Unde începe şi unde se termină Europa? Ce este ea dincolo de convenţia geografică? Ce înseamnă mai exact a fi european? Este europeanul “născut” sau “făcut”? Este calitatea de european ceva ce se poate pierde sau dobîndi în mod conjunctural?
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîntem…
Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “occidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine monopolul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, economice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fatalitate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geopolitice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mică) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sintezei istorice dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pecetea creştinismului – unificator, dar nu uniformizator. Naşterea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulterioare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism. România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza traco-romană şi prin Ortodoxie. Faptul că Franţa şi România aparţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta este o altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale europenităţii: originea etno-lingvistică “ariană” (rudenia genetică); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spaţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbitrară, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata europenitate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.
Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confesionale istoriceşte consolidate. (Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt “europene”, dincolo de determinarea geografică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei, cu rădăcinile în comunitatea eclesială a primului mileniu, civilizaţia democratică îi garantează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spaţiul european; aceasta nu îndreptăţeşte însă confuzia ideologică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice european de drept este şi un european de fapt.)
În căutarea Europei pierdute
Privită principial, aspiraţia noastră spre Europa este nu doar oportună, ci şi legitimă. Etnic, lingvistic, cultural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice a oricărui popor nativ european: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce sîntem, adică să ne împlinim destinul istoric în propria noastră condiţie identitar-ontologică.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii aberante: europenităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În unele privinţe, paradoxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de esenţa europeană!
Genul de “europenizare” în care lumea românească s-a angajat de mai mulţi ani, îndeosebi prin anumite cercuri intelectuale mai mult sau mai puţin instituţionalizate, pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţională, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de anumite convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de 70 de ani încoace, să se conformeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Dacă “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante!
În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, privită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordinea materială a civilizaţiei sau de conjuncturile economico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche comunitate etno-lingvistico-spirituală, a cărei polimorfie nu rupe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Renegîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi conjuncturile, Europa însăşi (confiscată de Occident) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.
Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geografic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sinteza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care am avea să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile curente ale suficienţei contemporane, de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi programatic smintite (“out of minds”).
Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, precum oltenii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tînjim (de care habar n-avem sau prea puțin ne pasă), ci doar accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne visăm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tentaţiile imediate şi spre a ne ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.
Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i se poate da orice alt nume – inclusiv numele Fiarei!), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Pozitionarea gresita a multora vine din faptul ca nu-si cunosc istoria. Cioburile istoriei noastre adevarate sunt imprastiate peste tot, de la Baltica pana in Pen. Iberica, de dincolo de Bosfor pana dincolo de Canalul Manecii. Gruparile traco-dace ajung peste tot, mai mult chiar, strabunii lor sunt atestati pana in Tarile Baltice, Muzeul din Kernave, Lituania, e plin nu doar de urmele ale traco-dacilor, ci si de urme ale vechilor culturi cunoscute pe teritoriul României. Polonezii se pregatesc sa-si rescrie istoria si sa-i recunoasca pe traco-daci ca pe ceilalti stramosi ai lor, datorita urmelor de locuire si artefactelor, îndeosebi din Bazinul Vistulei, coplesitoare. In Lituania si Letonia mai exista si acum aproape 90 de localitati cu nume curat românesti a caror vechime nu se cunoaste… Herodot si Antichitatea atesta prezenta unui mare Neam ,,cel mai numeros dupa cel al inzilor,,. Este Neamul care preia mostenirea vechilor culturi din spatiul nostru. Coloana vizigota si cea geta, de exemplu, ajunge in Iberia si intemeieaza regatele timpurii, pe vechile morminte apare ca unii regi au fost basilei/regi ai vizigotilor si getilor. Cidul insusu era mandru de faptul ca e urmas al basileilor daci, la fel Ximina, sotia. Aceste lucruri sunt inscrise pe mormintele lor si se pot vedea si azi. Se stie ca Troia era cetate tracica si exista o multime de vestigii ale lor dincolo de Bosfor, nu doar la Troia. Dincolo de Bosfor ajung mai multe coloane ale neamului nostru, atat inainte de Aurelian, in vremea Marelui Razboi post traian, cat si dupa. Una din ele se va stabili in proximitatea Constantinopolului si va da nume unui cartier care va fi incorporat intre ziduri de Justinian. Mult dupa ce grecii pun mana pe Constantinopol, prin sec. al XII-lea, in zona constantinopolitana – pentru a fi supravegheati – sunt deportati un mare numar de aromâni. In acea vreme puterea lor crescuse foarte mult si grecii i-au ,,ajustat,, deposedandu-i de turme imense. Despre romansi care nu au pastrat nimic din latina si care au mostenit pana azi cuvinte românesti si altele apropiate/corupte, nu mai are sens sa vorbim, cum nici despre traditiile lor, arhitectura caselor vechi etc. Balcanii au fost plini de Valahiile celor vechi, le-au dat slavilor eroi, sfinti, martiri, inainte sau dupa ce acestia i-au strans in munti. Se stie despre cum au pus tunurile austriecii pe bisericile Ardealului, dar nimic despre cum i-au zdrobit pe vulturii Moraviei, valahi si ei, si nici cum le-au daramat bisericile si i-au trecut la catolicism, sub amenintarea cu moartea, la cateva decenii dupa omorârea lui Mihai Întregitorul. Atunci au fost masacrati aproape o traime din valahii moravi… care nu isi vor mai reveni niciodata. Valahii din rasarit si nord, eroici si ei, au luptat cu slavii si mongolii, i-au invins pe unguri, alungat pe tatari. In vremea lui Mircea apare, in titlul de domnie, la un moment dat, ca este inclusiv Domn si stapan al Cumaniei Albe, nu intamplator. In ,,teritoriile de margine,, printre cazaci, Musatinii au avut un ascendent greu de inteles (pentru cei care nu-si cunosc istoria). Grupuri ale neamului nostru au ajuns pana dincolo de Nistru si Bug, cu mult inainte de apropierea Rusiei, de colonizarile si deportarile tarilor. Cati stiu ca asa-zisa latinitate in virtutea caruia Alecsandri a cerut sprijin Frantei era mai mult tracitate, dar nu putea sa poarte acel nume? Puterea ciobanilor din sud, cu extensie in Italia, a supravietuit pana in urma cu aproape un secol si jumatate. Ciudat e ca nici acei ciobani nu aveau cuvinte din latina, doar cuvinte românesti. Dupa ce romanii incorporeaza o buna parte din regatul lui Decebal, cutia Pandorei zboara in tandari. Intreagul Neam se va ridica, intr-un fel sau altul. Dacii Liberi vor lupta pana la Eliberare, traco-dacii deja incorporati vor patrunde in armata si structurile imperiului intr-un proces care va culmina odata cu ridicarea dinastiei traco-dace sau străromâne, perceputa de BOR ca atare. Sangele apa nu se face, un traco-dac din Timoc, dupa tata, ridica pe steaguri Crucea. El muta Capitala in mijlocul Neamului sau, chiar daca tacut, pentru a nu starni furia aristocratie peninsulare si puterea elenilor. Cu toate scazamintele omenesti, imparatii traco-daci au fost cei care au determinat mutatii definitive. Si atat de multe altele. Intrebarea e ce facem astazi, ne taram aidoma omizilor pana ne vom stinge cu totul sau ne repozitionam ?
Cei care l-au vazut pe Stefan Iordache in ’88 in spactacolul „Asta seara stau acasa” (regia-Silviu Purcarete), isi amintesc aplauzele spectatorilor la afirmatia personajului interpretat desavarsit de actor :” Eu nu am nevoie sa merg la Paris.Il cunosc pas cu pas . Noi romanii, cunoastem perfect Parisul, din carti” .
Cred ca deceptia noastra isi are originile in emotiile livresti cu care am perceput occidentul, pana in ’90.
Mi s-a intamplat sa intru in librarii in Flandra si sa nu pot comanda carti de Musil si Remarque pentru ca nimeni nu auzise de acesti scriitori. Mi s-a intamplat la Paris sa fiu la un pas de a intra in conflict cu un tutungiu de pe Montmartre care nu stia ca domnul de pe posterul din vitrina pravaliei sale se numea Cioran si era roman.
Mi s-a intamplat insa si sa recunosc faptul ca nu aveam nici cea mai mica idee despre proasta reputatie pe care o are Hergé (considerat antisemit), cine a fost Gerbert d’Aurillac, de unde s-a iscat conflictul de la Louvain si in ce hal de traumatizati sunt belgienii nevoiti sa accepte fara sa cracneasca valuri de emigranti marocani, ucraienieni, turci, greci,vietnamezi, unguri, portughezi si dupa ’90, albanezi si minoritari romani.http://www.vivreenbelgique.be/11-vivre-ensemble/histoire-de-l-immigration-en-belgique-au-regard-des-politiques-menees#auto_anchor_8
In plin centrul capitalei Europei, pe zidurile cladirilor, pictori cu autorizatie de la primarie au suspendat luni de-a randul, spre groaza parintilor, picturi reprezentand sexuri uriase.
Crestinii ortodocsi isi faceau cruce, musulmanii scrasneau din dinti si comisarii europeni se faceau ca nu observa nimic cu gandul la pasapoartele lor de serviciu, la apartamentele de lux in care traiesc pe banii nostri si la oportunitatile de cariera ale odraslelor.
Este evident ca in acest moment organismul Europei este bolnav. Creerul sau gros, vorba lui Marin Moraru, are nevoie de un „lavement” zdravan, de o clisma adica, pentru a elimina otravurile cu care i-au fost tulburate vederea, auzul, simturile toate si mai ales, gandurile.
,,………..Noua Europă închinătoare la idoli nu se laudă cu nici o dumnezeire mai presus de ea. Ea se lauda numai cu sine, cu înţelepciunea sa, cu puterea sa. Este ca un balon umflat, gata să se spargă, spre râsul Africii şi al Asiei; un buboi copt, gata să se deschidă şi să umple totul de putoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de astăzi, Demonia albă…………Noroadele Europei nu se lauda nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa „cultură” este ura tuturor noroadelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinismului. Urând bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urât şi pe Dumnezeul european.
Dar – vai! – pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urât şi a lepădat cea dintâi dintre toţi pe Dumnezeul ei. În această stare de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către înaintarea ei greşită, sub înrâurirea unei biserici aflate în greşeală, de-a lungul ultimelor nouă sute de ani. Nu sunt răspunzătoare de aceasta noroadele europene; răspunderea o poartă conducătorii duhovniceşti ai noroadelor. Nu este vinovată turma, vinovaţi sunt păstorii ei.
Bine, ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfăţişându-l ca cea mai preţioasă moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie – şi aşa a fost în primele veacuri după Hristos – dacă Europa ar fi fost tot una cu creştinismul, dacă s-ar fi identificat cu creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor neamurilor, aceasta a fost menirea hotărâtă de Dumnezeu pentru continentul european, în afară de creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lauda. Fără Hristos, Europa este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi.,, (Sf,NICOLAE VRLIMIROVICI)
Razboiul contra patimilor din noi insine si o noua ofensiva de evanghelizare a Europei mai poate opri al treilea razboi ce clocoteste in lava babilonica a Europei de astazi.Avem noi romani ceva de spus in acest razboi?Romanii imprastiati pretutindeni ar putea ajuta la increstinarea conationalilor lor de pretutindeni?Poate numai un duh de pocainta de ne-ar cuprinde ar putea destepta in noi comorile ingropate ale civilizatilor din ADN-ul nostru.
Cand spuneti: „Adevărata europenitate … nu [se defineşte] geografic, ….” va referiti probabil la localizare in / pe teritoriul european.
Totusi. identitatea persoanei „tine” de „neam” care – in cazul nostru – este al acestui spatiu geografic.
Nu e venetic . Nu sint milioane de ani de evolutie…
Nu exista constiinta omeneasca independenta de „spatiul” in care se formeaza si – in consecinta – nici traditie in absenta stabilitatii pasnice in care apar fundamentele culturale, „radacinile”; se manifesta repetar doar satisfacerea instinctelor.
Imi repugna cei care nu gândesc destul. Scopul nostru sec e sa ne folosim de Apus si USA pentru a ne scutura de corupti, la fel cum s-au folosit multinationalele din respectivele tari de situatia creeata dupa disparitia lui Ceausescu. In rest, nu prea avem ce prelua de la ei. E pur si simplu vorba de strategie. Neamul nostru are propria traditie si e ortodox, nu a avut niciodata trecut imperialist, are o istorie care nu seamana cu a niciuneia dintre tarile vestice. Deocamdata trebuie sa ne intarim, si cat mai repede.
Si aceasta este Europa http://www.dailymail.co.uk/news/article-3478477/NHS-harvest-babies-organs-Bombshell-new-proposal-mums-pregnant-damaged-babies.html#ixzz428bKCdis, dar este ocultata programatic. Ocultata sau nu, ea exista.