O măsură creștinească pentru îndreptarea și recuperare corupților noștri

Guvernul PSD-ALDE, prin insistența disperată cu care liderul PSD, domnul Liviu Dragnea, încearcă să obțină adoptarea unor modificări legislative care să-l scape de pedeapsa cu închisoarea, reușește să devină catalizatorul celei mai intese dezbateri publice despre lupta anticorupție pe care a cunoscut-o, până acum, România postdecembristă. Pe lista ”marilor realizări” ale coaliției guvernamentale se înscrie o nefericită ”performanță” de care, în orice comunitate populată și condusă de oameni normali, se ferește orice partid politic abia ajuns la guvernare – anume aceea de a provoca ieșirea în stradă, la puține săptămâni de la formarea guvernului, la proteste antiguvernamentale, a zeci de mii de cetățeni. O ”performanță” care aplică peste imaginea PSD un rușinos și foarte dificil de dezlipit ”abțibild” pe care scrie ”Partid salvator de penali”.

Dacă din partea liderilor PSD-ALDE, a activiștilor acestor și a presei ”de partid”, se revarsă în agora o mare purtare de grijă și o imensă, dar golită de repere morale, milă pentru soarta și suferința pușcăriașilor și demnitarilor anchetați de DNA – de fapt, o ipocrită mimare a dragostei de semeni care ascunde doar o pragmatică și, cum spuneam, disperată dorință a unor corupți de a scăpa de rigorile legii și ale pușcăriei – de pe meterezele militanților societății civile se aruncă spre politicienii corupți și complicii acestora cu torțele aprinse la focul dreptății severe, în temeiul căreia, dacă ar fi posibilă aplicarea ei în România mioritică, comunitatea noastră s-ar transforma într-un fel de rai al corectitudinii și legalității.

Cum niciuna dintre cele două variante de rezolvare a problemei corupției nu poate fi aplicată, decât cu asumarea unor consecințe negative, pe termen mediu și lung, pentru societatea românească – deși, trebuie să recunosc, cea mai ispititoare rămâne varianta unei justiții imediate și severe, pe fondul supradimensionării mecanismelor anticorupție și de supraveghere a cetățenilor deținute de serviciile secrete și de procurori – zbaterea celor implicați în această mare dramă postdecembristă a dreptății sociale la români rămâne pendulată între ”a fura fără să suporți consecințele legii” și ”a scăpa de corupție, chiar cu prețul diminuării libertăților cetățenești”.

Pe fond, ordonanțele favorabile pușcăriașilor și politicienilor corupți, pe care liderul PSD și guvernul PSD-ALDE le doresc cât mai repede aplicate – mai ales că dl. Dragnea începe să fie judecat la Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul în care este acuzat de instigare la abuz în serviciu în legătură cu angajarea a două membre de partid la DGASPC Teleorman, care onor membre se pare că nu au prestat muncă la instituția publică respectivă, ci la sediul Organizației Județene a PSD – ordonanțele, deci, constituie o chestiune nu atât juridică sau politică, cât una morală.

Poți încălca porunca dumnezeiască ”Să nu furi!”, din Decalog, și să scapi nepedepsit de Justiția lumească – oricum, Dumnezeu îți va da plata pentru fapte, dar dreptatea divină și absolută este greu de văzut, de înțeles și de acceptat de omul contemporan, de unde și apelul insistent la dreptatea relativă a oamenilor – să rămâi liber și să te îmbuibezi din bogăția nedreaptă pe care ai acumulat-o jefuindu-i pe semenii tăi?

Creștinismul – ca de altfel toate marile religii ale lumii, între care Islamul manifestă o severitate dusă până la sadism când este vorba de hoți – condamnă hoția și ne oferă, totodată, atitudinea iubirii de aproapele ca soluție practică și creștinească de vindecare a celui bolnav de patima aceasta. Tocmai în această soluție creștinească apare diferența între atitudinea Justiției lumești față de hoț – o atitudine rece, orientată strict spre recuperarea prejudiciului și izolarea infractorului de comunitate, fără vreun interes aparte pentru recuperarea socială a infractorului – și atitudinea creștinească, întemeiată pe iubirea de semeni, în care iubire se regăsește, implicit, și semenul nostru, hoțul, coruptul cel mârșav.

Sună bizar pentru omul nereligios și pentru ateul neomarxist această iubire pentru omul ajuns hoț, corupt și infractor. Da, să vorbești despre iubirea de aproapele atunci când în centrul discuției se află figuri macabre și demonice precum Dan Voiculescu, în prezent în pușcărie pentru fapte de corupție sau precum Sebastian Ghiță, cercetat de DNA pentru fapte de corupție și care de curând a făcut ”onoare” României prin punerea lui pe lista ”Wanted” a Europolului, să vorbești de îndreptarea păcătosului infractor atunci când vezi efectele dramatice ale faptelor de corupție comise în România post-decembristă de legiunile formate de sute, poate mii de politruci, de la nivelul unui amărât de secretar de primărie comunală până la cel mai înalt nivel de parlamentar și șef al statului, efecte concretizate în spitale în ruină, școli renovat în batjocură, autostrăzi care costă sute de milioane de euro și au în lungime doar câțiva km construiți, orașe în faliment și patru milioane de români plecați în străinătate, la muncă, alungați din propria țară de acești demoni ai corupției, într-un sfârșit, să vorbești despre dragostea creștinească în tristul context al unui stat destructurat și privatizat de mafia politică, ai cărui cetățeni protestează cu zecile de mii, exasperați de cinismul unui guvern care vrea să-i facă scăpați pe politicienii corupți, aproape că pare a fi un demers în favoarea infractorilor.

Totuși, valorile creștine trebuie aplicate și acestor bolnavi de patima hoției și a nedreptății. Spre deosebire de justiția lumească, dar și de spiritul radicalismului civic justițiar, ambele dorind, în fond, izolarea de comunitate și pedepsirea infractorului, dreptatea creștină dorește recuperarea acestuia, transformarea lui din om al păcatului, în om al virtuții, căci spune Dumnezeu, ”Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele!” (Iezechiel XXXIII, 13).

Fiecare om este unic, în viziunea creștină, în fiecare om se regăsește chip și asemănare de Dumnezeu, fiecare om este expresie a iubirii lui Dumnezeu pentru creația Sa. Dificultatea asumării în practica socială și mai ales, în practica justiției omenești, a acestei definiri dumnezeiești și creștine a ființei umane vine pe de o parte, de la urâțenia atât sufletească a infractorilor, cât și a efectelor în comunitate ale faptelor penale comise de aceștia, iar pe de altă parte, de la slăbiciunile noastre, ale celor care suferim consecințele faptelor penale. Reacția omenească (animalică?) este de a solicita imediat și fără milă pedepsirea infractorului, cu o severitate direct proporțională cu gravitatea faptelor comise, adică de a obține satisfacția răzbunării: m-a făcut să sufăr, trebuie să sufere și el, infractorul.

Evident, că o justiție vindicativă este incompatibilă cu dreptatea creștinească. De fapt, justiția și sistemul penitenciar al civilizației contemporane au eșuat în recuperarea infractorului și aceasta din simplul motiv că nu și-au propus niciodată așa ceva. Apare însă și întrebarea: poate fi dreptatea creștinească aplicată la nivelul justiției penale omenești, astfel încât să fie recuperat prejudiciul produs societății de fapta penală respectivă și totodată, să fie recuperat infractorul pentru societate și transformat într-o ființă utilă comunității?

La prima vedere și după mintea omului contemporan – dependent de un darwinism social care, deși a depășit ”legea talionului”, nu a aflat vreo soluție de recuperare socială, culturală și morală a infractorului, mulțumindu-se cu izolarea acestuia în pușcărie – soluția dreptății creștine ar fi una imposibil de adoptat, o iluzie exprimată prin povești moralizatoare, dar fără valoare practică.

Totuși, în Sfânta Scriptură avem o soluție practică, din care poate să izvorască, în formele și exigențele moderne, norma juridică de combatere a hoției, a corupției, precum și modelul spre care trebuie să tindă orice sistem penitenciar care își propune nu izolarea infractorului, ci recuperarea lui, anume omul care își asumă nedreptatea comisă, înțelege consecințele grave ale faptelor sale asupra propriei persoane și asupra semenilor săi, și acționează în consecință.

Un astfel de model de om nedrept (infractor, după terminologia modernă) care își asumă faptele nedrepte comise și își așează singur calea de îndreptare, de reîntoarcere la iubirea de Dumnezeu, de semeni și de redobândire a respectului de sine și al comunității este vameșul Zaheu.

Nu insist asupra întâlnirii dintre Zaheu și Mântuitorul (vezi Luca XIX, 1-10), în contextul nostru importante sunt două aspecte: notorietatea negativă a lui Zaheu, care era cunoscut de către comunitate ca fiind un om păcătos, un om nedrept și care făcea nedreptate, ca mai-marele vameșilor din cetate, asupra semenilor săi – ”Şi văzând, toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos.” (Luca XIX, 7) – și asumarea publică de către Zaheu a faptelor sale nedrepte deopotrivă cu îndreptarea, repararea efectelor acestor fapte asupra comunității ori altfel spus, în termeni de justiție contemporană, recuperarea prejudiciului.

Cum acționează Zaheu pentru asumarea, prin căință, la nivel personal și repararea efectelor negative ale faptelor sale asupra semenilor săi? Prin renunțarea la bogăția dobândită prin fapte nedrepte: ”Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Luca XIX, 8)

Zaheu renunță la o mare parte din averea lui pentru a fi iarăși acceptat de comunitate și mai ales, de Dumnezeu. Săracii și cei năpăstuiți de Zaheu – iată dovada că mai-marele vameșilor era conștient de gravitatea faptelor sale, știa pe cine nedreptățise pentru a acumula o avere considerabilă – primesc aproape toată averea lui Zaheu. Un sacrificiu material care afectează nu doar propria lui persoană, ci întreaga lui familie, întregul lui neam care se bucura de roadele faptelor nedrepte comise de Zaheu și înțelegem impactul acestei renunțări la averea nedreaptă din însăși răsplata imediată pe care Zaheu o primește de la Iisus Hristos: ”Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.” (Luca, XIX, 9) Casa lui Zaheu, adică familia lui, neamul lui, se mântuiește, împreună cu Zaheu care, prin jertfa renunțării la averea nedreaptă, redevine fiu al lui Avraam, adică evreu drept în fața lui Dumnezeu.

Evident, cu cei mai mulți dintre hoții și corupții noștri este aproape inutil să porți discuții în cheie evanghelică. Puțin probabil că se poate afla vreun hoț sau vreun politician corupt în România care să dețină măcar umbra conștiinței propriilor păcate pe care o poseda vameșul Zaheu. Textul evanghelic rămâne însă folositor sub aspectul dreptății.

O normă juridică inspirată din procentele folosite de Zaheu pentru repararea prejudiciului adus comunității sale, și prin care s-ar sancționa faptele de corupție comise de demnitarii statului, de politicienii aleși în funcții publice, de funcționarii publici și de orice persoană care utilizează fonduri și resurse publice, o astfel de normă ar presupune, indiferent de prejudiciul adus statului, confiscarea a jumătate din averea deținută nu doar de infractor, ci și de toate rudele sale care, conform legii civile, formează familia acestuia și la care confiscare să fie adăugată recuperarea de la infractor a unei sume de patru ori mai mari decât prejudiciul adus comunității. O astfel de normă ar reprezenta o puternică metodă de descurajare a comiterii de fapte de corupție, iar sumele confiscate pot fi folosite pentru modernizarea spitalelor, pentru ajutorarea celor săraci, pentru sistemul de educație publică, împlinind astfel norma creștină a purtării de grijă pentru bolnavi, copii și cei aflați în sărăcie.

Severitatea unei astfel de sancțiuni aplicată asupra averii infractorului și familiei acestuia va fi refuzată de omul modern care nu mai acceptă ideea responsabilității comune, la nivel de familie, de comunitate, de neam, pentru păcatele comise de unul sau altul dintre indivizii care le formează. Individualismul proclamat de Revoluția Franceză ateistă și anticreștină, reasumat de capitalismul contemporan, nu mai îngăduie omului modern capacitatea de înțelegere și de acceptare a faptului că responsabilitatea pentru faptele comise nu se reduce doar la propria persoană, ci implică și viața celor din jurul tău, cu precădere a familiei tale. Astfel privite lucrurile, familia unui hoț, a unui corupt care se hrănește din bogăția acumulată de acesta prin faptele penale comise, trebuie să fie solidară în sancțiune cu infractorul, căci fie i-a acceptat faptele penale ca sursă de bogăție, fie mai grav, l-a încurajat moralmente în comiterea acestora sau cel puțin, nu a avut dorința și voința de a-l opri pe infractor de la comiterea faptelor de corupție, de hoție.

Totuși, confiscările severe de avere dobândită prin fapte de hoție, de corupție și pedepsirea cu închisoarea a hoțului, a infractorului, sunt insuficiente. Starea infracțională generală din România – închisori suprapopulate, în populația penitenciară regăsindu-se un procent foarte mare de recidiviști – și agravarea gradului de corupției în adminstrația publică, ne dovedesc că a confisca din averea infractorului și a-l izola pe acesta de comunitate este prea puțin și inutil.

Teoria penală, inspirată puternic din darwinismul social, spune că infractorul este produsul contextului
social, economic, cultural etc. în care se naște, crește, este educat.

Creștinismul ne vorbește însă despre dimensiunea morală a omului privit ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, o ființă care posedă o conștiință a binelui și a răului dobândită nu prin educație, ci în mod direct, de la Dumnezeu, prin faptul că omul în sine este, cum spuneam, chip și asemănare de Dumnezeu. În acest sens, există un edificator text scripturistic al Sf. Apostol Pavel: ”Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.” (Romani II, 14-16)

Principiul dreptății, ”fapta legii”, este scris, deci, în inima oamenilor de Dumnezeu, iar această ”inscripționare” nu este una făcută de către familie sau comunitate – deși acestea pot adapta, prin contextualizare, principiul dreptății dumnezeiești aflat în om – și nu este relativă, ci absolută pentru că vine de la Dumnezeu. Prin urmare, hoțul, politicianul corupt nu este neapărat un produs al familiei în care s-a născut și a fost crescut – deși valorile morale pe care le-a primit sau nu acolo au importanța lor – și nici al contextului social, politic etc. Hoțul, politicanul corupt încalcă în deplină libertate nu doar o lege penală lumească, ci înainte de toate, legea dumnezeiască sădită în el încă de când a fost creat de Dumnezeu în pântecele mamei lui. Altfel spus, hoțul, coruptul înăbușă ”glasul conștiinței” sale și alege să trăiască din hoție, din corupție, din jefuirea averii comunității, a semenilor săi.

Răul are ca izvor adâncul sufletesc al infractorului hoț și corupt, ”căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om.” (Marcu VII, 21-23)

O astfel de abodare, creștinească și contrară darwinismului social, ar permite sistemului penitenciar din România să adopte alte conținuturi în programele de educare și recuperare a deținuților, aceasta pentru că finalitate este nu o ”recuperare” formală ”pentru societate” a fostului infractor, ci recuperarea morală și remodelarea sufletească a acestuia. Din păcate, pușcăria în România reprezintă pentru infractori o ”facultate” unde dobândesc noi aptitudini infracționale, iar pentru politicienii corupți s-a dovedit a fi un minunat mediu academic în care aceștia, până de curând, reușeau să scrie și să ofere spre publicare adevărate tratate de istorie, economie, politică etc.

În concluzie, de corupție nu vom scăpa dacă rămânem împietriți în actuala abordare juridică și civică – pedepsirea corupților fără o reală recuperare a prejudiciului adus statului și fără intenția concret manifestată de a-i recupera pe aceștia, transformându-i în oameni folositori comunității.

Până când creștinii români și Biserica noastră – bizar de tăcută tocmai acum, când în agora se discută problema respectării poruncii dumnezeiești ”Să nu furi!” – vor avea puterea să propună și să determine politicienii să adopte o legislație anticorupție cu adevărat creștinească și eficientă, rămânem cu speranța că măcar după legile relative și destul de strâmbe ale Justiție noastre, politicienii corupți vor primi șansa de a face căință pentru faptele lor, între cei patru pereți ai celulei de închisoare.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Nichifor Cremene

• „Quo Vadis” Biserica Ortodoxă Română? - 29 octombrie 2018
• Vor fi sau nu canonizați Sfinții Închisorilor? - 16 octombrie 2017
• Cazul PS Corneliu rămâne nerezolvat. ”Pentru pacea şi binele Bisericii”? - 18 august 2017