Cine-l turna la Securitate pe N. Steinhardt?

Născut la 29 iulie 1912, Nicu-Aurel Steinhardt a fost deţinut politic între 1960 şi 1964. A fost botezat în închisoare de părintele Mina Dobzeu (15 martie 1960), iar înainte de a se călugări, devenind monahul Nicolae de la Rohia (16 august 1980), a redactat „Jurnalul fericirii” (apărut postum, în 1991), de mai multe ori confiscat de Securitate, care l-a urmărit permanent pe autor (dosarul său, păstrat în arhivele C.N.S.A.S., însumează 11 volume şi peste 8000 de pagini!). S-a stins la 30 martie 1989, fără a şti, probabil, că turnătorul său cel mai abject nu fusese altul decît unul dintre prietenii cei mai apropiaţi…

Pornind de la „Jurnalul fericirii”

„Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, îmi spune Ion Caraion şi mă lămureşte: ca să te poţi răstigni şi libera trebuie mai întîi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public, să te autodenunţi şi să recunoşti: am greşit! am fost un porc! În al doilea rînd, să te cureţi prin suferinţă autoimpusă, trecînd prin faza deşertului, a pustniciei, a focului purificator; abia atunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobîndeşti dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce”.

Fragmentul citat apare pe ultima pagină a „Jurnalului fericirii” (Ed. Dacia, Cluj, 1991). E datat „Decembrie 1971” şi, din perspectiva evenimentelor ulterioare, avea să-şi dezvăluie semnificaţiile dramatice, pe care le-am putut descifra consultînd Dosarul de la Securitate al lui N. Steinhardt din arhivele C.N.S.A.S. (Fond Informativ, Dosar nr. 207).

Aşadar, N. Steinhardt termină „Jurnalul fericirii” în 1971. Realizează mai multe dactilograme, pe care le dă spre lectură cîtorva prieteni. Unul dintre aceştia (codificat „Artur”) se duce, după lectură, cu exemplarul direct la Securitate. „Jurnalul…” intră, deci, în posesia acesteia la 30.10.1972. În tentativa de a recupera şi celelalte exemplare şi de a verifica dacă textul nu fusese trimis şi-n străinătate, Securitatea înscenează o notă anonimă, de o incredibilă imbecilitate, în care Steinhardt e acuzat de… deţinere de armament, valută, literatură obscenă! În faţa unei asemenea acuzaţii, el trebuie să accepte o percheziţie la domiciliu (14.12.1972), cînd i se confiscă şi ultimul exemplar pe care-l mai deţinea. Este pus în „filaj” între 10.12.1972 – 18.12.1972 şi anchetat aproape zilnic între 14.12.1972 – 29.12.1972. Ca şi-n închisoare, rezistă eroic, Securitatea nereuşind să obţină de la el numele celorlalte persoane cărora le încredinţase „Jurnalul…”.

„Neajunsuri cu inima”

Consecinţele, fireşte, sînt dramatice. Într-o scrisoare, pe care i-o trimite la 20.01.1973 lui Virgil Ierunca, îi spune: „Nu ţi-am răspuns la timp din pricina sănătăţii: am avut neajunsuri cu inima” (N. Steinhardt, „Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca” [1967-1983], Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 151). Nota de filaj din 17.12.1972 ne oferă imaginea unui N. Steinhardt profund marcat sufleteşte de evenimentele prin care trecea. Citez un fragment:

„La ora 10,00, «STAN» a ieşit de acasă şi, cu autobuzul 72, a mers la biserica Schitul Darvari, unde a intrat la ora 10,25. Aici, «STAN» a sărutat mai multe icoane, a făcut mătănii, a dat un acatist şi, în timpul slujbei, a stat în genunchi” (Dos. 207, vol. IV, fila 408). N-aş fi citat poate acest pasaj, dacă Steinhardt n-ar fi ironizat uneori în „Jurnalul…” său acest tip de rigorism religios (ascultarea întregii slujbe în genunchi), rigorism integrat, după părerea sa, în „diavoleasca ispită de-a dreapta, a desăvîrşirii absolute” (op. cit., p. 207).

„Spovedanie” către turnător

De unde ştim că cel care-l trădase e informatorul „Artur”? Dintr-o notă informativă pe care acesta o dă, la 03.04.1973, despre discuţiile sale cu N. Steinhardt, în urma confiscării „Jurnalului…” şi a anchetelor succesive. E o notă de un dramatism cutremurător, în care victima, inocentă şi de bună-credinţă, cere, fără să-şi dea seama, iertare turnătorului! Reproduc un fragment:

„Cînd l-am întîlnit la el acasă, unde într-adevăr mă invitase ca să-mi dea un catalog pentru copil şi să discutăm despre o traducere în engleză, nu se găsea într-o mai bună dispoziţie: «Există pentru mine trei posibilităţi. Să mă aresteze. Să mă chinuie aşa pînă oi înnebuni, cu anchetele. Mă acuză că sînt duşman. Vor numele dactilografei… N-am vrut să fac rău nimănui. Cam bănuiesc eu cine m-a denunţat. Ce să fac? Sînt un păcătos. N-am să mai pot lucra. Or să-mi ia pensia. Or să mă dea afară din casă. Cine ştie, poate că nu mă arestează, dar îmi iau pensia şi casa. Rămîn pe drumuri. Un nenorocit. Eu lucrez încă, dar ştii cum este. Mi-au spus să nu-mi schimb preocupările şi felul de a fi, să nu încetez a vedea cunoscuţi, prieteni, să-mi duc viaţa la fel ca şi pînă acum. Dar sînt sigur că mă urmăresc. Îmi urmăresc telefonul, paşii, drumurile. Trebuie să ne vedem foarte rar. Poate mă arestează chiar de sărbători, ca să mă pedepsească în credinţă, în Domnul. Am să mă rog mult de sfintele sărbători, poate se îndură Domnul de mine. Îţi cer iertare. Le cer iertare la toţi. Nu, nu, turnător n-am să devin. Să-mi ceară altceva, să mă pedepsească altfel…»” (Dos. 207, vol. V, filele 81-84).

Iar reacţia „prietenului” său este de un cinism inimaginabil: „E derutat şi într-o măsură, de-adevăratelea, scrîntit”.

Cine era „Artur”?

Că „Artur” este cel care „ne-a semnalat despre existenţa manuscrisului lui şi ne-a pus în posesia lui” aflăm din Nota Biroului (N. B.). Oricine îşi va pune, acum, legitima întrebare: „Cine este «Artur»?”. Răspunsul reprezintă el însuşi un paradox infernal, simptomatic însă pentru lumea mutilantă prin care am trecut: este tocmai cel care, în pasajul citat mai sus, făcea teoria „urcării pe cruce”, adică poetul Ion Caraion!!!

Dincolo de faptul că despre dosarul lui Caraion (1923-1986, pe numele adevărat Stelian Diaconescu) a apărut o carte (Mihai Pelin, „«Artur»: dosarul Ion Caraion”, Ed. Publiferom, Bucureşti, 2001), există probe incontestabile, obţinute conexînd nota citată cu alte note: una semnată „Adrian Cozmescu”, la 10 mai 1982 (Dos. 207, vol. V, fila 224), şi una semnată tot de „Artur”, la 02.02.1974 (vol. V, filele 81-109). În toate aceste note se vorbeşte despre colaborarea dintre N. Steinhardt şi Caraion la realizarea unor traduceri din engleză (N. Steinhardt – traducătorul propriu-zis, Caraion – cel care stiliza textele). Despre acelaşi tip de colaborare aflăm şi dintr-o scrisoare a lui Steinhardt către Virgil Ierunca (28.02.1975), în care, printre altele, spune: „Ion Caraion a publicat un volum de versuri de Pound la care, ocult, am colaborat şi eu” („Dumnezeu în care spui că nu crezi…”, ed. cit., p. 178).

Un alt paradox infernal e că Ion Caraion însuşi a fost un îndelungat client al închisorilor politice (1950-1955 şi 1958-1964), la rîndul său sistematic urmărit de Securitate. Dar se vede – vorba lui N. Steinhardt – că „suferinţa nu este mereu mîntuitoare”…