Despre ceea ce s-a întâmplat, atât în închisori, cât şi în întregul univers concentraţionar din România, s-a scris relativ puţin, şi s-a publicat şi mai puţin, în raport cu dimensiunea apocaliptică a suferinţelor îndurate de atâţia oameni în aceste adevărate temple ale ororii. Dar şi ceea ce s-a publicat, atât cât s-a publicat, a apărut în ediţii confidenţiale şi, adesea, mai mult decât modeste, din iniţiativa şi pe cheltuiala unora dintre victime, fiind mai totdeauna ignorate, cu oarecare ostentaţie, atât de clasa politică, cât şi de opinia publică românească în general. Nici chiar istoricii, cărora le-ar incumba sarcina de a cerceta şi de a explica pentru posteritate ce a fost şi ce s-a întâmplat în gulagul românesc, nu se înghesuie să facă acest lucru, nici chiar acum, când nu mai pot invoca imposibilitatea accesului la arhive. Astfel stând lucrurile, este oarecum normal ca majoritatea românilor să nu ştie nimic – sau aproape nimic – despre reeducarea de la Piteşti, de exemplu. Nu mai vorbesc de cea de la Aiud, despre care chiar nu s-a scris nimic consistent, deşi, ca rezultate, ea a fost tot atât de cumplită ca şi cea de la Piteşti. Că românul de rând, copleşit de griji şi victimă a unei interminabile „tranziţii”, nu are cunoştinţă de aceste orori este oarecum explicabil. Cu totul inexplicabil este însă faptul că până şi intelectualitatea, care este – sau care ar tebui să fie – „conştiinţa cetăţii”, manifestă o vinovată indiferenţă faţă de ceea ce s-a întâmplat timp de două decenii în gulagul românesc, chiar şi după ce i s-a atras atenţia, încă de timpuriu, de către o voce autorizată, asupra importanţei studierii şi elucidării problemelor pe care le generează aceste diabolice „experimente”. Este vorba de Virgil Ierunca, celebrul exilat căruia, în 1990, i-a apărut, la Editura Humanitas, cartea intitulată Fenomenul Piteşti (care, după câte ştiu eu, este singura scriere în domeniu căreia i s-a acordat, de către „o parte a intelectualităţii”, oarecare atenţie).
Iată ce spune exilatul român de la Paris despre acest „experiment”:
Toată lumea cunoaşte azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins şi asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la distrugerea psihică a individului.
Şi în încheiere face următoarele precizări:
Fenomenul Piteşti ni se pare a depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea de tip chinezesc. Paralela între aceste două experienţe de distrugere a psihismului se impune de la sine, oricare ar fi explicaţiile acestui straniu paralelism pe care le vor găsi istoricii de mâine. Azi ne revine nouă, contemporanii acestei degradări, ai acestui proiect demonic […], sarcina de a culege pentru memoria de mâine elementele ce definesc fenomenul Piteşti.
Avem, cu alte cuvinte, datoria morală de a smulge uitării destinul acestei nefericite generaţii de intelectuali (amintesc că tinerii asupra cărora s-a făcut „experimentul” de la Piteşti au fost în marea lor majoritate studenţi) şi de a elucida, atât pentru contemporanii miopi (sau numai neinformaţi), cât şi pentru posteritate (mai ales pentru posteritate), multiplele probleme legate de acest cumplit „experiment”.
Are dreptul la această „aducere aminte” un Pop Cornel, de exemplu, a cărui figură o voi evoca pe scurt, pentru edificare, în cele ce urmează. Desigur, acelaşi drept îl au toţi cei care au trăit ororile gulagului românesc. L-am ales însă pe el pentru că mie mi se pare o figură emblematică din acest punct de vedere.
Pop Cornel, fost eminent student al Facultăţii de Medicină din Cluj, care, atât prin pregătirea sa profesională şi umanistă, cât şi prin înalta sa ţinută morală, promitea să devină un fel de lider de generaţie, a nimerit şi el, ca majoritatea colegilor săi, în „iadul” de la Piteşti. Ţurcanu, care-i cunoştea biografia, s-a ocupat personal de el şi în şase săptămni de tortură continuă a reuşit să facă din acest om integru şi echilibrat un „neom”, un robot care executa orbeşte tot ceea ce îi cerea „dresorul” său. Pentru a ilustra ce făcuse tortura din acest om, reproduc următoarea scenă evocată de unul dintre „piteşteni”. Pentru a-l ţine sub tensiune şi a-i spori dezumanizarea, Ţurcanu, ori de câte ori avea de făcut câte o „operaţie” mai dificilă, îl lua pe el „mâna a doua”. Într-una din zile, pe când „trudeau” împreună să aducă la ascultare un „pacient” care se încăpăţâna să reziste, Pop Cornel se opreşte deodată din „lucru” şi se adresează „dresorului” său: „Domnule Ţurcanu, am gândit rău despre dumnevoastră. Scoateţi răul din mine!”. Şi zicând acestea, îşi dădu jos pantalonii şi se întinse alături de victimă! Nu se ştie ce gând nătâng o fi trecut prin mintea tulbure a nefericitului om, dar Ţurcanu a interpretat acest gest în felul lui, considerând că Pop Cornel a recurs la acest tertip pentru a oferi victimei un moment de respiro şi, în consecinţă, i-a ordonat să treacă „în poziţie”, ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al reeducării.
S-ar putea ca Ţurcanu să nu fi greşit totuşi în aprecierea lui, pentru că Pop Cornel a mai făcut şi cu alte ocazii dovada că, pe undeva, prin străfundurile răvăşite ale sufletului său, mai păstra o fărâmă din omul care fusese altădată. Ion Munteanu, coleg cu el de facultate, relatează că, întâlnindu-l odată, după cădere, în loc de orice altă discuţie, acesta i-a recitat cu ochii în lacrimi balada lui Ştefan Aug. Doinaş Mistreţul cu colţi de argint – „o tristă spovedanie – remarcă Ion Munteanu –, alegoria poeziei acoperind-o pe cea a propriei sale vieţi”. Într-adevăr, Pop Cornel, se aseamănă prinţului din baladă, fiind sfâşiat, ca şi acesta, de propriul său ideal. Şi încă o dovadă că el percepea exact starea în care se găsea o constituie faptul că, în ultimul cuvânt pe care l-a rostit la procesul în care a fost judecat împreună cu Ţurcanu şi cu mulţi alţii, a cerut să fie condamnat la moarte. Şi a fost condamnat la moarte şi executat. „Numai că – observa cineva – această condamnare pentru el nu a fost o pedeapsă, a fost o eliberare”. Şi o ispăşire asumată, aş adăuga eu.
Am amintit deja mai sus că, pe lângă datoria de a smulge uitării destinul acestei generaţii crucificate, mai avem şi obligaţia de a elucida, pentru contemporani şi pentru posteritate, unele probleme legate de acest diabolic „experiment”, cum ar fi: identificarea iniţiatorilor acestui proiect, identificarea celor care au dat dispoziţii să fie pus în aplicare şi care l-au „monitorizat” şi, nu în ultimul rând, stabilirea cauzelor pentru care doar România a avut parte de un asemenea „experiment”, despre care (pentru a nu cădea în „păcatul” evreilor care afirmă unicitatea holocaustului) nu voi spune că a fost unic, ci doar că, pe o scară a ororilor săvârşite în cumplitul secol XX, el se situează pe una dintre treptele cele mai de sus.
Toate aceste probleme trebuie lămurite, pentru a nu mai da prilejul, nici celor de rea-credinţă, nici celor neinformaţi, să interpreteze în fel şi chip această cumplită tragedie, aşa cum face d-l H.-R. Patapievici, de exemplu, care consideră, nici mai mult, nici mai puţin, „fenomenul Piteşti” drept „expresie a specificului naţional românesc”! Într-un eseu publicat în nr. 1 al revistei 22, din ianuarie 1994, dumnealui spune textual: „Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă”. Această aserţiune a autorului Politicelor a scandalizat, pe bună dreptate, pe mulţi, deşi s-ar putea ca d-l Patapievici să se fi referit doar la „resemnarea” ciobanului mioritic şi nu la crima propriu-zisă. S-ar putea, deci, ca dumnealui să considere fatalismul ca „specific naţional al poporului român”. Dar această interpretare nu poate fi acceptată, deoarece victimele de la Piteşti nu s-au lăsat hăcuite din fatalism. În cazul lor nu exista altă alternativă, liberul arbitru fiindu-le anulat. Şi apoi, toţi cei care îşi dau cu părerea despre acest „fenomen”, deci şi d-l Patapievici, ar trebui să remarce şi reversul medaliei, adică dimensiunea eroică a celor întâmplate aici. Căci Piteştiul nu a fost numai oroare şi abjecţie, ci a avut şi o imensă dimensiune eroică. Amploarea supliciilor şi a ororii atestă amploarea rezistenţei care trebuia înfrântă. Dacă toţi cei care au fost supuşi „reeducării” ar fi acceptat-o fără a se opune, „fenomenul” nu ar mai fi avut loc şi d-l Patapievici ar fi trebuit să caute în altă parte „specificul naţional al poporului român”.
Să trecem acum în revistă problemele legate de acest experiment, după cum au fost enunţate mai sus. Este vorba de identificarea celor care au iniţiat şi conceput acest proiect (prima problemă), a celor care l-au pus în aplicare şi au supravegheat îndeplinirea lui (a doua prolemă), precum şi cauzele pentru care doar deţinuţii din România au avut parte de un asemenea tratament (a treia problemă).
Supoziţia că „reeducarea” aparţine, ca iniţiativă şi concepţie, unei mentalităţi străine se sprijină pe date indubitabile. Este deja un truism faptul că ea a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici, de către comuniştii care erau în posturi de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Georgescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazăr, ca să enumăr doar câţiva dintre cei implicaţi, erau evrei. Desigur, au fost şi destui români, cozi de topor, care au participat la această criminală acţiune. Mă refer la cei câţiva directori de închisore (Dumitrescu Alexandru, Goiciu, Gheorghiu etc.), la unii dintre ofiţerii politici şi dintre gardieni, precum şi la grupul primilor torţionari cu ajutorul cărora s-a demarat “reeducarea”. Unii dintre aceştia din urmă, cei care au făcut partea urâtă a trebii, au fost judecaţi şi executaţi, pentru a nu mai putea depune mărturie, iar alţii au fost incluşi şi judecaţi în lotul “ţapilor ispăşitori”. Printre creierele care au clocit “acţiunea”, eu nu ştiu însă să fi fost vreun român. Nu vreau prin aceasta să minimalizez vinovăţia românilor care au fost complici la aceste orori, pentru că ei sunt cel puţin tot atât de vinovaţi ca şi cei care le-au pus la cale. Vreau doar să reliefez faptul că “reeducarea” de la Piteşti nu aparţine – nici în iniţiativă, nici în concepţie – românilor, ci are cu totul alte origini. Eu nu cred că a fost doar o simplă coincidenţă faptul că, o dată cu debarcarea Anei Pauker şi a grupului său de “deviaţionişti”, în vara anului 1952, a încetat şi “reeducarea”. Se vorbea chiar, printre cei avizaţi, că Gheorghiu-Dej ar fi vrut să o facă răspunzătoare pe această Passionaria a României, printre altele, şi de ororile de la Piteşti. dar până la urmă a renunţat la această acuză, se pare, de teama implicaţiilor internaţionale. Să nu uităm că la vremea aceea mai trăia încă Stalin. În orice caz, ar fi interesant de scotocit, în legătură cu această problemă, în arhivele fostului Comitet Central. Dar aceasta este treaba istoricilor aflaţi în plină activitate.
În continuare, voi încerca să stabilesc din ce motive deţinuţilor politici din România li s-a aplicat acest tratament de o bestialitate fără egal în analele ororilor penitenciare din ansamblul ţărilor Europei răsăriteane abandonate de Occident bolşevismului. Deşi motive care ar putea explica această stare de lucruri sunt mai multe, eu mă voi opri, în cele ce urmează, doar asupra unuia, pe care îl consider a fi fost esenţial.
Nu aş vrea să se interpreteze că fac, cu această ocazie, o pledoarie pro domo, dar afirm dintru început că, pentru acest tratament „discriminatoriu” aplicat deţinuţilor politici din România (mă refer atât la tratamentele extrem de inumane din închisorile de execuţie şi din lagărele de muncă forţată, cât şi la aberantele acţiuni de aşa-zisă reeducare), „vinovată” se face… Mişcarea Legionară. Pentru a-i anihila pe cei mai înverşunaţi adversari ai lor, care erau membrii acestei mişcări, cotropitorii bolşevici şi năimiţii lor dinăuntrul ţării au născocit şi au pus în aplicare metode de exterminare fizică şi siluire sufletească fără egal în universul concentraţionar al sângerosului secol XX. Subliniem că această monstruozitate a fost cu atât mai cumplită cu cât torţionarii nu s-au mulţumit numai cu suprimarea fizică sau cu pervertirea conştiinţelor şi schilodirea sufletelor adversarilor lor, ci şi-au propus să ucidă şi ideile-forţă care au făcut posibilă apariţia, în ţara noastră, a acestei stări de spirit care a fost Mişcarea Legionară.
Am demonstrat, cu altă ocazie, că Mişcarea Legionară a apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate istorică în condiţiile create în această parte a Europei de rezultatele primului război mondial. Ea nu a fost doar o simplă ideologie, ci o mişcare spirituală de regenerare a sufletului românesc, structurată pe valorile naţionale şi pe spiritualitatea creştină. Şi pentru că, printre pericolele care pândeau societatea românească în perioada respectivă, se profila tot mai ameninţător, dinspre Răsărit, şi pericolul comunist, programul de luptă şi de acţiune al acestei mişcări a avut, încă de la începuturile ei, şi o puternică componentă anticomunistă. Această atitudine fermă şi nedisimulată nu a trecut neobservată, ci a fost sesizată şi de noii stăpâni de la Kremlin, care, după ce şi-au consolidat în interior nefastul lor regim, au început să se pregătească pentru a declanşa „revoluţia mondială”. Căci Rusia, bolşevică acum, nu a renunţat la tendinţele ei hegemonice, ci a continuat, în numele „internaţionalismului proletar”, să promoveze aceeaşi obsedantă politică expansionistă de totdeauna. În acest scop, Moscova, prin agenţii săi, a urmărit cu atenţie situaţia politică şi socială din ţările vecine în care intenţiona să-şi „exporte” revoluţia, încercând, astfel, să depisteze atât factorii favorizanţi (formaţiuni şi personalităţi politice dispuse să colaboreze sau să facă compromisuri, nemulţumiri pe care să le speculeze etc.), cât şi pe cei ostili planurilor lor. Astfel, ei şi-au dat repede seama că în România cea mai înverşunată şi eficientă rezistenţă împotriva acţiunii lor o va opune Mişcarea Legionară, ai cărei membri erau educaţi şi pregătiţi, printre altele, şi în acest scop.
De aceea, comuniştii ruşi au acordat o atenţie deosebită acestui fenomen spiritual din ţara noastră, mai ales începând cu a doua jumătate a deceniului patru, când această mişcare a devenit şi o forţă politică de care trebuia să se ţină seama. Există indicii că, în această perioadă, NKVD-ul a încercat (şi probabil a şi reuşit) să-şi infiltreze, în rândurile ei, agenţi special instruiţi, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăşi verzi introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalaleor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu, ar fi fost omul ruşilor. Dovezi indubitabile în acest sens nu avem (există doar unele mărturii care, într-un demers istoric serios, sunt lipsite de relevanţă), dar, dacă într-adevăr aşa au stat lucrurile, ele există cu siguranţă în arhivele serviciilor secrete sovietice şi chiar în cele româneşti.
Dacă în privinţa agenţilor infiltraţi nu deţinem, deocamdată, dovezi concludente, avem în schimb dovezi sigure că serviciile secrete sovietice (atât NKVD-ul, cât şi serviciile de informaţii ale armatei) nu au încetat să se intereseze de Mişcarea Legionară nici chiar în timpul războiului. Şi aceasta nu numai în cea de-a doua parte a lui, când era evident că ruşii vor ajunge pe meleagurile noastre, ci şi în prima parte, când această posibilitate nu se întrevedea încă. Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi foşti membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învăţători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează – în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, alţii – că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofiţeri NKVD, şcoliţi desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiţi şi manieraţi, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşura o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să întrunească un şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se impunea acesta, ce părere au despre viitorul acestei Mişcări… şi încă multe altele. Insistau, în mod deosebit, asupra Frăţiilor de Cruce şi asupra sistemului de educaţie din cadrul acestora. Era evident că aceste discuţii aveau mai mult un caracter de documentare decât de anchetă.
Acelaşi lucru îl relatează şi Eugen Cristescu, şeful fostului Serviciu Român de Informaţii, una din cele şase persoane arestate şi duse, după 23 august 1944, împreună cu mareşalul Antonescu, la Moscova, pentru anchetă. Acesta povesteşte (vezi, printre altele, Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii) că un mare număr din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeuna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în acestă organizaţie, activitatea lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori legionari.
Deci nu e de mirare că, atunci când trupele ruseşti ne-au invadat ţara, comuniştii (venetici şi băştinaşi laolaltă), veniţi împreună cu hoardele invadatoare să ne comunizeze, cunoşteau bine starea de spirit de la noi şi greutăţile pe care le vor întâmpina în îndeplinirea misiunii lor nefaste. Ştiau că Mişcarea Legionară este singura organizaţie anticomunistă cu structuri organizatorice pe întreg teritoriul naţional, în toate straturile societăţii, disciplinată, activă, motivată nu numai ideologic, ci şi existenţial, şi cu o mare predispoziţie de jertfă. Mai ştiau, de asemenea, că viitorul acestei organizaţii era asigurat de un corp masiv de tineri (elevi şi studenţi) care erau educaţi şi formaţi în Frăţiile de Cruce, unii, şi în Corpurile Studenţeşti Legionare, ceilalţi. Ştiind toate acestea, comuniştii, îndrumaţi de consilierii sovietici, au luat măsurile care se impuneau. Aplicând principiul machiavelic Divide et impera, şi-au asigurat, dintru început, colaborarea celor dispuşi să facă compromisuri şi cu ajutorul lor au început demolarea sau acapararea principalelor instituţii ale statului. Mai întâi şi-au aservit Poliţia şi Siguranţa, apoi, imediat după terminarea războiului, au desfiinţat Armata regală, pe care au înlocuit-o cu aşa-zisa Armată populară formată în jurul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. Cu această ocazie au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori, pentru pretinse crime de război ori crime împotriva umanităţii.
Asigurându-şi loialitatea acestor două instituţii, au antamat apoi, în luna iunie 1945, problema neutralizării Mişcării Legionare. Mai întâi, pentru a-i intimida, au răspândit zvonul că Poliţia şi Siguranţa întocmesc liste cu legionarii care vor fi arestaţi şi deportaţi în URSS. Apoi, prin intermediul unor emisari (printre care, se pare, se număra şi dr. Petru Groza, care la ora aceea era deja prim-ministru), au propus Comandamentului legionar din interior un pact de neagresiune, prin care părţile îşi luau obligaţia că nu vor acţiona una împotriva celeilalte, ci că se vor tolera reciproc. După lungi deliberări, Comandamentul Mişcării a căzut în capcană, acceptând târgul şi dând, în acest sens, faimoasa circulară din 6 august 1945, prin care recomanda tuturor legionarilor să iasă din ilegalitate şi să se abţină de la orice provocare. Desigur, nici una dintre cele două tabere nu avea de gând să respecte acest pact, ci l-au încheiat doar pentru a câştiga timp. Numai că legionarii nu au ţinut seama că atunci timpul nu lucra pentru ei, ci pentru comunişti.
Semnarea acestui pact de neagresiune a fost, după părerea mea, o imensă greşeală, deoarece s-a ratat prin aceasta un mare moment istoric. Dacă legionarii, în loc să semneze acel pact, ar fi declanşat încă de pe atunci lupta de rezistenţă anticomunistă, aceasta ar fi putut fi, pentru cotropitorii bolşevici din România, ceea ce a fost, în timpul războiului, lupta de partizani din Iugoslavia împotriva cotropitorilor germani. Căci, în circumstanţele istorice de atunci, condiţii pentru o asemenea acţiune existau. În afară de Mişcarea Legionară, mai erau destui nemulţuniţi şi năpăstuiţi care ar fi fost gata oricând să pună mâna pe armă pentru a lupta împotriva cotropitorilor şi a năimiţilor din interior. Erau, în primul rând, ofiţerii Armatei regale deblocaţi şi trimişi la munci umilitoare în civilie, erau rămăşiţile Armatei Naţionale din Austria şi întregul exil legionar din Germania şi, nu în ultimul rând, o asemenea acţiune ar fi avut adeziunea tacită sau chiar declarată a unei mari părţi din poporul român. Desigur, şansele de izbândă ar fi fost minime (s-ar fi întârziat poate cu câţiva ani comunizarea ţării), însă atunci (mai ales atunci) importantă nu era victoria, ci lupta. Ea ar fi creat „o stare de spirit de neaplecare şi ar fi întreţinut o scânteie de nădejde în rândurile românilor”, cum spunea întemeietorul Mişcării atunci, la început, în pădurea Dobrina. În ceea ce priveşte pierderile (mai ales în vieţi omeneşti), acestea ar fi fost desigur mari, chiar foarte mari, însă nici într-un caz mai mari decât cele suferite de poporul român în cumplita prigoană comunistă care a urmat după această dată.
Şi mai este ceva. O asemenea acţiune ar fi dat victimelor de mai târziu posibilitatea de a muri luptând eroic, cu arma în mână, fiind astfel scutiţi de umilinţele şi ororile pe care le vor trăi, peste câţiva ani, la Piteşti, Gherla, Aiud sau în alte temniţe care au împânzit întreaga ţară. De ce n-a fost aşa? Nu ştiu! Poate că Dumnezeu a vrut să avem mai mulţi martiri decât eroi.
(Introducerea la volumul Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, apărut la Editura Christiana din Bucureşti în 2009)
- Reeducarea din închisorile comuniste - 4 decembrie 2016
- Teofil Mija – „doctorul fără de arginți” - 3 august 2016
- Cazul Petre Pandrea: Drama unui „tovarăş de drum” - 29 iunie 2016