a familiei, pentru promiscuitate și subvenţionarea avortului din fonduri publice. În opinia lui Browder, în noaptea lui 18 noiembrie 1967 revoluţia sexuală şi mişcarea feministă s-au contopit într-o singură mişcare – antifamilie, anticăsătorie, antiviaţă. Feministele au cîştigat majoritatea bătăliilor de după 1967. Au reuşit să liberalizeze divorţul şi să convingă Curtea Supremă a Americii să legalizeze avortul şi pilule contraceptive. Au pierdut însă bătălia pentru un amendament constituţional, iniţiat în anii ‘70, privind stipularea egalităţii între bărbaţi şi femei în Constituţie, aşa-numitul Equal Rights Amendment.

Mişcarea femeilor tradiţionale

Mişcarea femeilor tradiţionale continuă şi ea – cu multă perseverenţă, fără sprijin financiar public ori din partea marilor corporaţii globale, ca şi fără sprijin mediatic. Bătăliile pierdute, în special avortul, nu le-au descurajat. Dimpotrivă, le-au făcut şi mai perseverente. În fiecare ianuarie, din 1973 încoace, ele organizează marşul naţional pentru dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi, care se ţine la Washington, DC. Au lansat mişcarea împotriva pornografiei, prostituţiei, şi, în decenii recente, împotriva traficului de fiinţe umane şi a exploatării sexuale. S-au implicat în politică, au devenit guvernatoare, judecătoare şi modele de trăire morală pentru fiicele lor. Ele sînt eroine ale mişcării pentru valori. Dispreţuite de mass media dar preţuite de Dumnezeu. Ele au fost o inspiraţie şi pentru femeile din alte ţări ale lumii unde femeile pledează pentru dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi, familie şi căsătorie. Au inspirat şi femeile din România, atît tinere, cît şi mai în vîrstă, care poartă pe umerii lor povara luptei pentru valori, a decenței şi moralităţii publice, împotriva pornografiei, a prostituţiei şi a explotării sexuale de orice fel. Le apreciem şi le mulţumim.

Femeile tradiţionale ale Americii au scontat un mare succes pe 8 noiembrie. Au ales un bărbat la Casa Albă, nu o feministă. Un bărbat care tocmai a numit în viitorul lui cabinet două femei extraordinare, tradiţionale, creştine, pro-valori, pro-viaţă, anti-avort. Prima e Betsy DeVoss, o creştină din Michigan, care a fost numită Ministrul Educaţiei (detalii aici). A doua este Nikki Haley, guvernatoarea statului South Carolina, pe care Trump a numit-o Ambasador SUA la ONU (detalii aici). Se scontează că Haley va pune capăt imperialismului cultural al Administraţiei Obama (pro-avort, anti-religie, pro-homosexual, distrugător de valori).

AFR vă recomandă: Pe 22 noiembrie Sue Ellen Browder a publicat un articol în Federalist în care explica de ce l-a votat pe Trump şi de ce nu o suferă pe Clinton. Îl puteți citi aici.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Alianţa Familiilor din România

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București Tel: 0741.103.025; Fax: 0318.153.082; Email: [email protected]

• Cioloș, Cîțu și Iohannis încearcă să pună România sub steagul curcubeului - 1 iulie 2021
• Un blestem care aspiră la realitate: COMUNISMUL FEMINIST - 17 octombrie 2019
• Parada confuziei sexuale - 20 iunie 2019