La 1 martie 1837 se naşte, la Humuleşti, Ion Creangă, primul dintre cei 8 copii ai lui Ştefan a Petrei Ciobotariul şi ai Smarandei Creangă. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu.
În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Tîrgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris, în 1854, la Şcoala Catihetică din Fălticeni („fabrica de popi”). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii, și îl are profesor pe Nicolae Conta, fratele filosofului Vasile Conta. Pe uliţa Rădăşeni din Fălticeni se mai păstrează casa în care a stat în gazdă Ion Creangă în această perioadă. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola.
În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Ion Grigoriu. Autoritatea bisericească dădu peciul, învoirea trebuitoare clericilor, la 22 august, iar la 23 august cununia se făcea, nuni fiind Ştefan Botez şi soţia sa, Zoiţa. Desigur că tînărul ginere cu mireasa sa s-au mutat în ograda bisericii socrului, în nişte căsuţe joase, în care, zicea el mai tîrziu, îl răzbea ploaia și-l orbea fumul. După ce se bucură de cîteva luni de căsătorie, pe 19 decembrie, Creangă cere să fie hirotonisit diacon. La biserica socrului său, el slujeşte patru ani. În 1860, pe 19 decembrie, soția sa dă naştere unui fiu, Constantin. În 1863, în urma unor neînţelegeri cu socrul său, Ion Creangă cere să i se aprobe mutarea – atît cu slujba, cît şi cu locuinţa.
În 1864 a ocupat prin concurs postul de învăţător la Şcoala primară de la Trei Ierarhi, decretul de numire în învăţămînt fiind semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. La 10 iunie 1865, Creangă a susținut un examen, unde a obținut din nou locul întîi. La toate, diaconul a fost găsit eminent și tot eminente i-au fost considerate aptitudinea pedagogică și purtarea. Atestatul, semnat de Titu Maiorescu, i-a fost eliberat abia la 15/27 iunie 1866, cînd i-a fost aprobat de către minister formularul propus de director.
Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine în 1871, o dată cu publicarea unui material în ziarul Convenţiunea, nr. 14, din 26 februarie, prin care erau criticaţi preoţii care mergeau la teatru. Din listă nu făcea parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa clericilor. Curierul de Iaşi a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi vînatul de păsări în mijlocul oraşului”, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele. În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului (tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie pînă va da probe de îndreptare”. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor”, lucruri considerate absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească este exclus dintre clericii altarului”. A doua sentinţă de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin „efortul” deosebit al protopopului C. Buţureanu.
În „Centenar Creangă. Sentimentul unei datorii”, pr. Ioan Rusu analizează obiectiv „abaterile” canonice care au dus la exlcuderea lui Creangă din cler. Frecventarea Teatrului cel mare din Copou, aflat în acea vreme aproape de Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici”, unde a slujit, era un lucru normal pentru un om de cultură şi receptiv la lucruri noi, aşa cum era Creangă. De altfel, şi alţi preoţi au făcut acelaşi lucru: Gh. Folescu, Ioan şi Vasile Pompilian de la Mitocul Maicilor şi respectiv „Sf. Spiridon”, ca şi A. Ionescu, de la „Sf. Ilie”. Dintre toţi aceştia, doar Creangă a fost pedepsit pe termen lung, ceilalţi fiind opriţi de la slujire o perioadă scurtă. De altfel, Creangă a fost singurul care a dat şi o explicaţie sinceră: „Am frecventat Teatrul Naţional de cîteva ori, unde n-am văzut nimic scandalos şi demoralizator, ci din contră, combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate”. Pe lîngă aceasta, era cunoscut conflictul cu stareţul de la Golia, grecul Isaia Dioclias, care se pare că întreţinea o relaţie adulterină cu soţia sa. Apoi, diaconul Creangă şi-a tăiat coada „clericală” din motive igienice, iar pălăria o purta pentru că era o piesă vestimentară normală. Cît despre alungarea cu puşca a ciorilor de pe turnul Goliei, este cunoscută firea rebelă şi temperamentul coleric al marelui scriitor. Totuşi, aceste lucruri au stîrnit indignarea clericilor superiori, pe care adesea i-a criticat pentru făţărnicia lor.
Trebuie subliniat faptul că în acea perioadă Biserica Ortodoxă Română se afla sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Autocefalia Bisericii Ortodoxe din România a fost obținută, după îndelungi tratative, abia la 25 aprilie 1885, cînd patriarhul ecumenic Ioachim IV a dat obișnuitul „tomos” pentru recunoașterea acestui statut.
Și lucrarea lui Constantin Parascan Preoţia lui Creangă, o apariție editorială spectaculoasă, face lumină într-o lungă serie de inexactităţi istorice legate de acest capitol al vietii humuleşteanului. Demersul său pornește de la faptul că „majoritatea biografilor și a altor cercetători care au scris despre preoția lui Ion Creangă, cu o singură excepție, cea a părintelui econom Dumitru Furtună […], au arătat că aceasta a fost o îndeletnicire care nu i se potrivea, că abia a așteptat să scape de ea, că doar datorită insistențelor mamei sale a devenit preot și, prin urmare, n-a fost vorba de o hotărîre proprie. Aceste «judecăți» sînt scuzabile în mare măsură, fiindcă au fost făcute din perspectiva caterisirii diaconului Ion Creangă, el fiind judecat fără a fi cunoscute ori luate în seamă datele exacte, cursul evenimentelor și documentele originale existente în arhive”. Ceea ce urmează este o cercetare temeinică, amănunțită a întregii perioade cuprinse între intrarea lui Creangă în internatul Seminarului de la Socola și controversatul moment Golia, al răspopirii. Mai ales în legătura cu acesta, cu motivele care au dus la caterisire, Constantin Parascan face lumină: mersul la teatru, tunsul părului și trasul cu pușca în ciori. Acestea sînt motivele, cunoscute la nivelul comun, pentru care Ion Creangă a fost repudiat. Folosind argumentele imbatabile ale documentelor istorice, Constantin Parascan demonstrează că în acest caz avem de-a face cu cel mai autentic exemplu de literaturizare. „Inventie și literatură este faptul că Ion Creangă a împușcat ciori la Golia. Știre care s-a împînzit și a intrat în limbajul comun. E de necrezut și, desigur, de neadmis cum s-a ajuns la o asemenea «poveste». Ne-am lămurit că în vremeaîntîmplării in sine, cît timp s-a făcut cercetarea, în anii în care s-a hotărît caterisirea sa, ca și în tot timpul vieții sale, nu există nici o mărturie, nici un document, nici o mențiune sau o aluzie, ceva care să justifice o asemenea afirmație, care s-a încetățenit parcă definitiv în biografia lui Creangă și în conștiința tuturor celor care știu măcar cîteva date despre viața lui”.
Pedeapsa excluderii atrăgea după sine o alta. Monitorul oficial, 155, din 1 iulie, același an, publica următorul comunicat – după ce Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice fusese sesizat printr-o adresă de „faptele sale incorigibile și incompatibile cu caracterul său de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească…” – prin care se făcea cunoscut faptul că Ion Creangă „nu poate ca pierzînd a sa demnitate de preot să mai figureze în corpul didactic” și anunța că „l-a destituit, cu începere de la 1 iulie, din postul de institutor” la clasa I de la Școala sucursală nr. 1 de băieți din Iași. Față de această situație, revizorul școlar Anton Naum informează Ministerul că s-a luat legătura cu Primăria, care urma să ia în primire școala din Sărărie „de la destituitul Ion Creangă. Cu această ocaziune sînt dator a vă refera: ca institutore, acest om era neimputabile. Școlița sa, mică, dar populată, întrunea calitățile de dorit; acolo corpul și inteligenta erau deopotrivă cultivate, precum probează rapoartele delegaților care au asistat la examenul din urmă”.
Așadar, Creangă rămîne, la vîrsta de 35 de ani, cu un copil de crescut, fără nici o slujbă și fără adăpost, întrucît caterisirea a impus și scoaterea lui din locuința pe care o avea ca diacon la Mănăstirea Golia. Stare disperată, care îl determină să adreseze Ministrului, la 31 iulie 1872, un memoriu în care îl ruga să asculte „justificarea”, ca replică la acuzatiile ce i se aduceau, atașînd memoriului „copia exactă de pe raportul îngrijitorului bisericei unde eram acum un an ca deservent; asemenea și protestul meu adresat pretinsei jurisdicțiuni ecleziastice ce și-a arogat atributele de a mă judeca”. În stilu-i unic și inimitabil, chiar și într-un astfel de text supus unor rigori așa-zicînd oficiale, pe care de altfel le respectă întru totul, marele povestitor evocă faptele menite să-i probeze nevinovăția și să dovedească totodată „oarba persecuțiune sistematică” a cărei victimă era de mai mulți ani „pentru ideile mele de progres”. Spre a demonstra că cei ce l-au exclus din cler erau pătimași, părtinitori și, în ultimă instanță, imorali ei înșiși, între altele Creangă rememorează: „Cu cinci ani în urmă răutatea și corupțiunea unui călugăr a făcut ca eu, împreună cu unicul copilaș al meu, să fiu abandonat de soția mea pentru totdeauna, rămînînd văduv, și că pentru această faptă imorală și scandaloasă nu s-a luat nici o măsură în contra acelui călugăr, nu mi s-a făcut nici o satisfacțiune morală din partea superiorilor ecleziastici”.
În 1874, Titu Maiorescu, devenit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, îl reintegrează pe Ion Creangă în învăţămînt, la Școala primară de băieţi nr. 2 din suburbia Păcurari-Iaşi. Două din clădirile închinate pentru şcoală în aceasta perioadă se mai păstrează şi azi: casele din strada Banu nr. 14 şi strada Săulescu nr. 8 din Iaşi.
Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, cînd parohul Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Iaşi, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicînd în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXV, nr. 4-6, articolul „Centenar Creangă. Sentimentul unei datorii”. Consistent în informaţii şi cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decît să arate că „plecarea lui Creangă din preoţie (ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autorităţile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar şi a altor raţiuni personale, care au fost mai puternice” şi în nici un caz din pricina unor abateri grave sau a unei credinţe îndoielnice. Mai mult decît atît, articolul arată că motivele excluderii din cler sînt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare.
Ideea reabilitării a fost materializată cu sprijinul poetului Ioan Alexandru, în calitatea sa de senator la acea dată, al unor oameni de cultură, inclusiv directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iaşi, și al unor preoți de la mai multe biserici din Iași. S-a ajuns astfel ca prin Decizia Mitropolitană Nr. 3690 din 20 iunie 1993, semnată de ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, diaconul Ion Creangă să fie reabilitat „ținînd cont de marea sa contribuție la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, cînd trebuie să redescoperim rădăcinile creștine ale culturii noastre prin colaborarea strînsă între toate instituțiile statului român și prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor și păstrător de primă mărime a fost și este Biserica Ortodoxă Română…”.
„A fost un moment solemn, participînd zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acea ocazie, s-a sfinţit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi şi familiei sale” (pr. Ioan Rusu).
Hainele preoțești ale lui Creangă pot fi văzute și astăzi la muzeul de la Mănăstirea Golia. Au cam un secol și jumătate, dar parcă vin din adînc de mileniu…
- Preoția lui Ion Creangă - 30 decembrie 2016
Egumenii greci au facut mult rau Bisericii din Principatele Romane, prin purtarile lor necrestinesti.