Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (I)

Până la data de 30 decembrie 2016, dată la care se vor împlini 69 de ani de la abdicarea regelui Mihai I, am decis să publicăm în serial ultimele cinci capitole (XXVI-XXX) din cartea (epuizată) „Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX” a regretatului Gabriel Constantinescu (1921-2010), ofiţer în Armata Regală a României, veteran de război şi fost deţinut politic, licenţiat în Filosofie şi Cibernetică, întemeietorul şi directorul publicaţiei sibiene Puncte cardinale (1991-2010). (Redacția)

***

Capitolul XXVI [A doua domnie a lui Mihai I şi preliminariile lui 23 august 1944]

În dimineaţa de 6 septembrie 1940, la numai câteva ore după ce regele Carol II semnase actul de renunţare la tronul României, fiul său, Mihai, depunea jurământul în faţa Patriarhului Nicodim, a generalului Ion Antonescu, conducătorul Statului şi preşedintele Consiliului de Miniştri, şi a lui Dimitrie Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, devenind prin “Graţia lui Dumnezeu şi Voinţa Naţională” pentru a doua oară Regele României.

În legătură cu această ciudăţenie în succesiunea la tronul Regatului României sunt utile câteva precizări.

Pe ziua de 4 iunie 1926, în urma renunţării principelui Carol la dreptul său de moştenitor al tronului României, regele Ferdinand cere Adunării Constituante ca “în conformitate cu Constituţia şi Statutul Casei Regale, Adunările Naţionale să recunoască pe principele Mihai ca «Principe Moştenitor al României»“. La moartea regelui Ferdinand – 20 iulie 1927 – principele Mihai, fiul lui Carol şi al principesei Elena a Greciei, mai fusese proclamat rege al României. Fiind însă minor (născut la 25 octombrie 1921), prerogativele sale au fost exercitate de o regenţă alcătuită din prinţul Nicolae (unchiul său), Patriarhul Miron şi Gh. Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Regele Mihai I domneşte ca rege al României până la 8 iunie 1930, când este detronat de tatăl său, care se înscăunează, practic printr-o lovitură de stat, ca rege al României cu titlul de Carol II. Totodată, regina-mamă Elena este obligată să părăsească ţara (se va stabili în Italia, la Florenţa), locul ei fiind luat de către ţiitoarea oficială a noului rege, evreica Elena Lupescu. Cât îl priveşte pe regele detronat, acestuia, în compensaţie pentru tronul pierdut, i se conferă, pe lângă calitatea de principe moştenitor, pompoasa titulatură de “Mare Voevod de Alba Iulia”.

Faptul că prima decizie a generalului Ion Antonescu în calitatea sa de conducător al Statului român a fost consacrarea princepelui moştenitor Mihai ca noul rege al României nu trebuie să surprindă. Ea constituie expresia profundului ataşament faţă de instituţia monarhiei al unui oştaş care şi-a slujit ţara cu devotament şi credinţă sub sceptrul regilor Carol I şi Ferdinand I, ctitorii României moderne. “În ceea ce priveşte concepţia generalului despre rolul regelui în stat – scrie Gheorghe Magherescu în Adevărul despre Mareşalul Antonescu –, era bine definită. Regele trebuie să devină: prin coroană, suveran al ţării; prin nume, simbol al reunirii tuturor provinciilor româneşti; prin dinastie, punte de legătură cu timpurile voievodale şi domniile glorioase ale lui Carol I şi Ferdinand I; prin viaţa de palat, pildă pentru societatea românească”.

Generalul Antonescu nu s-a limitat însă la formularea unor principii privind monarhia. “Regele era tânăr – ne informează în continuare biograful său –, educaţia lui nu era terminată. Studiile universitare se impuneau. Ele urmau să fie predate de profesori universitari aleşi, după un program analitic pe care eu îl văzusem întocmit de mâna generalului: istoria universală, drept internaţional, sociologie, istoria filozofiei, istoria artelor. Prin prerogative regele fiind absolvit de grijile guvernării, predând toată răspunderea conducătorului, avea tot timpul şi liniştea să-şi desăvârşească educaţia şi să se maturizeze, spre a fi cât mai apt de a lua la un moment dat frâiele guvernării. Deocamdată nu trebuia să se amestece în politica aceasta atât de întortocheată şi plină de riscuri. «Regele să rămână neîntinat… Toată răspunderea o port eu», astfel fusese auzit generalul declarând de nenumărate ori”.

Este problematic însă dacă tânărul suveran (la consacrarea sa ca rege al României, Mihai avea 19 ani) era capabil să înţeleagă bunele intenţii ale generalului Antonescu, care, într-un anumit sens, se considera obligat să îndeplinească rolul de tutore moral al imaturului suveran. Să nu uităm însă că la vârsta de 9 ani, când Mihai a fost despărţit de mama sa, intrând sub “aripa ocrotitoare” a lui Carol II, mediul educativ în care s-a format vlăstarul regal nu a fost cel mai fericit. Se pare că atmosfera de la Palat, unde Elena Lupescu, amanta regelui, patrona camarila din jurul tronului, alcătuită din personaje de o moralitate îndoielnică, a avut o influenţă negativă în procesul de formare a caracterului prinţului moştenitor. Scena petrecută în gara Mogoşoaia, unde proaspătul rege al României venise să-şi ia rămas bun de la tatăl său, ex-regele Carol II, izgonit din ţară pentru nemernicia sa, vine în sprijinul supoziţiei de mai sus. “Pe când Carol se afla pe treptele trenului, Mihai l-a implorat să-l ia cu el. «Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine!», insista el. «Plângea ca un căţelandru», relata mai târziu Fabricius” (Paul D. Quinlan, op. cit.). Un comportament degradant în ochii diplomatului german, ale cărui aprecieri se fac ecoul vederilor Führer-ului, despre care doamna Fabricius îi confia prietenei sale Martha Bibescu că “nu poate să sufere regii, curţile, dinastiile” (Martha Bibescu, op.  cit.)

De mai multă omenească înţelegere dă dovadă Gheorghe Magherescu în comentariul său asupra atitudinii regelui Mihai în clipa despărţirii de tatăl său. “Regele Mihai îşi iubea tatăl şi oricum şi oricâte umilinţe i s-ar fi adus, nu putea ierta cu uşurinţă că i se aruncase în spinare un tron, cînd el nu-l dorea, fiind şi nepregătit, şi mai cu seamă în aceste vremuri. Cel ce i l-a aruncat, în ochii lui Mihai, nu era altul decât generalul Antonescu, care poate, după credinţa lui, uzurpase domnia tatălui”.

În spiritul profundelor sale convingeri despre rolul monarhiei pentru propăşirea Neamului, cât şi despre importanţa dinastiei ca factor unificator al Naţiunii, una dintre primele măsuri luate de generalul Antonescu în calitatea sa de conducător al Statului a fost refacerea familiei regale prin rechemarea în ţară a principesei Elena, mama regelui, aflată în exil în Italia. “Era o situaţie nedreaptă – scrie acelaşi George Magherescu, cronicarul anilor în care generalul Ion Antonescu a condus România –, care lovise în mod deosebit sensibilitatea românilor. Regina-mamă Elena trecea drept o victimă: ea era înşelată, părăsită de soţ şi gonită de lângă fiul ei, care şi acesta avusese o copilărie nefericită, lipsit de dragostea caldă maternă. De la sine se impunea ca plecării lui Carol să-i urmeze întoarcerea reginei Elena, lucru pe care generalul Antonescu l-a şi realizat. Astfel, de îndată ce noul guvern veni la conducere, la 20 septembrie 1940, regina-mamă Elena îşi făcu reintrarea în Capitală, primită de populaţia Bucureştiului cu multă dragoste…” (Gh. Magherescu, op. cit.).

Pentru reglementarea situaţiei create prin existenţa a două demnităţi suverane – regele Mihai şi conducătorul statului –, generalul Antonescu a formulat, aşa cum relatează istoricul Andreas Hillgruber (folosind informaţii furnizate de prinţul Albrecht de Hohenzollern), următorul principiu de coexistenţă: “Regelui toate onorurile, mie însă toată puterea”. Ideală în principiu pentru o ţară aflată într-o gravă criză politică, soluţia generalului nu va fi respectată de nici una din părţi. A te bucura de “toate onorurile”, dar a fi total lipsit de putere – este vorba în primul rând de puterea politică – constituie un fals privilegiu pentru cei cărora li se aduc onorurile, în speţă regele şi regina-mamă. Aceste două personaje, deţinătoarele aurei regalităţii, nu vor accepta fără reacţie postura ingrată pe care le-o rezervase generalul Antonescu. La rândul său, conducătorul statului nu se va putea abţine să nu intervină în problemele de protocol ale Casei Regale, când se considera îndreptăţit să o facă. De aici până la inevitabilul conflict nu mai era decât un pas. Dar să urmărim evoluţia faptelor.

“Primele neînţelegeri de natură personală – menţionează acelaşi Andreas Hillgruber (op. cit.) – apăruseră încă din anul 1942. Mihai şi mama sa, regina Elena, se simţeau puşi în umbră şi neluaţi în seamă de către Antonescu şi de către doamnele care căutau să se strecoare în primele rânduri, şi mai ales de către văduva lui Goga, Veturia, şi de către Maria, soţia Conducătorului Statului român”. Mai explicit, cu privire la ciocnirea de orgolii între “primele doamne” ale ţării din anii războiului, este Gheorghe Magherescu: “Fricţiunile între rege şi mareşal se accentuează de îndată ce soţia mareşalului începu să apară în public în calitate de preşedintă a Patronajului [instituţie de binefacere – n. n.], împărţind ajutoare săracilor. Regina Elena se simţi dintr-o dată frustrată. Relaţiile deveniră reci. Atmosfera de la sfârşitul anului 1942 era foarte favorabilă unei manifestări pentru a scăpa de tutela mareşalului şi de eclipsarea pe care o aducea reginei soţia acestuia. Perspectiva de a sări pe o altă platformă se oferea promiţătoare. Lângă regele tânăr, mocnit şi indecis, stătea vajnica sa mamă, ale cărei veleităţi erau departe de a fi satisfăcute”.

Dacă în stadiul iniţial conflictul dintre Conducătorul Statului şi Palat era motivat de frustrări personale şi orgolii nemenajate, încetul cu încetul neînţelegerile se vor agrava, degenerând, într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, într-o dispută politică. Angajată într-un război necruţător împotriva Rusiei bolşevice, naţiunea avea o imperioasă nevoie de unitate pentru a se opune cu toate resursele sale morale şi materiale celei mai mari primedii care i-a ameninţat fiinţa de-a lungul întregii sale istorii.

“Primul motiv al unui diferend major – scrie Andreas Hillgruber, urmărind evoluţia situaţiei politice din România în anii celui de-al doilea război mondial – a fost un mesaj echivoc al regelui Mihai I cu ocazia Anului Nou, pe care i-l pregătise mareşalul Curţii, baronul Mocsony-Stârcea, citit la 1 ianuarie 1943. La protestul lui Killinger [Manfred Killinger, înlocuitorul lui Wilhelm Fabricius ca reprezentant al Germaniei în România – n. n.] împotriva conţinutului acestui mesaj, mareşalul Antonescu a apelat la raţiunea de stat şi la disciplina naţională a tânărului monarh şi a cerut înlăturarea mareşalului Curţii, la care însă regele Mihai s-a opus. Reginei-mame Elena, care s-a plâns de cererea ultimativă de concediere, Ion Antonescu i-a comunicat că pentru ea este pregătit oricând un tren special cu destinaţia Florenţa. Ruptura care s-a produs din acel moment între Rege şi Conducătorul Statului n-a mai putut fi depăşită în perioada ce a urmat; numai vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, a rămas într-o legătură permanentă atât cu monarhul, cât şi cu cercurile Curţii Regale”.

Consecinţa imediată a conflictului ireductibil între Palat şi Conducătorul Statului a fost constituirea adversarilor mareşalului într-un grup organizat şi activ, care, sub pretextul restaurării prerogativelor cuvenite regelui Mihai, urmărea înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea ţării şi totodată revizuirea politicii externe a României. În fapt era vorba de formarea unei noi camarile, care însă se deosebea esenţial de camarila din perioada regimului trecut. În timp ce membrii camarilei din anii domniei fostului rege Carol II şi a amantei sale, Elena Lupescu, dispuneau doar de puterea şi privilegiile îngăduite de patronii lor, în camarila formată în jurul tronului regelui Mihai puterea, întreaga putere, aparţinea membrilor camarilei. Cu acceptul reginei-mamă, “eminenţa cenuşie” a încă neîmplinitului ei fiu, regelui i se crea iluzia că el ar fi arhitectul care concepe planurile şi acţiunile puse la cale de complotişti împotriva mareşalului Antonescu şi, nu în ultimul rînd, împotriva ţării.

“Germania a pierdut războiul. Trebuie acum să ne concentrăm să nu-l pierdem pe al nostru”. Declaraţia îi aparţine mareşalului Ion Antonescu, după întrevederea cu Hitler din noiembrie 1942. Cât priveşte veridicitatea ei, iată ce scrie asiduul cercetător al surselor occidentale privind România în cel de-al doilea război mondial, Nicolae Baciu, în lucrarea sa Agonia României: 1944-1948 (1990):  “Această declaraţie, făcută în trenul ce-l ducea din Germania spre Bucureşti, e autentificată de Penescu [Nicolae Penescu, ultimul secretar-general al Partidului Naţional-Ţărănesc, condamnat în procesul fruntaşilor naţional-ţărănişti în frunte cu Iuliu Maniu şi exilat în Occident după executarea pedepsei în temniţele comuniste – n. n.], cât şi de cercetătorul american Larry Watts în lucrarea sa În serviciul Mareşalului. Această convingere a dictat mareşalului Antonescu o nouă politică destinată salvării intereselor româneşti. Se impunea ieşirea României din Axă şi începerea negocierilor cu aliaţii în vederea ieşirii din război. Reţinem că, încă de la începutul anului 1943, mareşalul Antonescu, în mod curajos şi demn, a făcut cunoscute guvernului german – printr-un memoriu făcut de Mihai Antonescu şi înaintat lui Ribbentrop – intenţiile sale de a negocia cu aliaţii în interesul României şi chiar al Germaniei. În cadrul acestei politici, în primăvara lui 1943, au început negocierile de armistiţiu de la Madrid, între guvernul român şi ambasadorul Statelor Unite, Hayes. La Lisabona, ministrul României în Portugalia, Victor Cădere, lua contact cu ambasadorul Marii Britanii. Prin Vatican, prin reprezentanţii săi la Istanbul, Stockholm şi Helsinki, guvernul mareşalului Antonescu se străduia din răsputeri să găsească o soluţie pentru a ieşi din război cu garanţii pentru suveranitatea şi independenţa României. Opoziţia română, adică Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, şi Dinu Brătianu, şeful Partidului Naţional Liberal, erau perfect de acord cu aceste tratative, informaţi cu regularitate şi consultaţi. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea, dacă aliaţii ar prefera să negocieze cu opoziţia română şi dacă ei pot obţine condiţii mai bune pentru ţară. Se lucra deci mână în mână cu guvernul şi opoziţia”.

Din păcate, consensul în vederea ieşirii din război a fost de scurtă durată. Teama ca un armistiţiu real, cu arma în mână, să fie obţinut de mareşalul Antonescu, şi astfel acesta să se menţină la conducerea ţării, i-a făcut pe “patrioţii” din clica din jurul regelui să acţioneze pe cont propriu, sabotând iniţiativele guvernului.

“Lângă rege – scrie George Magherescu – se afla în permanenţă un grup de oameni tineri, unii apropiaţi vârstei sale, care nu mai puteau de nerăbdare să scuture jugul de fier al mareşalului şi să treacă puterea de partea regelui, adică a lor. Printre aceştia se aflau Mircea Ioaniţiu, fost coleg de şcoală. Alături de el Mihai primise pe Niculescu-Buzeşti şi Ion Mocsony-Stârcea. Niculescu-Buzeşti era şi membru al Partidului Naţional-Ţărănist, şi secretar la Externe. Prin el, regele avea legătură cu Iuliu Maniu şi cu Ică (Mihai) Antonescu, al cărui subaltern era Niculescu-Buzeşti […]. La acest grup restrâns de civili se alăturase în 1943 generalul C. Sănătescu, numit de mareşal ca şef al Casei Militare a regelui Mihai. Lor li se va alătura şi generalul Aurel Aldea, pe care mareşalul îl scosese din armată la venirea sa la putere, ca pe un element servil şi fără scrupule. Aceştia constituiseră grupul «celor cinci» de la Palat, care alcătuiseră, din vara lui 1943, grupul conspirativ de lângă rege, prezent din zi până în noapte. Lor, treptat-treptat, li se alătură şi alţii, pe care îi vom vedea la timp. Ei au influenţă asupra regelui, determinându-l să intervină în jocul politic al ţării spre a o pregăti să treacă de partea aliaţilor”.

Pentru a înţelege uşurinţa cu care s-a înjghebat complotul împotriva mareşalului Ion Antonescu, dar mai ales succesul pe care l-a avut acest complot, este utilă o comparaţie cu un alt regim politic condus dictatorial, tot de un general, anume cel din Spania franchistă. Spre deosebire de generalul Franco, a cărui guvernare s-a bucurat de sprijinul politic al tuturor grupărilor de dreapta, în frunte cu Falanga Spaniolă, ca şi de al Bisericii Catolice, generalul Antonescu, după dramaticul divorţ de Mişcarea Legionară din ianuarie 1941, a fost total lipsit de sprijin politic, principalele formaţiuni politice ale timpului, Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, considerându-l ca pe un rău necesar, impus de conjunctura politică în care se găsea ţara. Mai mult decât atât, în timp ce regimul franchist se baza pe personalităţi cu acelaşi crez politic, călite în anii de război civil împotriva comunismului, regimul antonescian, lipsit de sprijinul unui partid care să-i împărtăşească fidel orientarea politică, a fost nevoit să folosească aparatul de stat moştenit de la vechiul regim. Cu excepţia armatei, care îi era fidelă (dar nici aceasta în întregime, mulţi generali cu grade şi funcţii înalte, apropiaţi de fostul suveran, îi erau ostili şi căutau, pe toate căile, să-i submineze autoritatea), şi a unor personalităţi de o moralitate şi un profesionalism exemplar, neînregimentate în vreun partid politic, aşa cum au fost de pildă George Alexianu, Ion Petrovici sau Mircea Vulcănescu, restul deţinătorilor de funcţii politice şi administrative erau de strânsură: fie membri, fie simpatizanţi ai partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc, partide care prin trecut şi doctrină erau adversare declarate ale oricărei forme de naţionalism şi autoritarism. O carenţă gravă a regimului antonescian, care se va face simţită mai ales în domeniul politicii externe, când diplomaţilor români din capitalele ţărilor neutre li se va cere să stabilească contacte şi să ducă tratative cu reprezentanţii Statelor Unite şi Angliei pentru ieşirea României din război.

În anul 1943, când opoziţia încă lucra mână în mână cu guvernul pentru “binele naţiunii”, Iuliu Maniu l-a determinat pe mareşalul Antonescu să-l numească pe Alexandru Cretzianu ambasador la Ankara, cu însărcinarea expresă de a iniţia demersuri pe lângă aliaţi pentru ieşirea ţării din război. În acelaşi context, Departamentul de Stat a fost informat că România doreşte să trimită un emisar pentru a negocia desprinderea României de Axă. În această nouă tentativă, tot la cererea lui Iuliu Maniu, mareşalul Antonescu i-a acordat prinţului Barbu Ştirbey un paşaport diplomatic pentru a începe tratative cu Statele Unite şi Marea Britanie la Londra. Planul a eşuat, astfel că tratativele au avut loc la Cairo, unde prinţului i s-a alăturat, din partea ţărăniştilor, Constantin Vişoianu. Din nefericire, atât misiunea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (septembrie 1943  – martie 1944), cât şi cea a lui Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu la Cairo au eşuat. România dorea să capituleze numai în faţa anglo-americanilor, în timp ce aceştia cereau o capitulare necondiţionată, incluzându-i în actul capitulării şi pe ruşi.

Explicaţia acestui eşec nu este câtuşi de puţin un secret. La Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, din noiembrie 1943, şi apoi la Conferinţa de la Teheran, cu numai o lună mai târziu, Stalin, Roosevelt şi Churchill pecetluiseră deja soarta Europei orientale. Abandonaţi astfel de către aliaţi, românii se găseau de-acum singuri în faţa ameninţării colosului bolşevic. Armata Roşie se apropia ameninţător de hotarele României, impunând guvernului de la Bucureşti să ia urgent o hotărâre.

La mijlocul lui 1944, când devenise limpede că România se găsea pe “marginea prăpastiei”, Pamfil Şeicaru publică în Curentul editorialul intitulat “Rechizitoriul marilor ipocrizii”, în care citează pasaje din discursul lui Edwin Juhol Linkomies, preşedintele Consiliului de Miniştri al Finlandei, o ţară aflată în acele momente într-o situaţie la fel de disperată ca şi România. Este o încercare gravă de a atrage atenţia tuturor celor care unelteau, în dauna intereselor naţionale, pentru a-l înlătura pe mareşalul Antonescu, dar nu spre binele României, ci pentru a pune mâna, indiferent de preţ, pe putere.

“Statele Unite – se adresa premierul finlandez concetăţenilor săi – au rupt relaţiile diplomatice cu Finlanda în clipa în care poporul nostru se află în momentul decisiv al luptei sale pentru independenţă […]. Trebuie să ne apărăm ţara, întregul nostru popor liber şi independenţa noastră. Trebuie să ne apărăm viaţa noastră familială şi valorile spirituale moştenite de la strămoşii noştri. Trebuie să apărăm tot ceea ce face viaţa demnă de trăit. Dacă nu vom proceda aşa, nu avem decât o singură alternativă: capitularea. Rostesc acest cuvânt nu ca pe o simplă presupunere, căci ştiu că Uniunea Sovietică cere capitularea Finlandei. După capitulare ni s-ar dicta o pace care în mod sigur nu ar ţine seama nici de cele mai elementare drepturi ale poporului finlandez. O asemenea capitulare ne-ar lăsa fără apărare, la discreţia inamicului. Într-o clipă am pierde tot ceea ce poporul nostru a clădit în curs de secole. Din anumite părţi s-a susţinut că s-ar putea obţine noi condiţii de pace, mai avantajoase, în cazul când oameni noi ar fi aduşi la conducerea ţării. Şi această presupunere este neîntemeiată. Dacă se ştie acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere. Cu bărbaţi liberi şi cu femei libere trebuie să luptăm, trebuie să luptăm pentru prezentul şi viitorul poporului nostru, atât timp cât vom avea forţe suficiente”. “Parcă citim o pagină din Tit Liviu, evocând cele mai patetice momente din istoria Romei” – îşi încheie ziaristul român editorialul scris în momente dramatice, când Armata ţării lupta eroic pe frontul Moldovei, străduindu-se din răsputeri să stăvilească puhoiul bolşevic, oferind astfel guvernului legitim al României, cel condus de mareşalul Antonescu, condiţiile încheierii unui armistiţiu onorabil, cu Oştirea ţării intactă, cu ostaşul român cu arma în mână, nu o ruşinoasă capitulare necondiţionată. Dar nu tot la fel se gândea în tabăra complotiştilor grupaţi în jurul regelui. Şi nu numai atât. Nucleului de complotişti li s-a alăturat un număr dureros de mare de generali şi ofiţeri superiori din ţară şi de pe front, care – să nu uităm – în septembrie 1940 depuseseră jurământ de credinţă Conducătorului Statului.

Cum însă nici convorbirile pentru ieşirea din război, purtate direct  de Fred Nanu, ministrul României la Stockholm, cu Alexandra Kollontai, reprezentanta Uniunii Sovietice în capitala Suediei, nu s-au dovedit mai productive decât negocierile de la Ankara şi Cairo, conspiratorii de la Palat, în strânsă legătură cu agenţii sovietici aflaţi în ţară, au trecut de la faza intenţiilor la faza acţiunii. “În timp ce E. Bodnăraş [fost ofiţer român, dezertor în URSS şi revenit în ţară ca principal agent sovietic în România – n. n.] – scrie Florin Constantiniu – dirija din umbră, potrivit directivelor sovietice, activitatea PCR, L. Pătrăşcanu – faţa umană a comunismului în România – purta negocieri cu reprezentanţii regelui şi cu liderii partidelor politice. Graba lor de a acţiona pentru răsturnarea regimului, dar, mai ales, a forţei aflate la spate – URSS – au făcut ca în unele împrejurări cei doi reprezentanţi ai PCR să se bucure de o întâietate în totală disproporţie cu însemnătatea partidului pe eşicherul politic românesc. Astfel, la prima consfătuire privind pregătirea loviturii de stat, desfăşurată în prezenţa regelui şi cu participarea generalilor C. Sănătescu, Gh. Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu şi A. Aldea, precum şi cu cei doi apropiaţi sfătuitori ai suveranului, I. Mocsony-Stârcea şi Gr. Niculescu-Buzeşti, singurii reprezentanţi ai unui partid politic au fost Pătrăşcanu şi Bodnăraş” (Fl. Constantiniu, op. cit.).

Concomitent cu acţiunea militară şi coordonată de Palat, are loc o acţiune politică al cărei protagonist a fost Iuliu Maniu.

“La 20 iunie – continuă Fl. Constantiniu – s-a constituit Blocul Naţional-Democratic, expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania. Maniu considera că acordul său cu Brătianu reprezintă «principala forţă politică, iar celelalte forţe democratice de stânga trebuie să se alăture acestei forţe». Pentru liderul naţional-ţărănist, înţelegerea cu PCR era un fel de tratament homeopatic destinat să ferească societatea românească de comunizare”.

Şi tot acelaşi istoric relatează un fapt demn de reţinut, care explică într-o bună măsură reuşita loviturii de stat puse la cale de conspiratorii patronaţi de regele Mihai. “Informat despre activitatea forţelor de opoziţie prin rapoartele SSI, mareşalul nu a luat nici o măsură pentru a pune capăt pregătirilor de îndepărtare a sa de la cârma statului, sau măcar pentru a le restrânge. Antonescu era convins că puterea sa nu este primejduită, întrucât armata şi poporul îl urmează cu fidelitate («pot să-mi pun capul între picioarele generalilor mei», avea el să spună comandantului Grupului de Armate «Ucraina de Sud», Hans Friessner, cu numai două zile înainte de a fi arestat). Înţelepţit de experienţa italiană [arestarea şi demiterea lui Mussolini, la 25 iulie 1943, de către regele Victor Emanuel III – n. n.], Hitler i-a spus lui Antonescu, la despărţirea lor din 5-6 august: «Să nu vă duceţi la Palatul Regal». Au fost ultimele cuvinte ale Führer-ului adresate mareşalului; Hitler nu uita că Mussolini fusese arestat îndată ce ieşise de la audienţa avută la rege”. Un sfat de care, din păcate, Antonescu n-a ţinut seama!

În dimineaţa zilei de 20 August 1944, după o puternică pregătire de artilerie, forţele sovietice din Fronturile 2 şi 3 ucrainiene dezlănţuie o masivă ofensivă pe frontul Moldovei. Ofensiva sovietică a precipitat, aşa cum era firesc să se întâmple, luarea unor hotărâri politice majore pentru viitorul ţării. “La 20 August, începând cu marea ofensivă de pe frontul românesc – relatează generalul Platon Chirnoagă în capitolul intitulat “23 August 1944” din Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice, lucrare exemplar de obiectivă, neafectată nici de subiectivismul memoriilor datorate participanţilor la evenimente, nici de spiritul partizan al majorităţii istoricilor care au abordat această temă –, regele cu Iuliu Maniu şi ceilalţi şefi ai opoziţiei, împreună cu generalii care făceau parte din complotul împotriva mareşalului, au luat toate măsurile pentru anunţarea ieşirii României din alianţa cu Germania pentru 26 August […]. Cum la 20 August nu se putea şti dacă ofensiva rusă va reuşi să rupă frontul germano-român, în aşa fel încât să oblige apărarea la o retragere adâncă, Maniu s-a adresat aliaţilor occidentali să trimită la Bucureşti trupe ca să-l poată înlătura pe Antonescu. Una din condiţiile puse de rege şi de blocul opoziţionist – ofensiva puternică rusă – era realizată. Prin această ofensivă, toate forţele luptătoare ale naţiunii fiind angajate în bătălie, la Bucureşti rămânea câmpul liber pentru răsturnarea mareşalului cu ajutorul forţelor occidentale aeropurtate”. Aşadar, în timp ce ruşii îi toacă pe frontul Moldovei pe ostaşii români care apără ţara, “noi” îi aşteptăm la Bucureşti pe americanii aeropurtaţi, care vin să-l răstoarne pe mareşal şi să ne dea “nouă” puterea politică!

În urma evoluţiei situaţiei de pe câmpul de luptă şi discuţiilor purtate cu fruntaşii naţional-ţărănişti Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, precum şi cu Gh. Brătianu, pe 22 august mareşalul Ion Antonescu ia hotărârea să încheie armistiţiu cu Uniunea Sovietică. “Dar acest armistiţiu – precizează în continuare Platon Chirnoagă – era în funcţie de menţinerea condiţiilor deja acceptate de Rusia şi care erau: 1) guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României; 2) valoarea despăgubirilor de război să fie fixată în raport de greutăţile financiare ale României şi de situaţia ei economică; 3) să se respecte o zonă liberă, în care guvernul român să funcţioneze nestânjenit de trupe străine.

Pe de altă parte, mareşalul hotărâse, de acord cu comandantul forţelor germano-române din România, să opună o nouă rezistenţă pe linia Carpaţii Moldovei, poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, Dunărea până la mare. Aşadar, luase măsuri pentru continuarea războiului şi oprirea inamicului pe teatrul românesc de operaţii, în cazul că Rusia n-ar mai fi fost dispusă să trateze armistiţiul pe baza condiţiilor deja cunoscute.

Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire şi o întârziere de câteva luni pe această nouă linie – pe care ruşii o prevedeau – nu ar fi convenit guvernului de la Moscova, care era grăbit să treacă Carpaţii înainte de venirea iernii. De aceea Antonescu se putea aştepta ca ruşii să accepte să semneze un armistiţiu convenabil pentru România”.

Aşadar, un armistiţiu negociat, cu armata română intactă, capabilă să se opună în continuare agresiunii sovietice în cazul în care negocierile ar fi eşuat. Pentru realizarea acestui plan, “Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Acesta ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kollontai, şi dacă Moscova menţinea condiţiile admise la 29 mai şi 2 iunie, să se aleagă locul şi data începerii negocierilor”. O soluţie nedorită însă de rege şi de grupul de conspiratori din jurul său, pe care nu viitorul României îi interesa, ci înlăturarea mareşalului de la conducerea ţării şi preluarea puterii politice în beneficiul lor şi a “aliaţilor”, ale căror interese, în vederile lor, erau prioritare faţă de interesele naţionale.

“În noaptea de 22-23 august 1944 – aflăm din documentatul studiu “… Şi a fost 23 August”, semnat de istoricii Gh. Buzatu şi Stela Cheptea, cuprins în culegerea de “Contribuţii, Mărturii şi Documente” intitulată Mareşalul Antonescu la judecata istoriei –, la Palatul Regal din Bucureşti, complotiştii se reunesc pentru ultima dată, înaintea trecerii la «acţiune». […] Decizia finală privind înfăptuirea loviturii de stat la 26 august fiind luată, Ioan de Mocsony-Stârcea s-a ocupat de informarea Aliaţilor. Printr-un canal ultrasecret (secţia Cifru a Ministerului Afacerilor Străine al României – Al. Cretzianu la Istanbul – Cairo), aliaţii luaseră cunoştinţă că la 26 august 1944 «evenimente decisive» vor avea loc în România, fiind invitaţi să bombardeze în ziua respectivă poziţiile germane din preajma Bucureştilor […]. Fără a intra în detalii, vom reaminti totuşi că, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, complotiştii au luat cunoştinţă de hotărârea lui Antonescu, ca după terminarea şedinţei Consiliului de Miniştri de la Snagov, ori a doua zi, să se deplaseze pe front. Plecarea mareşalului din Capitală făcea inoperantă aplicarea variantei optime a planului de acţiune stabilit deja – chemarea şi arestarea lui Ion Antonescu la Palatul Regal din Bucureşti. Tot în prima parte a zilei de 23 august, istoricul Gh. Brătianu, mandatar al opoziţiei, s-a prezentat la Snagov şi, într-o scurtă pauză a şedinţei guvernului, s-a înţeles cu cei doi Antoneşti în privinţa conducerii de către ei a tratativelor pentru semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Mai mult decât atât, cei doi Antoneşti avură iniţiativa să solicite regelui Mihai I audienţe separate la Palat pentru după-amiaza respectivă. Prilejul ce s-a ivit, combinat cu temerea că, plecând pe front, mareşalul se sustrăgea arestării în incinta Palatului Regal din Bucureşti, i-a determinat pe complotişti să decidă pe dată trecerea neîntârziată la acţiune”. Prin urmare, “în timp ce mareşalul pregătea astfel terenul pentru salvarea României – constată cu amărăciune generalul Platon Chirnoagă –, căutând calea unui armistiţiu prin care ni s-ar fi respectat independenţa, regele Mihai, informat că a doua zi, 23 august, mareşalul intenţiona să plece pe front, a decis să dea lovitura de stat chiar în ziua de 23 august”. (Capitolul următor)

Gabriel CONSTANTINESCU

(cap. XXVI din vol. Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, 382 pagini)

• Despre autor
• Ultimele articole

About Rost Online

• Tavan prăbușit la Maternitatea Odobescu din Timişoara. Opt bebeluși au fost transferați la alt spital - 3 decembrie 2024
• La mulți ani, Demostene Andronescu! - 3 decembrie 2024
• Reprezentanții TikTok, chemați la raport în Parlamentul European - 3 decembrie 2024