Recent beatificat de Biserica Romano-Catolică, era firesc ca papei Ioan Paul II să i se ridice statui care să marcheze evenimentul, în primul rînd în Italia, la Roma, dar şi în alte ţări şi oraşe de pe mapamond, printre care n-a întîrziat să se numere şi Bucureştiul (locul „vizitei istorice” din mai 1999 – prima a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă, după marea schismă de la 1054). Pornind de la aceste statui recente, se ridică o problemă mai generală: cea a statuilor memoriale din spaţiul public…
Pe 1 august 2011, în inima Bucureştiului, a avut loc dezvelirea unui bust al papei Ioan Paul II (Karol Wojtyla), amplasat între sediul Nunţiaturii Papale (str. Pictor Stahi) şi biserica ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de pe Schitu Măgureanu. Astfel, cum observa cineva deunăzi, „Papa Ioan Paul al II-lea va privi de aici încolo spre răsărit (Orientale lumen), pentru a împlini acel ardent deziderat pentru care a pledat: «Toţi să fie una» (Ut unum sint)”. Sigur că românul ortodox nu prea poate privi bustul respectiv ca pe statuia unui „sfînt”, dar îl poate privi respectuos ca pe statuia unei mari personalităţi publice a secolului XX.
Realizată de artistul sloven de origine bosniacă Mirsad Begić (n. 1953), statuia nu are nimic ostentativ şi se poate spune că reprezintă o lecţie de măsură şi bun-gust. Criticul şi istoricul de artă Vladimir Bulat avea dreptate să noteze: „Bustul este «viu» din orice unghi l-ai privi, nu are nici un unghi «mort» […]. Impactul vizual pe care-l produce, modelarea chipului, expresivitatea obţinută, materialitatea «catifelată» şi «pulsatorie» a bronzului – toate sînt copleşitoare şi arată cu certitudine faptul că opera aceasta aparţine unui maestru. Unuia care ştie cum trebuie să arate un bust, un monument, şi cum să evoce fără tăgadă şi percutant prezenţa celui îmbălsămat în spaţiul public”.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre statuia dezvelită pe 18 mai 2011 la Roma, în Piazza Cinquecento, din faţa gării Termini (printre cei prezenţi numărîndu-se şi o înaltă oficialitate a Vaticanului: cardinalul Agostino Vallini). De bronz masiv, înaltă de 5 metri şi „vizionară” nevoie mare, statuia a fost realizată, la iniţiativa Primăriei, de un anume Oliviero Rainaldi, sculptor care a adoptat, în faţa potopului de critici, atitudinea „artistului neînţeles”. Cel mai neînţelegător pare să fi fost chiar oficiosul catolic „L’Osservatore Romano”, oripilat de „capul exagerat de sferic”, care nici pe departe „nu seamănă cu Wojtyla”.
Cînd te uiţi la recenta statuie de la Roma (care a bulversat şi opinia publică, şi Vaticanul), recunoşti că la noi răposatul Karol Wojtyla a avut mare noroc (chiar dacă fără nici o esenţială contribuţie românească) şi că pînă la urmă norocul lui e şi al nostru, adică al bietului Bucureşti, îndestul bîntuit de dihăniile „vizionarismului” autohton…
Aici se ridică problema mai generală a monumentelor evocatoare, pe care le reclamă orice spaţiu public civilizat, dar care ar trebui să răspundă unor exigenţe specifice (şi nu numai de ordin artistic). Or, spaţiul public a fost invadat de la o vreme de „monumentele” cele mai stranii, în care nimeni nu mai seamănă cu nimeni şi ai căror autori se cred desigur mari „vizionari”, confundînd cetatea cu propriul atelier de creaţie sau cu expoziţiile lor personale. Specimenul acesta de „artist neînţeles”, pentru care nimic nu pare să mai aibă valoare în sine, ci totul devine pretext pentru exerciţiile sale „vizionare”, găseşte cîte un primar sau edil semianalfabet, care-l lasă să-şi facă de cap pe spinarea memoriei naţionale şi pe banii contribuabilului derutat.
Unele dintre „dihăniile” la care mă refer (nu vreau să dau aici exemple, dar mai tot bucureşteanul ştie despre ce este vorba) pot fi opere artistice interesante şi valoroase în sine, dar sînt total nepotrivite CA MONUMENTE PUBLICE. Monumentul public trebuie să fie smerit şi fidel faţă de ceea ce evocă, şi mai ales lesne „decodabil” de către un public cît mai larg, pentru care esteticul rămîne de multe ori într-un plan secund. Într-o statuie a lui Ioan Paul II trebuie să se vadă, desluşit şi impunător, chiar Ioan Paul II, nu „ideea de Ioan Paul II” a vreunui sculptor mai mare sau mai mic. Exerciţiul originalităţii „vizionare” nu se face – n-ar trebui să se facă – pe spinarea spaţiului public.
Un artist plastic „vizionar” este liber să şi-l reprezinte pe Ion Barbu, să zicem, sub forma unui ou (dogmatic, deh!) cu un ochi la un capăt şi cu o gură la celălalt. În nici un caz, însă, oricît de apreciabilă ar fi creaţia respectivă de către cei „iniţiaţi”, nu se va pune într-o piaţă publică şi să se scrie sub ea: Ion Barbu (Dan Barbilian), poet şi matematician român (1895-1961). Dacă vreau să îl evoc public pe Ion Barbu, îl reprezint chiar pe Ion Barbu (ce bărbat frumos!), decent şi cu trăsăturile lui lesne de distins, aşa cum trebuie să subziste o personalitate referenţială în memoria culturală a publicului larg. Cetăţeanul contribuabil, cînd se plimbă prin urbea sa şi zăreşte de la distanţă statuia respectivă, trebuie să spună (sau să gîndească): „Uite-l pe marele Ion Barbu!”, iar nu: „Uite, bă, ce ou!”.
Aşa ceva – buna „tranzitivitate” – n-ar trebui să implice discuţii şi demonstraţii, ci ar trebui să fie o evidenţă a bunului simţ. Noi sîntem înclinaţi însă spre un fel de nesimţire trufaşă, în virtutea căreia confundăm, iresponsabil şi impardonabil, planul strict estetic cu planul civic-educaţional, sau „subiectivitatea” vieţii private cu „obiectivitatea” vieţii publice. Iar rezultatele sînt, nu o dată, de un ridicol incomensurabil, ca şi căpăţîna de extraterestru a (ne)fericitului papă de la Termini.
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019