În limba greacă există patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea).
“Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Şi încă: “… Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el “ (I Ioan 4, 16). Făcut “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, omul e şi el fiinţă iubitoare, chemată la plinătatea mistică a iubirii. Sfîntul Apostol Pavel ne încredinţează: “… iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sînt” (I Corinteni 13, 2); şi conchide: “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13).
Din păcate, măsura creştină a iubirii este uneori greşit sau insuficient înţeleasă. Mulți nutresc convingerea greşită că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de iubirea de sine. Desigur, toată lumea cunoaşte prescripţia biblică, evocată şi în Evanghelia după Matei: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău […] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (22, 37-39). Însă aceasta nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una dintre afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament, de care Domnul amintește contextual.
Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Matei 22, 40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”. Va să zică Hristos nu face decît să rezume astfel, la întrebarea “Care poruncă este mai mare în Lege?” (Matei 22, 36), esenţa “Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; tocmai de aceea Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va rămîne porunca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34). Prin urmare, adevărata măsură a iubirii în creştinism nu mai este iubirea de sine, ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dumnezeiască, jertfelnică şi atotcuprinzătoare, a cărei supremă întrupare rămîne El Însuși, în veci.
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019