Identificarea reducţionistă a “europenismului” cu “occidentalismul”, această viziune procustiană asupra “bătrînului continent”, generată de schisma de la 1054 şi întărită de prăbuşirea Imperiului bizantin (ce a dus la eclipsa istorică a Răsăritului), a fost radicalizată de tragediile politice ale secolului XX. Unei conştiinţe autentic creştine nu-i poate scăpa însă unitatea în diversitate a “fenomenului european”. Adevărata europenitate, spuneam, nu se defineşte geografic, politic sau economic, ci istoric, lingvistic şi spiritual. Discuţia este complexă, iar eu îmi propun să ating aici doar aspectul spiritual al problemei, conturînd un alt nivel de “specificitate” decît cel strict naţional.
Spre a înţelege mai bine unitatea polimorfă a Europei creştine, îmi iau îngăduinţa de a fixa un reper analogic în istoria evanghelică a Martei şi-a Mariei. E ca şi cînd prin cele două surori s-ar prefigura cele două ipostaze tradiţionale ale creştinismului istoric: ipostaza răsăriteană (“grecească” sau ortodoxă) şi ipostaza apuseană (“latină” sau catolică) [1]. Pe Maria şi pe Marta Iisus le iubeşte deopotrivă (Ioan 11, 5), după cum şi ele Îl primesc cu egală bucurie; dar asta nu-L împiedică să le judece cu blîndeţe, apărînd-o pe Maria de neînţelegerea Martei (aşa cum o va apăra, în altă parte, şi de neînţelegerea lui Iuda).
Dar să ne reamintim mai îndeaproape relatarea lui Luca:
“Şi pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat. Iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Ci ea avea o soră ce se chema Maria, care, aşezîndu-se la picioarele Domnului, Îi asculta cuvîntul. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute. Şi răspunzînd, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).
Aşadar, Marta se străduieşte să-L “omenească” pe Domnul, după legile curente ale ospeţiei. Silinţa ei, deşi admirabilă, se consumă în afară, pe planul material, printre “blidele” lumii acesteia. I-a intrat în casă Învăţătorul şi ea Îl întîmpină gospodăreşte: “Şi I-au făcut acolo cină; şi Marta slujea” (Ioan 12, 2). Maria, spre indignarea Martei (care… nu-şi mai vede capul de treburi), stă la picioarele Domnului şi-I soarbe învăţătura. Cînd Marta îşi formulează reproşul la adresa surorii sale, pe care o socoteşte leneşă şi delăsătoare, Iisus îi amendează obtuzitatea gospodărească, sugerînd-i simplu (nu acuzînd-o, ci doar dojenind-o) justa ierarhie a valorilor: cele spirituale, netrecătoare (“care nu se vor lua de la ea”) stau înaintea celor materiale, trecătoare (la care mai degrabă se poate renunţa). Activismul Martei nu este rău în sine, ci doar excesiv şi nepotrivit solemnităţii mistice a momentului (întîlnirea omului cu Dumnezeu), pe care Maria o intuise în buna ei simplitate (“sărăcie cu duhul”). “Ci un lucru trebuie” ne aduce aminte de acel “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar toate celelalte vi se vor adăuga vouă” din dumnezeiasca Predică de pe Munte (Matei 6, 31-33).
Această Marie smerită, tăcută şi contemplativă este şi aceea care “L-a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei”, cum ne încredinţează Ioan (11, 2). Iisus o apără şi faţă de Iuda cel cîrtitor (întruchipare a suficienţei pragmatice, dar şi a prefăcătoriei iudaice a vremii), tîlcuind semnificaţia adîncă a gestului ei: “Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” (Ioan 12, 7-8; cf. şi Matei 26, 10-13 sau Marcu 14, 6-9).
În pragul învierii lui Lazăr, firile celor două surori ies încă şi mai bine la iveală. Amîndouă îşi iubesc fratele şi sînt afectate de moartea lui. Amîndouă îşi mărturisesc credinţa în Iisus cu aceleaşi cuvinte: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” (Ioan 11, 21 şi 11, 32). Marta este, negreşit, corectă şi responsabilă, dar suferinţa ei se arată rece şi discursivă. Maria şade acasă şi plînge în aşteptarea lui Iisus; Marta îşi reprimă lacrimile şi fuge să-L întîmpine, mai înainte ca El să intre în sat: e nerăbdătoare, mai curînd circumspectă (“Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi”) şi raţionalist-pozitivistă (“Doam-ne, de acum miroase, că e a patra zi…”), atrăgîndu-şi o nouă dojană din partea lui Iisus (“Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?!”). Maria apare mai tîrziu, cu suferinţa ei fierbinte şi tăcută. Atît de mare şi de adîncă îi e sfîşierea, că Domnul Însuşi se cutremură văzînd-o: “Atunci Iisus… a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine”, ba chiar “a lăcrimat” (Ioan 11, 33-35). Credinţa simplă, smerenia, iubirea înlăcrimată (“darul lacrimilor”) reprezintă taina Mariei, consfinţită de Hristos. Marta e energică, dar oarecum lipsită de adîncime; cuminecarea prin lacrimi nu-i este dată; suferinţa ei nu pîrjoleşte, ci mai degrabă îngheaţă…
Sînt două spirite diferite de raportare atît la lume, cît şi la Dumnezeu. Cu toate acestea, fac parte din aceeaşi familie, locuiesc în aceeaşi casă şi se împărtăşesc din aceeaşi nădejde. Maria ilustrează tipul contemplativ, Marta pe cel activ. În Maria primează spiritualul, eternul; în Marta primează istoricul, lumescul. În faţa lui Dumnezeu, Maria stă cu lacrima şi cu mirul, pe cînd Marta cu blidul şi cu vorba. Dar Dumnezeu le învăluie în aceeaşi iubire, lăsîndu-Se slujit de fiecare în felul său, îngăduitor faţă de diversitatea umanului. Şi pînă la urmă Marta şi Maria devin una în Hristos, mărturisind, dincolo de circumstanţe, acelaşi adevăr mîntuitor. Iar credinţa şi rugăciunile lor mijlocesc şi pentru Lazăr, fratele mort, ce va fi înviat şi va cina împreună cu Domnul (Ioan 12, 2).
Lumea răsăriteană şi lumea apuseană, aparţinînd aceleiaşi mari “familii” europene, sînt şi ele “surori” (chiar dacă învitregite mistic la 1054), locuind într-o singură “casă” şi avînd destule de învăţat una de la cealaltă. Precum Marta şi Maria, ele vădesc firi deosebite, însă valorificînd în chip propriu aceeaşi tradiţie istorică şi religioasă. Răsăritul, “lumea Mariei”, are vocaţia predominantă a interiorizării, a contemplaţiei, mergînd pînă la sfidarea istoriei şi a civilizaţiei materiale. Tocmai de aceea tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Sfîntul. Apusul, “lumea Martei”, are vocaţia predominantă a exteriorizării prin faptă, a activismului istoric, de unde “splendorile” terestre ale unei civilizaţii ce riscă despiritualizarea. Nu-i întîmplător că tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Cavalerul. Răsăritul este lumea eroismului lăuntric, Apusul este lumea eroismului exterior. Şi una şi cealaltă rodesc după geniul propriu, cîtă vreme ies în întîmpinarea lui Dumnezeu cu nădejdea aceleiaşi Învieri. Cînd uită însă de Dumnezeu, amîndouă se degradează “pe limba lor” şi se învrăjbesc pînă la a-şi ignora rudenia şi menirea. Atunci, chiar şi virtuţile lor riscă să devină defecte (poate exista şi “un infern al faptei”, şi “un infern al ne-faptei”) [2], iar Lazăr rămîne să putrezească în mormînt…
Deşi apăsa prea mult pe latura deosebirilor (considerate de el ireductibile), un Nae Ionescu nu era totuşi neîndreptăţit să afirme: “Căci catolicism şi ortodoxie nu sînt numai confesiuni, prezentînd anumite deosebiri dogmatice şi cultuale, ci două valorificări fundamental deosebite ale existenţei în genere” („Roza vînturilor”, ed. 1937, p. 205; subl. aut.). Că aceste două tipuri deosebite de raportare la existenţă vor fi fost implicite constituirii Europei creştine (ca eventuale prelungiri în-creştinate ale celor două tradiţii culturale majore ale Antichităţii “europene”: cea greacă şi cea latină) sau că sînt rezultatul unei ulterioare şi complexe deveniri istorice – iată o problemă care depăşeşte cadrul de faţă. Probabil că ambele supoziţii cuprind cîte o parte de adevăr. Rămîne mai important faptul prezenţei istoriceşte verificabile a acestor deosebiri şi modul în care sîntem dispuşi să ni le asumăm. Dumnezeu a creat sau a îngăduit – din raţiuni care nouă pot să ne rămînă obscure – o lume a “diferenţelor specifice”, răspunzătoare fiecare de sine şi de propriul “talant”, dar care nu sînt chemate să se războiască sau să se izoleze, ci să co-existe lămuritor în complexitatea vieţii istorice, cu conştiinţa smerită a unităţii lor în sophía divină. Cînd diferenţa duce la trufie şi ură, e semn că lumea “şi-a ieşit din fire”. De aceea, nu atît de diferenţe e cazul să ne temem, cît de reaua lor înţelegere şi actualizare.
Europenismul – sinteză complexă – nu este nici monopolul Apusului, nici monopolul Răsăritului. Europenismul este numitorul nostru comun, purtînd pecetea răscumpărătoare a Crucii lui Hristos; problema “orientalizării” Apusului sau a “occidentalizării” Răsăritului este falsă. “Răsăritul” şi “Apusul” au fost, sînt şi trebuie să rămînă două valori complementare, asigurînd dinamica internă a europenităţii, care nu poate fi înţeleasă în afara tradiţiei creştine şi fără raportare la trunchiul sănătos al mileniului auroral.
_____________________________
[1] Analogia ar putea fi extinsă, luîndu-l în discuţie şi pe fratele lor Lazăr, cel “mort de patru zile” (“îmbătrînit în păcat”, după tîlcuirea de inspiraţie patristică a Sfîntului Antim Ivireanul – cf. „Opere”, ed. G. Ştrempel, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 143) şi înviat de Iisus la rugămintea comună a surorilor lui; acesta ar putea închipui nordul protestant, “mort” duhovniceşte prin ruperea de tradiţia liturgică, dar pasibil de înviere prin mila lui Dumnezeu.
[2] Se poate vorbi aici de “virtuţi pervertite” (tradiţia filocalică avertizează asupra lor). În legătură cu cele discutate, există un activism prost, prin care omul iese de sub semnul lui “a fi” şi intră sub posesia lui “a avea”, canalizîndu-şi toate energiile pasionale spre “aici” şi “acum”. Este – dacă privim lucrurile pe un plan mai vast – povestea spengleriană (prea uşuratic persiflată) a “culturilor” care se sting în “civilizaţie” (Spengler a fost violent negat din punct de vedere teoretic, dar devenirea practică a realităţilor europene i-a confirmat aproape în totalitate “profeţiile”!). Există însă şi un contemplativism prost, care se acoperă de minune cu “mioritismul” nostru (în înţelesul strict al pasivismului istoric). Pierzîndu-şi temeiurile religioase, acest tip de atitudine riscă să devină o formă bizară de autism naţional.
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Suntem crestini indiferent ca suntem catolici, greco-ortodoxi, ortodoxi , sau slavono-crestini, este interesant ca pentru multii Europa crestina, se opreste undeva la Nistru , dar sa nu uitam ca si popoarele ruse sunt tot crestine , poate de multe ori asta ii si indeparteaza pe rusii crestini de noi , de Europa , pentru ca mereu in istorie au fost exclusi din Europa ,ca si noi poparele balcanice , care numai datorita unor interese economice de moment am fost acceptati in Europa , si inca mai suntem pusi la zid. Atunci , cand vom invata de la celelate doua mari religii iudaismul si musulmanismul , ca putem fii uniti macar prin religie , daca ne desparte politicul de mii de ani, vom fii , cu adevarat in spiritul religiei lui Isus , CARE NU FACE DIFERENTA INTRE MARTA SI MARIA . Noi de ce o facem daca toti suntem crestini si spunem ca avem credinta in Isus , prin taina botezului la nastere .Cand vom realiza ca nu exista ” noi si alti ” , vom face un pas cu totii spre mai bine.cu stima, .Analistul