I
Eu unul nu înţeleg şi nu pot aproba mecanic imperativul tot mai des invocat al iertării necondiţionate, ca pretins corolar al unei atitudini creştine (şi mai ales ortodoxe) faţă de cei ce se fac în mod conştient instrumente ale răului în istorie. După prăbușirea formală a comunismului, răul, tratat „creştineşte”, nevădit pînă la capăt şi nesancţionat cu fermitate, şi-a rîs în barbă de noi şi s-a perpetuat în alte forme, mai puţin violente, dar infinit mai parşive, iar corifeii lui de azi sînt, aproape fără excepţie, urmaşii direcţi şi „cosmetizaţi” ai celor de ieri (nomenklaturişti, activişti, politruci, securişti, torţionari, turnători sau simpli oportunişti), care în realitate, profitînd de slăbiciunea noastră iresponsabilă, asimilată naiv virtuţilor creştine, nu şi-au dezminţit nici o clipă spiritul malefic şi n-au lăsat nici o clipă din mînă „pîinea şi cuţitul”. Ei au sfidat şi sfidează în continuare iluziile noastre de îndreptare şi primenire, sînt mulţumiţi şi siguri de sine, iar la o adică îşi spun, rînjind zeflemitor: „Dă-i în mă-sa, că ăştia-s creştini şi ne iartă, orice le-am face!”.
Ticălosul, care altminteri nu dă doi bani pe credinţa ta, e foarte abil în a-ţi exploata scrupulele: el nu regretă nimic, nu se simte vinovat şi nici dator să dea socoteală, n-are nici un gînd de a se căi sau a cere măcar formal iertare, ba e gata să facă mai departe răul pe care l-a făcut, ori echivalentul lui în alte forme (căci răul are cea mai deconcertantă polimorfie), pe cînd tu, ca creştin ce te pretinzi, ai fi dator – îţi aruncă el în faţă – să rabzi, să ierţi, să nu reacţionezi, să nu te răzbuni. „Bă banditule, păi creştin eşti tu?! Dacă te dai creştin, eşti dator, …tu-ţi dumnezeu’ mă-tii, să mă iubeşti ca duşman şi să întorci şi obrazul celălalt!”. În felul acesta, tu eşti mereu dezarmat în faţa lui de propriile exigenţe principiale, iar el o ştie bine şi te ia peste picior, gata să te mătrăşească iarăşi şi iarăşi, cu tot neamul tău creştinesc, trădînd o satisfacţie care pendulează indefinit între bestial şi diabolic.
N. Steinhardt atrage atenţia că a fi creştin nu înseamnă a fi prost şi că principiile se contextualizează în realitatea marilor confruntări istorice. Mai ales că rareori se întîmplă să fie vorba numai de propria persoană, ci de regulă eşti circumscris în diferite cercuri comunitare de care eşti răspunzător prin atitudinea ta (familie, breaslă, generaţie, neam), pînă la marea comunitate de credinţă pe care o numim Biserică. Toleranţa şi iertarea nu pot avea aceleaşi măsuri atunci cînd este vorba doar strict de persoana ta şi atunci cînd este vorba şi de alte persoane cu care eşti conectat (familial, etnic, religios etc.). Pot să decid, liber şi legitim, să-mi jertfesc persoana proprie în numele unui principiu în care cred şi cu care mă identific, tolerînd şi iertînd orice rău mi s-ar face, ba chiar străduindu-mă să-l iubesc pe cel care mi-l face, după îndemnul sublim al lui Hristos. Nu pot însă şi nu am dreptul să-i jertfesc pe alţii de dragul principiilor mele. Eu personal nu caut să mă războiesc cu nimeni şi sînt gata, dacă cineva mă loveşte sau mă scuipă, să-i întorc şi celălalt obraz. Dacă însă cineva îmi agresează violent neamul şi ţara, nu stau cu braţele încrucişate, ci mă duc la război, cu ceilalţi ai mei, şi mă lupt pe viaţă şi pe moarte, nu dintr-un orgoliu personal, ci dintr-o răspundere transpersonală. Sau dacă sînt în casă cu soţia şi copiii, iar peste noi dă buzna un psihopat şi vrea să mi-i omoare, nu stau în expectativă, nu mă gîndesc că aş avea vreun obraz de întors, ci mă lupt din răsputeri să-i apăr, cu orice mijloace mi-ar sta la îndemînă. Hristos Însuşi, cînd este vorba strict de persoana Sa, se roagă pentru cei ce-L răstigneau: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”, dar cînd este vorba de Templul comunităţii, atunci pune mîna pe bici şi loveşte fără cruţare în negustori şi în zarafi. Sfîntul Serafim din Sarov este călcat în sihăstria sa de tîlhari, care aproape că îl ucid în bătaie, dar îşi revine şi îi iartă, ba se roagă să fie iertaţi şi de ceilalţi. Era vorba strict de propria lui persoană, pe care, cu cît eşti mai sfînt, cu atît eşti mai gata s-o smereşti pînă la jertfă. Sfîntul Nicolae însă, cînd este în joc nu persoana sa, ci comunitatea de credinţă, îl pălmuieşte pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic. Probabil că dacă s-ar fi întîlnit cu un agresor noaptea pe uliţă, i-ar fi întors şi celălalt obraz, ba poate, în exerciţiul sfinţeniei, i-ar fi făcut şi o declaraţie de iubire. Dar una-i una şi alta-i alta. Chiar și la nivel individual lucrurile sînt nuanțate: e Ioan Valahul mai puțin sfînt pentru că și-a ucis agresorul păgîn care voia să-l sodomizeze? (Sau există cumva o sfințenie „sălbatică” a vremurilor de demult și una „emancipată” a modernității?!) Gîndim în concret, nu în abstract, cîntărim de la caz la caz situaţiile, mizele, răspunderile. Şi dacă într-un caz ne smerim cu blîndeţe, în altul punem mîna pe băţ (pe „nuiaua” pedagogică şi prevenitoare a Sfîntului Nicolae). Nu din ură, nu din orgoliu, nu din răzbunare, ci din răspundere faţă de lumea în care trăim şi de dreptatea care umblă cu capul spart. Pot să iert în inima mea, dar nu pot avea pretenţia de a împiedica sau anula, în numele acestei dispoziţii interioare, justiţia şi rînduielile Cetăţii, care reclamă vădirea şi pedepsirea exemplară a răului, ca pe o condiţie sine qua non a dăinuirii şi ordinii comunitare. Cînd sînt în joc Dumnezeu, Biserica, Ţara, Neamul, Familia, axele transpersonale ale existenţei, nu avem voie să ezităm, nu umblăm cu jumătăţi de măsură, nu ştim de glumă, nu ne pierdem în teorii şi nu ne facem pe noi măsură pentru ceilalţi. Or, opresorii politici, torţionarii, călăii nu sînt doar agresorii noştri individuali, ci agresorii generici ai unei întregi comunităţi de viaţă, de credinţă, de idealuri, de destin, ba chiar ai umanităţii înseşi. A-i identifica, a-i da pe faţă şi a-i anihila nu mai e o opţiune particulară, ci o datorie obştească, de la care nu avem voie să lipsim din raţiuni personale, fie ele cît de înalte.
II
Iertarea, oricît de nobilă, de frumoasă şi de esenţială în economia vieţii creştine, are şi ea limitele şi condiţiile ei, care nu ţin neapărat de slăbiciunile omeneşti, cum tindem să credem, ci de dinamica dreptăţii şi pedagogiei divine. La o privire atentă, sînt două condiţii minimale ale iertării, consfinţite deopotrivă în cer şi pe pămînt: „să-ţi pară rău” şi „să nu mai faci”.
Îngerul răzvrătit, devenit prin voia sa adversarul (Satan) ireductibil al lui Dumnezeu şi al ordinii divine, nu este iertat, ci azvîrlit, la porunca Creatorului său, prin Arhanghelul Mihail (arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor cereşti), în adîncul întunericului.
Adam şi Eva calcă porunca, li se deschid ochii cunoaşterii păcătoase, văd că sînt goi şi se ascund. Dumnezeu, Atoateştiutorul, se preface a nu şti unde-i Adam şi-l iscodeşte: „Adame, unde eşti?”. Care să fie rostul acestei întrebări divine? Părinţii sînt de părere că Dumnezeu a vrut să îi dea o ultimă şansă lui Adam, doar-doar acesta, împins de remuşcare, va ieşi din ascunziş, îşi va mărturisi neascultarea şi va implora iertarea divină. Dar Adam nu se pocăieşte, ba nici măcar nu-şi asumă vina, dînd-o pe femeie (şi chiar pe Dumnezeu: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o”!), iar femeia, la rîndul ei, dă vina pe şarpe. Care a fost rezultatul păcatului şi nepocăinţei lor? I-a iertat bunul Dumnezeu necondiţionat şi i-a ţinut pe mai departe în rai? Nicidecum. Protopărinţii păcătoşi şi nepocăiţi primesc „blestemul” divin (de fapt, aducerea la cunoştinţă a consecinţelor păcatului, care nu pot fi eludate) şi sînt alungaţi din Eden (la poarta căruia e pusă strajă îngerească). Pînă astăzi trăim în istorie condiţia căzută a lui Adam cel nepocăit. E de observat însă că Dumnezeu – despre Care am spus nu o dată că nu este nici drept pînă la a fi nemilos, nici milos pînă la a fi nedrept – nu-i urăşte pe oameni pedepsindu-i, nici nu-Şi ia mîna de deasupra lor. Se cade ca ei să-şi ispăşească păcatul şi nepocăinţa, dar Dumnezeu continuă să-i trateze părinteşte, îi îmbracă în „hainele de piele” adecvate şi necesare noii lor condiţii determinate de păcat şi le dă încă de atunci, prin adresarea către ispititor, marea făgăduinţă a dragostei lui nedezminţite şi pururea veghetoare: protoevangheliul (Facerea 3, 15).
Dar să purcedem de la Vechiul la Noul Testament, care este îndreptarul absolut al vieţii creştine. Sigur că Dumnezeu, dacă vrea, poate să ierte necondiţionat, dar, de regulă, nu o face, iar cele două condiţii clasice ale iertării rămîn pe mai departe în vigoare. Pe cea dintîi, pocăinţa, o reclamă obsesiv Ioan, Înaintemergătorul: cu ea începe înnoirea vieţii, în lipsa ei nu există mîntuire (Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui, dar nu mîntuiește cu de-a sila: omul e liber să con-lucreze cu Dumnezeu la propria mîntuire, aşa cum e liber s-o şi refuze, prin învechirea în păcat, prin împietrirea inimii şi prin despărţirea trufaşă de Dumnezeu). Pe femeia adulteră, scoasă din mîinile pîrîşilor ei gata s-o lapideze, Hristos decide dumnezeieşte să o ierte, dar condiţia e formulată clar: „Te iert, dar să nu mai păcătuieşti!”.
Pe Iuda, „fiul pierzării”, care L-a vîndut pe 30 de arginţi, nu se pune problema să-l ierte (nici pentru sărutul trădării, nici pentru suicidul care a urmat – pseudo-pocăinţă mai gravă decît ne-pocăinţa), ci spune desluşit că mai bine i-ar fi fost să nu se nască (lui şi oricui prin care vine deliberat păcatul în lume)*. Pe propriii răstignitori îi iartă, căci chiar nu ştiau ce fac, erau doar nişte biete unelte, pe cînd Iuda a ştiut bine ce face (şi cînd a căzut în păcatul vînzării, şi cînd a căzut în păcatul sinuciderii).
Şi iată-L pe Dumnezeul iertării răstignit între doi tîlhari: unul care îşi recunoaşte condiţia păcătoasă şi cere îndurare, altul care-L batjocoreşte fără urmă de pocăinţă. Pe unul îl ia cu El în rai, pe celălalt îl lasă pierzaniei pe care şi-a consfinţit-o cu limbă de moarte. Pocăinţa, chiar şi în ceasul al doisprezecelea, aduce iertarea; nepocăinţa aduce pierzania şi nu beneficiază de vreo clemenţă mecanică („Hai, mă, şi tu în rai, că e loc destul!”). Dacă pocăinţa şi nepocăinţa ar fi totuna în faţa iertării divine (şi, prin extensie, şi a celei omeneşti), atunci s-ar pierde însuşi criteriul diferenţierii între bine şi rău şi s-ar nega însăşi ideea de dreptate. Nu ne mîntuim de-a valma (ca în teoria eretică a apocatastazei, conform căreia pînă şi diavolii ar urma să fie iertaţi în final) şi tocmai de aceea există, prin rînduială divină, rai şi iad. Mare e iubirea lui Dumnezeu, ba chiar „nebună” (manikós eros), dar totuşi Hristos a lăsat pe mai departe răul să lucreze în lume, pentru ca binele să se definească prin lupta cu el, iar dincolo de lume a lăsat în vigoare raiul şi iadul, fără nici o sugestie a iertării generale, automate, necondiţionate (care e, în ultimă analiză, pură erezie).
Vin însă partizanii exaltaţi ai iertării şi zic, nemaiîncăpîndu-şi în penele superiorităţii lor „duhovniceşti” (care-i scuteşte, cred ei, de uzul raţiunii păcătoase): „Bine, bine, dar în «Tatăl nostru…» nu ne-a învăţat Domnul Însuşi să zicem: «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri… »?”. Sigur că aşa ne-a învăţat. Nu trebuie însă cine ştie ce virtuţi de inteligenţă, ci doar un dram de bun-simţ ca să realizezi adevăratul şi deplinul înţeles al cuvintelor rugăciunii: „Şi ne iartă nouă [care recunoaştem că sîntem păcătoşi/greşiţi şi Îţi cerem să ne ierţi] greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri [care ne cer nouă iertare, aşa cum şi noi Îţi cerem Ţie]”. Aceeaşi condiţie clară: iertarea se dă – de către Dumnezeu oamenilor şi de către oameni semenilor – celui care o vrea şi o cere, celui care se recunoaşte păcătos/greşit şi arată pocăinţă pentru păcatele/greşalele sale. Nu-i nici o sugestie de necondiţionare, de iertare oarbă. Dacă cineva nu arată căinţă şi nu cere iertare, eu, creştinul, n-am nici o obligaţie să-l iert, aşa cum nici eu, dacă nu mă pocăiesc sincer şi nu implor iertarea divină, nu pot avea pretenţia de a o primi. Dacă I-o ceri, Dumnezeu e dispus la iertare infinită. La fel şi creştinul, după modelul divin, e dator cu iertare celui ce i-o cere. Neiertător (deci în afara duhului creştin) nu sînt atunci cînd nu dau iertare celui care nu-i preocupat de ea şi nu mi-o cere, ci atunci cînd nu aş da iertare celui ce mi-ar cere-o. A da iertare, cu generozitate, celui ce se pocăieşte şi o imploră – iată, într-adevăr, marea datorie indiscutabilă a creştinului. Dacă duşmanul tău, fie şi cel mai înrăit, zice: „Am greşit. Iartă-mă!”, atunci nu eşti creştin dacă nu-l ierţi, dacă îl urăşti, dacă năzuieşti răzbunare. Creştinul e gata să-şi ierte duşmanii, călăii chiar, ba să şi uite răul îndurat de el personal, dar atîta vreme cît duşmanul/călăul se cere el însuşi iertat şi nu se cramponează în răul lui. Altminteri, cînd duşmanul/călăul se arată nepocăit şi în continuare agresiv, la adresa ta şi a altora, iertarea e o prostie închipuit pioasă. Sau, mă rog, poate fi o înaltă şi sublimă formă de sfinţenie, dar mă întreb cui îi şade bine, creştineşte vorbind, să se creadă pe sine şi să se dea mare sfînt în viaţă?!
Sigur, dacă ţii morţiş să fii „prost” (admiţînd că sfînt nu eşti), pentru că aşa te crezi sau te simţi tu mai „duhovnicesc”, nu te opreşte nimeni, n-ai decît, dar ca să faci din ideea ta fixă o măsură universală, cu care să-i somezi şi să-i judeci pe toţi ceilalţi, aceasta e deja prea mult şi stă la limita delirului maniacal.
Iar dacă eşti preot (şi ştiu din experienţă că adeseori se întîmplă să fii preot), vin şi te întreb: în virtutea harului pe care l-ai primit, spovedeşti şi împărtăşeşti oameni; le ierţi păcatele necondiţionat, în lipsa pocăinţei, sau îi trimiţi cumva la împărtăşanie nespovediţi? „Doamne fereşte!”, o să-mi spui, cutremurat. „Avem o rînduială, nu se poate altfel!”. Păi dacă e o rînduială a Bisericii, pe care eşti ţinut s-o respecţi cu cea mai mare stricteţe (nu atît în faţa oamenilor, cît în faţa lui Dumnezeu), dacă e musai să ceri pocăinţă ca să acorzi iertare (cu canoane sau fără), dacă fără pocăinţă şi dezlegare nu există cuminecare cu Dumnezeu, dacă Taina Pocăinţei nu poate fi luată în deşert şi nu-i negociabilă defel după subiectivismele pios-sentimentale ale unuia sau altuia, atunci mie de ce îmi ceri să iert fără nici o condiţie şi să mă prefac că nu există nici o rînduială?! Nu, părinte, lucrurile sînt clare: cuminecarea vine în urma iertării, iar iertarea vine în urma pocăinţei. Fără pocăinţă, nu-i temei de iertare, iar fără iertare, nu-i temei de cuminecare (iar dacă cineva o forţează astfel, atunci e „spre osîndă”). Ca preot al lui Hristos, la toate acestea nu poţi zice decît: Amin!
Dar sigur, nu despre preoţi (sau călugări) anume mi-am propus să vorbesc aici, ci despre creştini în general (care au şi ei „preoţia” lor „împărătească”). Din această perspectivă mai largă, problema „inamicului public” nu e atît una spirituală/duhovnicească, din ordinea Crucii, cît una de morală, de etică socială, din ordinea Sabiei. În Cetatea (polis, civitas) creştină, Crucea şi Sabia nu se confundă, nu se substituie, nu se exclud, ci sînt chemate să coexiste armonic, iar simfonia lor, în intervalul fatal al istoriei (nici paradisiac, nici… mănăstiresc), e îngăduită şi chiar agreată de Dumnezeu (o ştim cel mai explicit de la Sfîntul Apostol Pavel – Romani, cap. 13). Puterea spirituală şi puterea seculară sînt, altfel spus, două ordini convergente, fiecare cu raţiunile, metodele şi măsurile ei specifice.
Contravin unele ca acestea poruncii dumnezeieşti a iubirii duşmanilor? Nicidecum. Iubirea – la care sînt chemat şi în care încerc să sporesc – nu-i totuna cu iertarea (şi cu atît mai puţin cu iertarea necondiţionată, mai ales cînd nu-i vorba doar de fiinţa ta personală, ci de însăşi fiinţa comunităţii din care eşti parte), chiar dacă e predispusă spre ea şi o înlesneşte. Dumnezeu, Care e Iubire, din iubire pedepseşte, părinteşte, lumea. Să nu uităm că, etimologic, „pedeapsă” înseamnă „învăţătură (de minte)”. Părintele din iubire îşi pedepseşte, cînd e cazul, odrasla. Duhovnicul îl iubeşte, nu-l urăşte pe fiul duhovnicesc cînd îi dă un canon de ispăşire. Iubirea ne face să nu dorim pierzania, ci îndreptarea celui căzut în greşeală (reîncadrarea lui între cei care au şi aspiraţia, şi şansa mîntuirii). Dar îndreptarea are şi ea cerinţele şi regulile ei, pe care se cade să ni le asumăm cu toţii. Îmi iubesc duşmanul nu iertîndu-l orbeşte şi tolerîndu-l în ticăloşia lui, ci dorindu-i sincer îndreptarea, bucurîndu-mă să-i ofer generos această şansă, rugîndu-mă pentru el. Aş contraveni poruncii dacă i-aş refuza toate acestea, dacă l-aş urî de moarte, dacă aş ţine cu tot dinadinsul să-i fac şi eu lui exact ce mi-a făcut el mie (ca în vechea lege a talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”). Nici un creştin adevărat n-ar susţine însă aşa ceva. Ideea e doar aceasta: că iubirea şi iertarea nu trebuie să ducă la cocoloşirea, uitarea şi lăsarea răului în legea lui. Aceasta din urmă nu-i atitudine creştinească, ci mai degrabă dezertare de la discernămîntul personal şi datoria obştească a bunului creştin**.
Sînt gata să admit că s-ar putea să nu am întru totul dreptate şi că există, în toate acestea, şi un rest tainic, care nu se poate discursiviza. Dacă greşesc cumva, să mă ierte Dumnezeu, Care ştie că, purtîndu-mi crucea nedesăvîrşirilor, m-am străduit totuşi o viaţă întreagă să nu mă smintesc şi să nu aduc sminteală cuiva. Şi să mă ierte puţinii mei cititori, cu dragoste înţelegătoare. Aşa că, dincolo de toate cele de mai sus, prefer să închei smerindu-mă şi spunînd: „Mai bine să greşeşti iertînd decît să greşeşti neiertînd”. Lumineze-ne Dumnezeu pe fiecare să deosebim duhurile şi să nu fim sminteală nici altora, nici nouă înşine, ci laolaltă lucrători neînmuiaţi ai Evangheliei Dreptăţii.
___________________________________
* Conştiinţa creştină nu şi-a pus, pînă în vremurile degenerate ale modernităţii (cu care polemizează şi N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii”, făcînd un memorabil rechizitoriu „ţărănesc” al lui Iuda), problema absolvirii sau iertării trădătorului/vînzătorului de Dumnezeu… Ce dacă Hristos l-a osîndit fără drept de apel? Așa cum unii sînt mai catolici decît papa, noi sîntem mai creștini decît Hristos!
** S-a ajuns, mai recent, pînă la enormitatea perversă ca niște supraviețuitori ai temnițelor comuniste, atinși de această manie a iertării „creștinești”, să facă parastas pentru foștii lor torționari (și s-au găsit preoți care să oficieze o astfel de slujbă, la fel cum s-au găsit preoți care să sfințească bordeluri!). E limpede că există un creștinism care a luat-o razna. N-am atins încă „noblețea creștină” de a ne ruga pentru Iuda sau pentru dracul însuși, dar nici nu mai sîntem chiar așa departe de ea. Trăiască apocatastaza „umanismului creștin”!
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019