10. Omul «paradisiac» și omul «căzut» (urmare)
Păcatul o dată săvîrșit, se trezi în primii oameni și conștiința vinovăției, ca unii ce intraseră de-acum în tensiunea dialectică dintre bine și rău. În limbajul simbolic al referatului biblic, ea se exprimă prin rușinea față de goliciunea fizică și prin teama față de întîlnirea cu Dumnezeu („au cunoscut că erau goi”; „m-am temut, căci sînt gol și m-am ascuns”). Această întîlnire cu Dumnezeu, după săvîrșirea păcatului, trebuie interpretată și ea în sens simbolic. Chemarea lui Dumnezeu („Adame, unde ești?”) a fost, de fapt, nu o încercare de localizare, ci o chemare la mărturisire și pocăință (condiții sine quibus non ale iertării), căci altminteri Dumnezeu știa, desigur, și ce se întîmplase, și unde se afla Adam, și cu ce gînd se ascunsese. Dar protopărinții refuzară mîna întinsă de Creator: „N-au vrut să se smerească și să se pocăiască în timp ce îi întreba pe ei Dumnezeu și cu încetul spre pocăință îi mîna. […] Dacă deci Adam atunci îndată păcatul ar fi vrut să-l mărturisească și să se pocăiască, iertare ar fi dobîndit”, scria Neagoe Basarab (1459-1521 [acum Sfîntul Voievod Neagoe Basarab, prăznuit în 26 septembrie]) în Învățăturile sale (cit. după ed. V. Grecu, București, 1942, pp. 201-203). Primii oameni se arătară rușinați, dar nu și dispuși la recunoașterea deschisă a vinei lor și la căință. Văzîndu-se ei descoperiți, Adam dă vina pe femeie (ba chiar încearcă să-l scoată co-răspunzător pe Dumnezeu Însuși, zicînd: „Femeia pe care [Tu] mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mîncat”!), iar femeia dă vina pe șarpe; nici unul nu are curajul să-și asume propria faptă. Cît despre „șarpe”, ipostază diavolească, el iese din socoteli, căci pierduse deja posibilitatea căinței și a iertării, ca unul ce se înveșnicise în rău prin propria-i voință.
Faptul că a fost ispitit din afară nu se poate constitui într-o scuză suficientă pentru om, căci diavolul îndeamnă, dar nu poate constrînge. Omul a căzut, dar putea să nu cadă. Vina lui rămîne deci indiscutabilă, iar urmările ei apar drept firești.
În ce privește aceste urmări, ivite îndată după păcat și răsfrînte asupra omului întreg (suflet și trup), a întregii lui descendențe și a întregii „antroposfere” (a se vedea Romani 8, 20-22), ele nu sînt niște pedepse impuse din „furia” divină, ci consecințele firești ale păcatului, rezultate direct și obiectiv din călcarea rînduielilor originare ale Creației. Dumnezeu n-a blestemat în sensul curent, ci pur și simplu i-a anunțat omului rezultatele derivate din neascultare, relele pe care singur și le-a atras asupra-i: pe femeie o așteaptă nașterea în dureri și dependența (fiziologică și socială) față de bărbat, iar pe acesta îl așteaptă truda pentru supraviețuire, în cadrul unei naturi de-acum degradate și ostile, pînă la întoarcerea amîndurora în țărîna din care au fost zidiți, ca unii ce au schimbat „dragostea față de Dumnezeu în dragoste față de materie” (Sfîntul Ioan Damaschin); în sfîrșit, pe amîndoi îi așteaptă moartea trupească („Căci plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), după ce ei au ales să moară mai întîi duhovnicește, prin păcatul neascultării, ieșind din comuniunea harică cu Dumnezeu („izgonirea” din Eden), unic izvor al vieții adevărate și nepieritoare.
Cît despre așa-numitul „blestem al pămîntului” („blestemat va fi pămîntul pentru tine”), el iarăși nu trebuie înțeles ca anatemă divină (lucru incompatibil, de altfel, cu ideea de Dumnezeu); nu Dumnezeu l-a blestemat, ci omul l-a făcut să ajungă ca și blestemat.
„Părinții Bisericii vor spune că omul a pierdut asemănarea, în timp ce chipul i-a fost întunecat și îmbolnăvit. Dezintegrarea dintre «chip» și «asemănare» se poate explica astfel: harul chipului îi era suficient omului pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, dar chipul n-a urmat cursul său normal, adică el nu s-a ridicat la ordinea unei vieți supranaturale, spre «asemănare». Păcatul n-a distrus «chipul» în ceea ce are el propriu, dar inteligența și libertatea au fost în așa fel atinse încît omul nu mai poate trece de la o ordine [cea naturală – n. n.] la alta [cea supranaturală – n. n]. Omul nu mai rămîne, potrivit voinței sale proprii, nici în cele ale firii, ci cade în cele contrare firii. Pedeapsa constă în aceea că omul se mută într-o stare care suspendă accesul la viața supranaturală. Deoarece nemurirea era dependentă de gustarea din «pomul vieții», după păcat trupul se va descompune, urmînd destinul oricărei ființe biologice” (Ion Bria, op. cit., p. 294; subl. n.).
Cei doi „pomi” paradisiaci („al cunoștinței binelui și răului” și „al vieții”) au fost interpretați în fel și chip de exegeza creștină. Aici sînt de ajuns cîteva repere. Ne folosim pentru aceasta de Teologia dogmatică și simbolică (ed. cit., vol. 1, pp. 538-539): „În cea mai mare parte a literaturii patristice, […] sînt luați ca pomi reali, întrucît Geneza îi pune în rîndul celorlalți pomi răsăriți pe pămînt (2, 9). După cum lemnul Crucii este lemn obișnuit, dar se numește pomul sau lemnul mîntuirii, pentru ceea ce s-a săvîrșit prin el, tot așa pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului sînt pomi obișnuiți, dar cu un anumit rost hotărît de voința divină: cel din urmă ca o ocazie pentru virtute, iar cel dintîi ca o răsplată pentru aceasta. […] Probabil că pomul vieții servea nemuririi trupești, judecînd după faptul că, în urma căderii, s-a închis accesul spre el; iar pomul cunoștinței binelui și răului avea legătură cu viața spirituală, putînd prilejui omului cunoașterea pe cont propriu a deosebirii dintre bine și rău, îndată ce acesta ar fi părăsit încrederea în Dumnezeu. […] Prin acest pom omul a cunoscut, de fapt, binele din care a căzut și răul în care a căzut. Firește, nu fructele ele însele aveau posibilitatea de a produce răul, ci nesocotirea de către om a poruncii de a nu mînca din ele. Căci nu pomul [în sine] era aducător de moarte, ci călcarea poruncii (Sf. Teofil al Antiohiei)”.
Importanța dogmatică a păcatului dintîi și caracterul lui de „tragedie universală” vin de acolo că, potrivit concepției ortodoxe, el nu i-a afectat doar pe protopărinți, ci și, prin ei, pe toți urmașii lor naturali, adică felul de a fi al întregului neam omenesc. De aceea mai este numit și păcat ereditar, reprezentînd o carență generală a naturii umane, transmisă din generație în generație. Mărturisirea otodoxă spune în acest sens: „Păcatul strămoșesc este călcarea legii dumnezeiești, care a fost dată, în rai, strămoșului Adam. […] Acest păcat strămoșesc a trecut, de la Adam, la întreaga fire omenească, fiindcă toți ne găseam atunci în Adam și astfel, prin Adam, păcatul a trecut în noi toți” (3, XX; ed. cit., p. 149). Trebuie precizat însă că urmașii nu moștenesc însăși fapta păcătoasă a lui Adam (păcatul lui personal), ci doar starea de păcătoșenie rezultată din ea.
Această „moștenire” a fost pusă la îndoială, de-a lungul timpului, sub felurite motive, de către unii gînditori creștini neortodocși. Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție sînt însă categorice în a afirma realitatea universală a păcatului strămoșesc, chiar dacă modalitatea transmiterii lui nu este nicăieri pe deplin explicitată. (Să nu uităm acest principiu fundamental al Ortodoxiei: o dogmă revelată trebuie crezută întru totul și explicată întrucît se poate!) „Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea”, exclamă David (Psalmul 50, 6). Și Ioan Evanghelistul ne avertizează: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (I Ioan 1, 8). Iar Pavel ne arată răspicat: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume, iar prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit” (subl. n.). Și mai departe: „Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osînda pentru toți oamenii, așa și prin dreptatea unuia a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți. […] Pentru că precum a împărățit păcatul prin moarte, așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5, 12; 18-19; 21).
Tot după expresia paulinică (Efeseni 2, 3), oamenii de pînă la Hristos pot fi numiți „fii ai mîniei”, ceea ce înseamnă că fiecare individ în parte va fi fost marcat, în chip tainic, de greșeala strămoșilor dintîi, avînd natură adamică prin chiar nașterea sa. Greșeala aceea, chiar dacă a putut fi numită „păcat străin” (Sfîntul Ciprian), o purtăm cu toții, genetic, în chiar firea noastră omenească. Sfînta Taină a Botezului a fost rînduită să fie administrată pruncilor tocmai spre iertatea întru Hristos a păcatului moștenit prin naștere. „Sîntem datori să știm exact – spune Marcu Ascetul – că toată vina ce izvorăște din Adam fiind desființată de Domnul, oricine mai pătimește de vreun păcat, i se întîmplă aceasta fiindcă a disprețuit, prin necredința sa sau prin iubirea de plăceri, desăvîrșirea pe care a primit-o în chip tainic la Botez” („Despre Botez”, în Filocalia rom., ed. cit., vol. 1, p. 313).
De la universalitatea acestui păcat n-a existat decît o singură excepție: Iisus Hristos, Cel zămislit și născut fără de nici un păcat („Că Tu, Doamne, singur ești fără de păcat…”), spre mîntuirea tuturor oamenilor prin Crucea Sa, lucrînd, în chip neînțeles de minte, dreptatea lui Dumnezeu, iubirea și mila Lui fără de margini. „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om [a venit] și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 25, 21-22). Paralela dintre Adam și Hristos este îndelung dezvoltată în teologia paulinică, de unde și denumirea de „Noul Adam” dată Mîntuitorului.
„Cu toate că omul este lipsit [în urma păcatului originar – n. n.] de comuniunea cu Dumnezeu, pierzînd «harul sfințitor», el rămîne totuși responsabil de viața sa – dovadă fiind «drepții» Vechiului Testament – și are conștiința că este subiectul unui plan de răscumpărare în care Se află angajat Dumnezeu Însuși”, scrie Ion Bria (op. cit., p. 294), referindu-se la omenirea de dinainte de Hristos. În bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om după cădere, ci a vegheat necurmat asupra lui, făgăduindu-i dintru început un izbăvitor născut prin femeie (Facerea 3, 15) și dăruind în sprijin „lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele” – așa-numitele „haine de piele”, asupra cărora se cuvine să întîrziem puțin, căci ele reprezintă un aspect esențial atît în economia mîntuirii, cît și în ceea ce am numit „teologia sexelor” (cu atît mai de interes astăzi cu cît trăim într-o vreme a confuziei sexelor și a pervertirii sexualității, la niște proporții fără precedent în istorie)*. (Va urma)
_________________________________
* Partea finală a acestui subcapitol (cu excepția ultimului paragraf) nu figura în redactarea inițială a Introducerii, nici în versiunea din Puncte cardinale. Paginile care urmează sînt reproduse, în mare, din cartea Teologia sexelor și Taina Nunții… (menționată anterior). Pentru o analiză recentă a fenomenului contemporan de perversiune morală și ideologică, recomandăm cartea din 2012 a nemțoiacei Gabriele Kuby (de confesiune romano-catolică), tradusă destul de repede și în limba română: Revoluția sexuală globală. Distrugerea libertății în numele libertății, Editura Sapientia, Iași, 2014.
_________________________________
Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:
Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție
Teologia mistică și dogmatică:
Partea I: Teologie și mistică
Partea a II-a: Teologie și dogmă
Partea a III-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (I)
Partea a IV-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (II)
Partea a V-a: Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii
Partea a VI-a: Energiile necreate
Partea a VII-a: Creația (I). Lumea nevăzută
Partea a VIII-a: Creația (II). Lumea văzută
Partea a IX-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creația
Partea a X-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creației (urmare)
Partea a XI-a: «Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om
Partea a XII-a: «Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om (urmare)
Partea a XIII-a: Omul «paradisiac» și omul «căzut»
Partea a XIV-a: Omul «paradisiac» și omul «căzut» (urmare)
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019