Un sfert de veac de la războiul ruso-român de pe Nistru (II)

”Capul lui Moțoc!”

La scurt timp după formarea noului executiv, în iunie 1990, Sovietul Suprem luase în dezbatere ”Decretul cu privire la puterea de stat”. Conform proiectului de lege, PCUS nu mai avea dreptul să controleze guvernul, administrația, instituțiile publice. Angajații structurilor de forță nu mai puteau fi membri de partid. Formațiunilor politice în devenire li se interzicea desfășurarea activității în cadrul întreprinderilor și instituțiilor.

Deputații comuniști au făcut tot posibilul ca Decretul să pice la vot. Mulțimea în stradă se agita (devenise o cutumă la Chișinău să aștepți în fața Parlamentului rezultatul votării). Desigur, gâștele sălbatice s-au alarmat. Furioșii au atacat sediul CC PCM. Mulțimile vociferau amenințător, cerând ”capul lui Moțoc”, adică al primului secretar Petru Lucinschi. Reporterii localnici și străini transmiteau evenimentul în direct. Unii au remarcat: ”Șeful PCM a scăpat de un adevărat linșaj numai datorită intervenției prompte a prim ministrului Druc”.

Victor Popkov, un ziarist moscovit, aflat atunci la fața locului, avea să compare evenimentele recente din Caucaz cu cele din Basarabia:

”Bătaia din parcul Rustaveli, devastarea unei școli georgiene, atacul asupra abhazilor în piața Lenin… Toate aceste incidente au detonat evenimentele ulterioare de la Suhumi și explozia în regiune. Incidentele s-au derulat foarte aproape de instituțiile de partid și de stat ale Abhaziei: Comitetul regional, MAI, Consiliul de Miniștri. Admitem că șefii nu avuseră timp să vină printre oameni măcar pentru cinci minute. Deși puteau să rămână în piață, până s-ar fi convins că pericolul violențelor între mulțimile adverse e depășit. Au rămas însă în birourile lor, în timp ce în stradă se întâmpla ceva tragic. Oamenii înșfăcau tot ce se nimerea – pietre, răngi și pari, ca să lovească alți oameni. Imediat au apărut arme de foc și explozive. Admitem că un asemenea torent nu poate fi oprit fără forțe și mijloace speciale. Fără un efort considerabil. Dar uneori, în faza incipientă, acest lucru stă în puterea unui singur om. Sunt sigur: dacă conducătorii republicii ar fi venit, de la bun început, printre grupările în conflict, autoritatea lor ar fi fost suficientă, ca să-i facă pe oameni să se oprească…
Ceva asemănător, sub ochii mei, s-a întâmplat recent la Chișinău. Era în ziua când Sovietul Suprem nu a votat din mers ”Decretul cu privire la delimitarea puterii”. Deputații comuniști avuseră anumite obiecții și au propus să se revină a doua zi cu o variantă redactată. Mulțimea adunată în fața parlamentului aștepta nerăbdătoare rezultatul votului. Crezând că nomenclatura comunistă, care nu dorea să cedeze puterea, a blocat definitiv proiectul de lege, mulțimea s-a înfuriat și a decis să ia cu asalt clădirea CC al PCM.
Pe treptele de la intrare, miliția și forțele speciale încercau să apere citadela comuniștilor. Torentul uman creștea vertiginos și amenința să măture totul în cale. Dar iată că prin talazul mulțimilor, cu un megafon în mână, își face loc și urcă pe treptele ocupate de milițieni noul prim ministru Mircea Druc. Și cum a început să vorbească, ”torentul” s-a oprit ca să-l asculte. Mult, îndelung și cu pasiune a vorbit domnul Druc. Când și-a încheiat pledoaria simțeam deja că totul se va termina cu bine. Deși torentul uman încă părea amenințător, nu mai avea acea energie distrugătoare, care să-i dea încredere în dreptatea sa. Semințele îndoielii împrăștiaseră ceața indignării nedrepte, le deschiseseră oamenilor ochii… Și iată, că torentul nu mai este nicidecum un ”torent”, ci niște oameni cu grijile și problemele lor.
”Și cum a început să vorbească, ”torentul s-a oprit să-l asculte”
În stânga, Ion Costaș. Ultimul, în dreapta, cu dictafonul, Victor Popkov.
La Suhumi însă, nu s-a găsit un Mircea Druc de-al lor și oamenii au încetat să mai fie oameni. S-au transformat în firicele de nisip purtate de două talazuri ce se izbesc. Valurile s-au retras apoi, lăsând în urma lor bătuţi şi răniţi. Dar pe oamenii aceia nu i-a despărțit propria rațiune, ci frica de rânjetul armelor de foc. Şi această frică foarte repede a cuprins toată republica, întreaga regiune a Caucazului…”(Виктор Попков. «Казенное правосудие, 1990/ авг. Суд.)

Spre marea mea deziluzie, ”avantajele” Chișinăului, sesizate de jurnalistul rus, au fost anihilate. După o sută de zile de guvernare mi-am dat seama că încercarea disperată a românilor basarabeni de a păstra fărâma de libertate, obţinută odată cu perestroika, era sortită eşecului. Organele legitime din RSS Moldova făceau tot posibilul să stopeze fărădelegile, atacurile înarmate din raioanele de est. Eram obligați să ne apărăm locuitorii terorizați. Cu toate acestea, ulterior, Centrul imperial ne-a tratat și pe noi la fel de dur, ca și pe toți promotorii reformelor democratice din colonii.

Într-un interviu publicat în «Союз» (Unirea), № 27, din 27 iulie 1990, Svetlana Gamova, o cunoscută jurnalistă din Moscova, mă întreba: ”Cum vă simiți în rolul unui șef de guvern?” ”Sincer, ca un kamikadze. S-a creat o situație critică, și ca întotdeauna, în asemenea cazuri, cineva acoperă ambrazura cu pieptul. Timpul m-a ales pe mine, de aceea mă supun fatalității”.

În toamna lui 90, începuse deja contraofensiva gâştelor colhoznice dispuse să atace chiar şi pe malul drept al Nistrului. În august, 21 de sate găgăuze, și acelea neomogene, se declară Republică. La câteva luni, evenimentele de la Suhumi au devenit posibile și la noi, la Dubăsari, în ziua de 2 noiembrie 1990. Cauzele conflictelor la Suhumi și la Dubăsari erau diferite. Însă, comportamentul participanților și rezultatul final erau aceleași: pierderi de vieți omenești.

Din acele timpuri furtunoase îmi amintesc adeseori ziua când am devenit Preşedinte al Consiliului de Miniştri. La vot, doar un singur deputat s-a abţinut – generalul Iakovlev Ghenadii Ivanovici, districtul electoral Kuibâşev, Tiraspol, comandantul unităţii militare 13962. La numai trei luni, prin septembrie 1990, am primit o telegramă de la Tighina:

„Bender 315338/45 21/09 0930.
Telegramă guvernamentală, cu confirmare de primire. Chişinău, Casa Guvernului, Prim ministrului Druc.
Presupusele intenţii de a ţine la Bender o şedinţă itinerantă a guvernului RSSM, vor duce la acutizarea extremă a situaţiei social-politice din oraş şi în toată regiunea. Pentru a evita consecinţele imprevizibile ale acţiunilor dumneavoastră, refuzăm categoric organizarea unei atare întruniri şi, în cazul venirii dumneavoastră, ne declinăm orice răspundere. Preşedintele Sovietului orăşenesc – Pologov”.

Cu depeșa în mână, am contactat la telefon semnatarul, deputat și el în Sovietul Suprem al RSSM:

„De ce vizita de lucru a unui șef de guvern, ales de voi, deputații Sovietului Suprem al RSSM, conform legislației în vigoare, prin vot deschis și, practic, în unanimitate, ar duce la ”acutizarea extremă a situației social-politice în oraș și în toată regiunea”? Ce nelegiuire a reușit să comită Druc, colegul dumitale? Obrăznicia voastră n-are limite, tovarășe Pologov!”

De reținut: în perioada 1989-1991, șefii de orice rang, din toate coloniile, aveau în continuare un statut bine determinat: ”funcţionari sovietici”. Președinții Consiliilor de Miniștri din cele 15 republici erau investiți în funcţie conform legislaţiei sovietice în vigoare, fiind subordonați ierarhic președintelui Consiliului de Miniștri al URSS. În mai 1990, ne luasem deja în serios rolul. Atât la Chișinău, cât și la Moscova aveam la dosar toate actele juridice pentru a considera guvernul Druc un organ legitim al puterii în Moldova Sovietică. Chișinăul spera să pună capăt agresivității, să apere cetățenii sovietici pe ambele maluri ale Nistrului. Și, la unison cu celelalte ”republici sovietice surori”, să realizeze reformele necesare.

Constatam, totuși, anumite situații specifice. În RSSM, de exemplu, spre deosebire de alte republici unionale, executivul și structurile administrative, încă absolut sovietice, erau subminate de un guvern paralel, tot sovietic și acesta. Uzurpatorul puterii de stat legitime, care ne hărțuia permanent, controla și dicta în raioanele de peste Nistru, la Tighina și la Comrat. Dar NOI, în 90, încă nu puteam spune deschis lucrurilor pe nume. Puţine persoane cunoşteau dedesubturile și câţiva jurnalişti ruși au încercat să clarifice problema, dar au fost reduşi la tăcere, imediat şi pentru totdeauna.

”Amazoane în dresuri”

Cu toată adversitatea separatiștilor, am convocat o şedinţă itinerantă pe malul stâng al Nistrului, la Dubăsari. Am mers acolo cu ştiri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obţinusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcţii: două linii tehnologice noi, de fabricaţie sovietică.

Ne aflam în plină şedinţă, în sala de festivităţi a Comitetului executiv orăşenesc. Brusc, dă buzna Natalia Iosifovna Pojidaeva. O activistă din partea locului a STK (Sovietul colectivelor de muncă). Îmi întinde demonstrativ o listă cu revendicările rusofonilor din Dubăsari. După care mă întreabă provocator:

– “Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană?”

– ”Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică.”

– “Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”

Știind că are în sală și afară susținători, cetățeanca s-a ambalat într-o isterie teatralizată. Plăcerea activistei era să-l insulte pe Druc și pe membrii guvernului care îl însoțeau. Convocase în piaţă un miting. Imediat, la îndemnul ei, mulţimea de alogeni, unii aghesmuiţi, au dat jos tricolorul de pe clădirea Sovietului raional. Au arborat în loc drapelul vechi, al RSSM, care, peste câteva minute a și fost înlocuit cu drapelul URSS. La spectacolul programat din timp, participa și un coleg de parlament, Victor Diukarev, deputat de Dubăsari. La propunerea Natașei, ”reprezentații norodului” l-au votat, în ”numele revoluției”, drept noul Prim-secretar al Comitetului raional al PCM, în locul unui moldovean. Nu știu cu ce s-a terminat. Din câte îmi amintesc, rusul Diukarev nu era nici măcar membru al PCUS.

Pentru a avea idee cu cine ne confruntam, prezint în continuare extrase din „Hotărârea Procuraturii URSS din 25 iunie 1991 vizând probele din dosarul penal nr. 18-8359/90”:

„Martora Pojidaeva N.I. a declarat că în ultimul timp a luat cuvântul de nenumărate ori la mitingurile din piaţă, considerând că drepturile populaţiei rusofone sunt prejudiciate de către conducerea şi guvernul RSSM, prin legile care le adoptă. Astfel, la 17 septembrie 1990, în piaţa din faţa Comitetului executiv raional a avut loc un miting nesancţionat cu ocazia venirii la Dubăsari a Prim-ministrului Druc M. G. La acest miting, împreună cu alţi cetăţeni, a scos drapelul de stat al RSSM de pe edificiul Comitetului raional şi a arborat în loc drapelul de stat al URSS. În legătură cu participarea activă la mitinguri, a fost chemată de repetate ori la procuratură şi anchetată. Aceste fapte sunt interpretate drept persecutarea populaţiei rusofone de către procuratura RSSM.
La 1 noiembrie 1990, aproximativ pe la orele 15, martora se afla în piaţă, lângă Comitetul orăşenesc, unde avea loc întâlnirea cu voluntarii din Dubăsari şi Râbniţa, care se întorceau din raioanele de sud ale republicii. Cu această ocazie s-a desfăşurat un miting spontan, la care voluntarii şi-au împărtăşit impresiile legate de dificultăţile înfruntate în perioada desfăşurării alegerilor în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze. Mitingul era condus de Krijanovski. Participanţii făceau diverse propuneri, cerând inclusiv sistarea activităţii judecătoriei și Comitetului executiv raional, deoarece nu servesc interesele populaţiei oraşului. Rezoluția a fost citită şi pusă la vot de către Krijanovski. S-a decis de asemenea, ca în dimineaţa următoare lumea să se adune în piaţă pentru a îndeplini rezoluţia mitingului. La 2 noiembrie 1990, aproximativ pe la orele 09.00, în piaţa din faţa Comitetului orăşenesc s-au adunat oamenii şi au pornit către clădirea procuraturii.
Pojidaeva şi câţiva cetăţeni, pe care nu-i cunoştea, au pătruns în clădire, au intrat în cabinetul procurorului Breazu, şi, după ce au dat citire rezoluţiei mitingului, i-au propus ca el şi ceilalți lucrători ai procuraturii raionale să părăsească locurile de muncă. După ce au ieşit cu toţii, uşile procuraturii au fost încuiate, sigilate cu un petic de hârtie, pe care ea şi-a pus semnătura. Cheia a luat-o unul din tinerii care o însoţeau”.

Peste ani, Smirnov avea s-o decoreze pe Natașa Pojidaeva („Passionaria de Dubăsari”) cu cel mai înalt ordin al statului nerecunoscut de nimeni. De fapt, ”actele de eroism” ale Natașei Pojidaeva erau niște manifestări ”revoluționare” specifice. Niște efecte pato-psihologice ale invaziei matrimoniale sovietice. Unele femei, aduse din fundăturile Imperiului, își etalau adeseori ”spiritul de revoltă” nativ. E vorba de marile figuri ale ”societății civile” din stânga Nistrului – Galina Andreeva, Svetlana Migulea, de toate „amazoanele în dresuri din detaşamentul lui Igor Smirnov”. Așa le-a botezat regretatul Constantin Kiroșko, un foarte tânăr și talentat jurnalist rus de la ziarul ”Молодежь Молдавии”. Actele lor de eroism erau niște manifestări tipice sau chiar felul de a fi a multor „specialiste”, aduse de „eliberatorii sovietici” în Basarabia și nordul Bucovinei.

Care pe care?

De la Dubăsari mă întorceam amărât, în ”Tatra” aceea veche, pe care Prim vice prim-ministrul Andrei Sangheli o cedase Primului ministru Mircea Druc, ca să preia o ”Volgă” nou-nouță, prestigioasă, neagră. Tot drumul am întreținut un dialog-monolog mental:

”Astăzi, guvernul Druc a organizat la Dubăsari o ședință itinerantă. La ce ne așteptam? Și ce a ieșit? De fapt, ce se întâmplă? Atât comportarea lor, cât și răspunsul tău la întrebarea amazoanei, reflectă o situație reală. NOI, căutăm cu înfrigurare o cale proprie. EI, opun o rezistență acerbă față de orice proiect de reformă. NOI, venim cu tricolorul. EI, arborează un drapel cu imaginea monumentului lui Suvorov. Niște deputați ai RSS Moldova (Volkova, Rîleakov, Smirnov), sunt acuzați de grave ”acțiuni anticonstituționale”. Procuratura le-a deschis dosar penal. Dumitru Postovan, Procurorul Republicii, cere arestarea lor. Dar Sovietul orășenesc Tiraspol nu-i de acord.
Recent, l-ai însoțit pe Mircea Snegur la Kremlin. Ce v-a zis Mihail Sergheevici? ”Suntem în favoarea menținerii integrității republicii în componența Uniunii Statelor Suverane”. Dar cei de la Tiraspol nici gând să se liniștească. Mass-media Centrului a pornit un război informațional-psihologic total. Calomniază și atacă Președintele, Premierul, Frontul Popular și pe toți intelectualii basarabeni, că-s niște ”români unioniști și fasciști”. Separatiștii adoptă rezoluții pe bandă rulantă: ”Oamenii muncii susțin RSSMN”; ”Nu Armată Națională!”; ”Armata URSS să rămână pe teritoriul RSSMN!”; ”Susținem Republica Găgăuză!”.
De fapt, care-i problema? Cine sunt EI și cine suntem NOI? Dacă Chișinăul nu admite separarea de RSS Moldova a raioanelor din stânga Nistrului, nici Tiraspolul nu admite separarea de URSS a raioanelor din dreapta Nistrului. NOI combatem acțiunile separatiste. Așteptăm prăbușirea Imperiului, ca să ne vedem Basarabia reunită cu Patria-mamă. Însă, în viziunea lor, tu, Mircea Druc, ești separatist, iar Igor Smirnov e antiseparatist. Motivația lor supremă o constituie păstrarea, cu orice preț, a integrității Imperiul sovietic. Altfel nu vor avea garantate în continuare privilegiile de care elita imperială, ”eliberatorii” noștri și descendenții acestora, au beneficiat până în prezent. Druc, să nu-ți faci iluzii! EI, gâștele colhoznice și NOI, gâștele sălbatice, ne vom acuza reciproc și vom merge până în pânzele albe. Problema e simplă, clasică: – Кто кого? (Care pe care?)”.

La Moscova, forţele revanşarde protestau în fața reprezentanţei RSS Moldova. Un grup de inițiativă înmâna o petiţie semnată de membri ai unor formaţiuni apărute pe val: Comitetul Naţional Rus, Frontul Popular Patriotic, Uniunea „Renaşterea creştină”, Fundaţia iniţiativelor sociale, Societatea culturală – Argument. Cei rămași în stradă afișau pancarte și vociferau strident:

• Respingem politica Snegur – Druc!

• Încetaţi hărţuiala ruşilor în Moldova!

• Jos mâinile de pe Republica Nistreană!

• Jos mâinile de pe Republica Găgăuză!

• Cerem publicarea pactului Elţîn – Snegur!

• Vom apăra drepturile slavilor pe pământul lor străvechi!

• Jos naţionalismul şi separatismul moldovenesc!

• Libertate lui Dobrov şi Stomatov, eroicii apărători ai dreptăţii!

• Ruşine!

V.Valovski, Secretarul reprezentanţei, încerca să le explice: lozincile sunt incorecte, jignitoare. Nimeni nu-i hăituieşte pe ruşi, guvernul nu duce o politică naţională discriminatorie. La Chişinău ne confruntăm cu aceleaşi greutăţi ca pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice.

Mie, desigur, îmi făcea mai mare plăcere să primesc la guvern telegrame de la altă categorie de ruşi. De exemplu:

„Mult stimate Mircea Gheorghevici! În acest moment dificil pentru Moldova, ne exprimăm deplina susţinere şi solidaritate. Avem încredere în dumneavoastră şi sperăm că guvernul pe care îl conduceţi va depăşi multitudinea barierelor puse în calea poporului Moldovei către o viaţă umană normală. Ştim că din necunoaştere sau interes, nu toţi locuitorii Moldovei gândesc la fel. Dar de partea dumneavoastră este dreptatea şi adevărul vieţii. Dreptatea ţine de firescul uman şi oricum învinge. Vă dorim sănătate, putere de rezistenţă şi credinţă nestrămutată în cauza noastră justă. Familia Şeveliov”

La Chișinău, pentru mine, ca Șef al guvernului, situația era la fel de încurcată. Legislativul ne tot bombarda cu rezoluții privind situația social-politică. Mircea Ivanovici o ținea morțiș: ”Să nu-mi ieși din cuvânt!”. La TV prezentau vocea poporului ”agrariat”. Parcă văd și acum: o colhoznică dezlănțuită în fața camerei de luat vederi. Într-un grai moldovenesc deșănțat își exprimă teatral indignarea: ”Cine-i Druc aista!? Cu mânuțele mele l-aș strânge de gât. De ce nu-i dă pace Președintelui nostru să ne conducă așa cum știe el!?”

Deputații comuniști și agrarieni, niște complici ai ”directorilor roșii” din Pridnestrovie și ai celor care organizau demonstranții în fața Reprezentanței de la Moscova, mă somau fariseic: ”Druc, ești prim ministru, fă ceva! Ia măsuri! Stabilizează urgent situația social-politică!”.

În cadrul executivului, eram flancat de Andrei Sangheli și Constantin Oboroc, doi Prim vice prim miniștri. Unul lider al clanului agrarian, altul omul clanului Snegur, ambii ostili prin definiție. Oboroc, până mai ieri, nu pierdea ocazia să mă denigreze public. O fi având sărmanul motivele sale, de nu-mi poate ierta păcatele nici cu trecerea anilor… Valeriu Muravschi, propus ministru al finanțelor de către deputatul Vasile Șoimari și susținut de mine, devenise confidentul lui Mircea Snegur. Înainte de a începe ședințele de guvern, făcea nazuri ca o domnișoară: ”Nu mai pot, așa nu se lucrează, demisionez!”. Dar pe culoare întreba colegii când își dă demisia Druc.

Pe verticală și orizontală mă obstrucționau o mulțime de aparatcici de toate culorile, majoritatea niște nostalgici. Le era dor de tot ce a fost pe timpul lui Brejnev și Bodiul, până la perestroika lui Gorbaciov. Zilnic, deputații Interfrontului și agrarienii vociferau pretenții cam de genul acesta:

”Vine iarna! La ferma de vite mari cornute din satul Recea/Râșcani sunt sparte geamurile. Știe Druc că scade mulsoarea, vacile nu dau lapte dacă-i curent rece?… Ce caută în Italia, cu ce se ocupă acest Druc!? În capitală, a dispărut varza murată din magazinele alimentare!?”

Uneori, la Parlament, în pauze, se apropia de mine deputatul Andrei Baștovoi. Încerca să mă ”„consoleze” și avea plăcerea să facem schimb de opinii:

– Crezi, nene, că era mai bine să fi rămas în funcție Pascari?

– Desigur, Andrei, căci Moscova ni l-a trimis special ca să pună lucrurile la punct. Dar cel mai bine ar fi fost, dacă alegeam tot un aparatcic de al lor – Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Igor Smirnov… Sau oarecare altă gâscă colhoznică. Nu ții minte, ”amicii FPM” – Vasile Nedelciuc, Ion Țurcanu, Anatol Țăranu și mulți alții insistau să-l punem premier pe Lucinschi… De fapt, n-are importanță pe cine am fi ales: ne aflăm în plină criză de sistem, generalizată și iremediabilă… Șandramaua imperială pârâie din toate încheieturile iar EI mă întreabă demagogic: de ce stagnează economia republicii? Dar unde astăzi, în Uniunea Sovietică, duduie economia? Andrei, alegerile locale au fost un sondaj real. EI, au obținut cele mai multe voturi. Incontestabil, este meritul lui Piotr Lucinschi și Grigore Eremei. Acum, EI dețin majoritatea în parlament…

– Te înțeleg, nene. Ți-ar fi plăcut să-l vezi pe Lucinschi cum rezolvă problemele economice și sociale, dar mai ales cum face ordine la Tiraspol și Comrat. Acum, na! ”Directorii roșii” și generalii industriei, agrarienii și veteranii KGB-ului te hărțuiesc pe mata, un ”acolit” al FPM.

– Andrei, era mai comod să fi rămas doar parlamentar. Să conduc liniștit, ca Vasile Nedelciuc, Comisia pentru relații externe, că așa m-ați ales la început. Ne-am fi consolidat în Parlament. Am fi asigurat cadrul juridic al Marii Schimbări, după modelul balticilor. Atunci NOI, nu EI, am fi cerut un miracol economic. Am fi reclamat bunăstarea, pe care o așteaptă colectivele de oamenii ai muncii de la orașe și sate, de pe malul stâng și malul drept al Nistrului… Și ceream bunăstarea de la comuniști, că aceasta e vocația lor – să fericească masele, nu de la un prim ministru frontist. NOI am fi chemat miniștrii lor la raport, la comisiile parlamentare, cu interpelări. Și, peste un timp am fi venit la guvernare, știind ce avem de făcut. Dar voi, cei de la FPM, nu m-ați ascultat. Și nici eu n-am avut tăria de caracter, am acceptat această funcție de kamikadze. Așa-mi trebuie…

Un document, descoperit după puciul din august 1991 în arhiva lui Anatolii Lukianov, ne prezintă situația din RSS Moldova prin prisma lui Smirnov și Maracuța, care ne-au turnat tot timpul la Centru:

”La începutul anului 1990, a devenit evidentă formarea în RSS Moldova a unui regim naționalist, care tinde să schimbe orânduirea de stat și să desprindă republica de URSS. Drept confirmare concretă servesc următorii pași practici întreprinși de organele supreme ale puterii de stat și conducerii RSSM.
1. Refuzul de a participa la elaborarea Tratatului Unional și organizarea referendumului URSS la 17 martie 1991.
2. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova din 23 iunie ”Cu privire la avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor acestuia asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord”. Hotărârea afirmă fără echivoc că proclamarea, la 2 august 1940, a RSSM este ilegală.
3. Liderii naționaliști ai FPM au acaparat posturile cheie în conducerea republicii și au întreprins acțiuni de anvergură în scopul preluării aparatului de stat și transformării structurilor sale în suport pentru propriul curs politic. E vorba de crearea unui guvern în esență mono-național în frunte cu Mircea Druc, un protejat al FPM. O atenție aparte a fost acordată organelor de asigurare a ordinii legale, deoarece esența dictatorială a regimului cerea ca aceste organe să devină instrumentul principal pentru înăbușirea oricărei ”eterodoxii” și a protestelor contra politicii forțelor naționaliste și a îngrădirii drepturilor și libertății cetățenilor pe criterii naționale.
4. Hotărârea guvernului RSSM nr. 407 a obligat conducerea MAI și structurile sale teritoriale de pe malul drept al Nistrului să se implice direct în constituirea detașamentelor de luptă anticonstituționale ale voluntarilor, în coordonarea activității acestora în timpul campaniei în raioanele găgăuze și cele din stânga Nistrului. În scopul conducerii detașamentelor de voluntari a fost utilizat sistemul de comunicații a MAI RSSM. S-a efectuat reorganizarea sistemului MAI RSSM, au fost lichidate organele miliției sovietice și create formațiuni polițienești…”
În timpul puciului de la Moscova, organele abilitate ale Republicii Moldova au arestat unii lideri de la Tiraspol și Comrat, care au susținut deschis puciștii. Era o acțiune analogică cu cea a Moscovei, care arestase inițiatorii loviturii de stat. Însă, când moldovenii l-au capturat pe Igor Smirnov la Kiev și l-au adus la Chișinău, jurnaliștii ruși și ucraineni au prezentat acțiunea guvernului Republicii Moldova ca „o tentativă de anihilare a fruntașilor minorităților naționale”.

Mass media de la Moscova și Kiev anihila orice efort al Chișinăului de aplanare a conflictelor. Evenimentele din Moldova Sovietică erau prezentate opiniei publice în exclusivitate drept ”conflicte interetnice” sau ”confruntare între Chișinău și Tiraspol, două părți egale”. Mă întrebam atunci: cine și cum a creat un lobby ”pro Tiraspol și Comrat” atât de puternic printre politicienii și elitele de la Moscova și Kiev? Încercam și NOI să ne facem relații, însă nu reușeam. În presa de limbă rusă existau, totuși, multe persoane oneste, care promovau, în mod obiectiv, și un ”adevăr al moldovenilor”. Pe acești oameni de bună credință, îi citez cu gratitudine, ori de câte ori am ocazia.

”Desantul generalilor”

Perioada descrisă mai sus coincidea cu un demers, care mi se părea suspect. Cinci generali ai Districtului militar Odessa, printr-o persoană interpusă, cereau pentru fiecare în parte, un ”carte blanche”: dreptul de se deplasa nelimitat pe întreg teritoriul republicii. Și doreau ca acest permis să aibă neapărat semnătura lui Druc, președintele Consiliului de Miniștri. Numele generalilor solicitanți: V.V. Osipov, G. P. Donskoi, V.S. Kolesov, V.P. Kovaliov, A.S. Maliarov. Se mai preciza în acel demers, că generalii vor fi însoțiți de un grup de specialiști în ”evenimente extraordinare și calamități naturale”.

Concomitent cu activizarea statului major de la Odessa, sesizasem o cooperare intensă a fruntașilor separatiști de la Comrat cu un grup de ofițeri ai diviziei aeropurtate, dislocate în sudul Basarabiei, la Bolgrad. Această unitate militară sovietică are un merit aparte în formarea ”Republicii Găgăuze”, în vara anului 1990. Consideram acest fapt o inadmisibilă diversiune a unei unități militare sovietice asupra unei republici unionale sovietice. Intenționam să mă adresez Centrului pentru a deschide o anchetă penală. N-am mai reușit. Acum m-aș adresa cineaștilor, sigur fiind că ar ieși un film de aventuri captivant.

Peste ani, președintele Voronin avea să decoreze doi generali ruși cu ordine și medalii ale Republicii Moldova. Meritul acestora nu a fost făcut public. Sunt sigur că ”Președintele fondator al Republicii Găgăuze” Stepan Topal și alți lideri de la Comrat, l-au invidiat pe Voronin. Cu ce să-i decoreze pe toți acei, care au improvizat din cele 21 de sate multietnice, o minusculă republică în sudul Moldovei Sovietice? Cu cisterne de spirt și brânză de capre? Ulterior, după modelul celor de la Tiraspol, și-au confecționat ordine și medalii. Astfel, niște grupulețe de găgăuzi vanitoși se joacă în continuare de-a țara…

Dar să revin la vara lui 1990. Comandanții districtului militar Odessa, la indicațiile superiorilor de la Centru, au demarat psihoagresiunea asupra Moldovei Sovietice. O diversiune ingenioasă, gen PSYOP, elaborată centralizat, și compusă din diverse elemente: patos, lirică, atmosferă și, bineînțeles, minciuni mass media. Primii specialiști în dezinformare, mobilizați de diverse grupuri de interese, au fost Efim Lvovici Berșin, născut la 16 octombrie 1951, în orașul Tiraspol și Xenia Grigorievna Mialo, născută la 13 mai 1936, în orașul Râbnița. Prima lor sarcină de luptă: să contribuie ”creativ” la pregătirea psihologico-informațională a populației pentru iminentul război ruso-român.

Conform planului elaborat de grupul de deputați ”Soiuz”, comandamentul districtului militar Odessa îi însuflețea pe liderii de la Comrat și asigura pe toate căile activitatea separatistă a acestora. Comratul imita și asculta de Tiraspol, care testa rezistența Chișinăului prin acțiunile provocatoare ale găgăuzilor. Mass-media rusă era de partea lor. NOI rămâneam niște diletanți în tentativa de a face față unui război informațional-psihologic. EI, prin agentura lor profesionistă, informau și intoxicau zilnic structurile Centrului, inclusiv mass-media de la Moscova și Kiev. Iată o mostră de notă informativă expediată prin fax din Chișinău către șefii de la Moscova:

”Prima: Situația în Moldova, în esență, scapă de sub control. Frontul Popular din Moldova dirijează în toate domeniile. Pentru a putea garanta siguranța unităților noastre din Republică sunt necesare măsuri din partea guvernului central. Dar, fără să le așteptăm, ar fi oportun să luăm propriile noastre măsuri, începând cu data de 31 octombrie. Este vorba că Frontul Popular a dat indicații detașamentelor de asalt să se înarmeze din proprie inițiativă. În aceste formațiuni rolul principal îl joacă foști soldați ai trupelor de desant și parașutism, precum și foști combatanți în Afganistan. Detașamentele au fost instruite special în Codri, iar acum sunt mobilizați în legătură cu acțiunea de represalii contra găgăuzilor. Atacând unitățile militare cu scopul de a captura armament, vor folosi tactica blocării cu mase mari de oameni și deconectarea curentului electric. Ajungând pe poziții, atacatorii vor fi ghidați către depozitele de arme de soldații moldoveni din unitățile respective. Timpul acțiunilor – odată cu lăsarea întunericului. Primele două procedee tactice sunt deja însușite și scopul de adormire a vigilenței a fost atins.
A doua: La Tiraspol, în primele zile ale lunii noiembrie, se anticipează evenimente politice, care s-ar putea finaliza cu varianta românească. Ministrul de interne I. Costaș ține o mare rezervă în raionul Cimișlia, care poate fi strămutată la Tiraspol. E de prevăzut că în drumul lor acești voluntari vor ataca micile unități militare.
A treia: Situația rușilor în Moldova s-a deteriorat brusc după declarația lui Elțîn că Rusia îi va primi pe toți refugiații. Aici, ca și în republicile baltice, rușii îl condamnă pe acest fățarnic, care prin semnarea tratatului cu Chișinăul și-a atins obiectivele sale politice în contul petrolului, lemnului și metalului Rusiei. Naționaliștii locali din FPM, care au ocupat pozițiile cheie în Sovietul Suprem și în Guvern, îi cântă ditirambe lui Elțîn. Rușii declară că Elțîn încă nu înseamnă Rusia. Este lăudat doar pentru faptul, că echipa sa a impus supremația legilor republicane asupra legislației unionale. Nespus de mulțumit de aceasta se arată Mircea Druc – elev și discipol al lui G.H. Popov.
Ultima: Dacă e posibil, ajutați-mă să-mi schimb mașina, căci mi s-a rablagit complet înainte de plecarea în misiune.
Vă doresc succes în lucru.
Cu sinceră stimă,
A. Iurkin
Chișinău, 30 octombrie 1990”

Cunosc bine tactica descrisă de corespondentul ziarului «Красная Звезда» (Steaua Roșie), locotenent-colonelul Anatolii Iurkin (cred că l-am identificat corect) în depeșa sa către șefii din Moscova. Este exact stratagema pusă în aplicare de separatiștii de la Tiraspol. Un exemplu: cazacii și gardiștii înarmați înconjoară unitatea militară dislocată în satul Parcani. Trag focuri răzlețe și-i previn pe soldați că-i vor împușca, dacă opun rezistență.

Mass-media rusă repetă și astăzi felurite legende: cică ”amazoanele în dresuri”, o gardă specială a lui Igor Smirnov, i-au condus pe cazaci și gardiști. Chiar așa! Galina Andreeva, aghesmuită mereu, fără cunoștințe militare elementare, ocupă o unitate a Armatei a 14-a. Îi forțează pe militarii de meserie ”să deschidă larg ușile arsenalului”. În realitate operația era condusă de Iurii Kostenko, un etnic ucrainean, fost locotenent-colonel al Armatei Sovietice. Acesta îndeplinea nemijlocit ordinul lui Igor Smirnov. Apropo, și acest președinte autoproclamat se afla atunci la fața locului.

În seara aceea de martie, la Parcani, ”amazoanele în dresuri” creaseră un fond emoțional, vociferând isteric. Ofițerii și militarii unității au ezitat să deschidă focul asupra mulțimii civile. Astfel, în dotarea ”revoluționarilor ” au intrat: 1307 de puști automate, 225 de pistoale, un milion și jumătate de cartușe cu glonț. Ajuns la Parcani, generalul Netkaciov s-a apropiat de Smirnov și i-a strigat sufocat de indignare: ”Vei întoarce absolut totul!”. Smirnov a izbucnit în râs.

Inopinat, comandantul batalionului din Parcani, locotenent-colonelul Petriasov, se ”îmbolnăvise” grav de tot. În momentul atacului, omul se afla pe patul de spital. Din memoriile generalilor Ion Costaș și Mihail Bergman aflăm, că chiar el le-ar fi sugerat cazacilor să devasteze depozitul de armament. Adică a comis un act de trădare. La scurt timp și-a dat demisia, ca să se mute cu traiul în Spania.

La Comrat, fruntașii găgăuzilor acționau mai discret: făceau troc ”alcool-arme” cu ofițeri din Divizia de desant și parașutism, dislocată în sudul Basarabiei, la Bolgrad. Nu știu dacă ”Passionaria găgăuză” Maria Marunevici, făcuse și ea rost de armă. Dar clanul Burgungi – Kendighelean era înarmat. Voi reveni la acest subiect. Abia în primăvara lui 92, când la Nistru s-a declanșat faza deschisă a războiului de la Nistru, unii aderenți ai FPM au făcut rost de arme. Dar nu prin mijloacele ilegale, precum separatiștii de la Tiraspol și Comrat.

Justificarea sau regretele nu sunt apanajul meu. Dar nota informativă, adresată Centrului, merită a fi comentată. Voi începe cu o simplă constatare: sincer, nu-mi amintesc să fi avut FPM ”detașamente de asalt”. Să-mi spună Iurkin, sau altă persoană bine informată, cine și când a ordonat ca ”detașamentele” să se înarmeze singure, atacând arsenalele unităților militare sovietice? Doresc să aflu adevărul: a purtat arme careva dintre liderii naționali ai Basarabiei – Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, Lidia Istrate? Sau deputații FPM Gheorghe Ghimpu, Ion Hadârcă, Nicolae Costin, Mihai Ghimpu, Andrei Baștovoi, Gheorghe Mazilu și toți ceilalți membri în conducerea FPM ?… Poate cineva dintre EI, sau dintre NOI, să-mi confirme?

”Călăul Republicii Găgăuze”

Timp de peste două decenii, mass-media statalisto-moldovenistă, agențiile de presă ruse și ucrainene, Wikipedia, varianta rusă, mijloacele de comunicare în masă ale ”Republicii Moldovenești Nistrene” și ale ”Republicii Găgăuze” propagă ostentativ aceleași minciuni.

În 1990, priveam TV Centrală a URSS, canal I. Recunosc, eram încântat de alura Tatianei Mitkova, prezentatoarea principală a știrilor la (ТСН) ЦТ СССР. O față nouă printre jurnaliștii de la programele de știri ale televiziunii sovietice. Mitralia cuvintele precum crainicii din zilele noastre, ceva inedit pentru telespectatorii sovietici. Știam că Tatiana nu este o simplă prezentatoare a știrilor compilate de redactori. Ea selecta materialul și transmitea la știri ceea ce credea oportun.

Cimișlia, octombrie 1990. Mircea Druc: „Dragii mei! Vă rog să vă întoarceți pe la casele domniilor voastre. De astăzi, s-a decis, în zonă rămân numai polițiștii și voluntarii cu armata făcută”.

În 1990-1992, Tatiana Mitkova era indulgentă, sau chiar solidară, cu lituanienii, letonii și estonienii, dar necruțătoare cu moldovenii. În toamna anului 90, știrile din Moldova Sovietică începeau cu ”Sângerosul premier Mircea Druc…” sau ”Călăul Republicii Găgăuze …” Iar corespondentul CNN la Moscova prelua gratuit aceste știri pentru telespectatorii din lumea întreagă.

Mă aflam la Cimișlia, când un ofițer de poliție, rus de naționalitate, se indigna sincer:

– ”Domnule Prim-ministru! De unde scoate Mitkova informațiile despre noi!? Acestea nu sunt știri, sunt minciuni ordinare! Se vede clar că nu este indiferentă față de dumneavoastră. Mă iertați, dar ce i-ați făcut?”

– ”Dragul meu, nimic nu i-am făcut”.

Un alt ofițer, aflat în preajma noastră, a replicat șiret: ”Poate că de aceea și vă denigrează așa…”

Unii presupuneau, că ar fi de pe la noi, din Basarabia, bulgăroaică, găgăuză, evreică. Alții că ar fi sponsorizată de clanul ”directorilor roșii” din stânga Nistrului. Altfel cum să-ți explici această atitudine preconcepută față de conducerea de la Chișinău?

Tatiana Mitkova nu e basarabeancă. S-a născut la Moscova, în familia unui ofițer GRU sau KGB. A absolvit facultatea de jurnalism la MGU. În ianuarie 1991, ea a refuzat să dea citire unui comunicat oficial TASS, despre evenimentele de la Vilnius; peste puțin timp a fost concediată și, ulterior, a colaborat cu ARD, compania germană de televiziune. După eșuarea puciului din august 91, revine la TV Ostankino. În aprilie 2014, a renunțat la medalia comemorativă lituaniană. A făcut-o demonstrativ, în semn de solidaritate cu Dmitri Kiselev, căruia i s-a retras medalia respectivă de către președintele Lituaniei. În 2014, a fost decorată de Putin ”pentru elucidarea obiectivă a evenimentelor din Crimeea” (decretul prezidențial nu este public).

Stan Horja (pseudonim), un ilustru reprezentant al moldovenismului, publica în „Moldova Suverană”, nr. 14.06.07, un articol caustic intitulat ”Un ilustru reprezentant al românismului fără viitor”. Citez:

”Druc s-a instalat în fruntea unei gloate înarmate cu bâte şi răngi şi a încercat supunerea Găgăuzei nu după reguli liberale şi democratice, ci după năravul guvernării româneşti în Basarabia. Nu rămânea mult până la o vărsare de sânge. Druc nu dorea să asculte de nimeni, nici de Parlamentul, care l-a ales, nici de tovarăşii lui politici, nici, cu atât mai mult, de raţiune. Conflictul cu Comratul a tensionat relaţiile Chişinăului cu Tiraspolul, care nu erau nici aşa de loc simple. Votul dat pentru Druc a dispersat ţara şi a condus până la urma la conflictul sângeros de pe Nistru, urmările căruia se resimt până azi”.

Portalul de limbă rusă www.enews.md din Chișinău, condus de Iulia Semionova, publica în 2011, opinia lui Alex, un comentator de serviciu:

„După logica acestui porc de câine, Centrul ar fi trebuit să ridice lăbuţele în sus, să capituleze, dându-se pe mâna lui Mircea Druc, fără să întreprindă careva acţiuni întru apărarea unei ţări, ca măreața Uniune Sovietică. Într-adevăr, acest om nu merită pedeapsa cu moartea prin împuşcare, merită să fie executat prin spânzurare”.

Prea ușor pronunță sentințe capitale acest Alex! Mă întreb: o fi el cumva progenitura unor judecători bolșevici din ”troicile” NKVD-ului? Deși, pot admite că Alex, parțial, are dreptate. Centrul, bineînțeles, era obligat să întreprindă careva acțiuni pentru a salva Imperiul. Dar Periferiile nu mai puteau să suporte captivitatea. Nostalgicii, cu logica lor specifică, justifică acțiunile Kremlinului. Dar neagă dreptul Republicii Moldova de a întreprinde ceva pentru a-și menține integritatea teritorială. Nu Centrul imperial, ci ”odiosul premier Mircea Druc” trebuia să capituleze. Trebuia să alerge la Comrat cu buchete de flori. Trebuia să felicite ”eroii norodului găgăuz” – Topal, Kendighelean și Burgungi – cu proclamarea Republicii Găgăuze. Acest Druc trebuia să fi procedat ca Igor Dodon, în 2017, care, la Tiraspol, și-a cerut iertare de la clanul mafiot din așa zisa RMN pentru războiul din vara anului 1992?

Mi-a spus cineva de la Chișinău că sub numele ”Alex” s-ar ascunde chiar proprietara/șefa portalului. Misiunea lui ”Alex” e să stârnească zâzanie între cititorii portalului, să provoace, să agite spiritele în lumea internauților. Portalul, cu scopul de a reaprinde conflictele ideologice, lansează discuții cu o tematică aparte: războiul de pe Nistru, Moldova Mare, rusa a două limbă oficială în RM, multiculturalism, nefericirea găgăuzilor, lumea rusă în Republica Moldova, pericolul Unirii cu România etc. Alex, ca și alți ”ruși de profesie”, internaționaliști prin excelență, nu-și dau seama că se agită fără rost. Acum un sfert de secol, nu exista decât o singură soluție, ca și în prezent: ”Scapă cine și cum poate!” sau ”Care pe care?”

În octombrie 1990, nu ştiam de vreo „mişcare găgăuză pentru independenţă”. Auzisem de Angheli, Marunevici, Dobrov şi Burgungi, animatorii mitului „Marele Bugeac”. Dintre toți activiștii găgăuzi, numai Leonid Dobrov poate fi considerat erou național. Ceilalți, proveniți din nomenclatura PCUS și structurile KGB, sau transformat ulterior într-un clan mafiot, similar cu cele de la Tiraspol, Odessa și Chișinău. Ironia destinului! Din câte cunosc, el nu s-a ales cu nimic. Lupta revoluționară a lui Leonid Dobrov, disident găgăuz cu nume rusesc/bulgăresc, merită un studiu obiectiv, inclusiv psihologic.

Pentru opinia publică sovietică și mondială nu exista nici un fel de Găgăuzie în sudul RSSM. Aveam, de jure şi de facto, trei mici raioane locuite de cetăţeni sovietici. În paşaportul fiecăruia (buletinul de identitate sovietic) era indicată și naţionalitatea: găgăuz, bulgar, ucrainean etc. Şi, la o adică, când şi-a pierdut aşa zisa Găgăuzie independenţa? Și față de cine dorea ea s-o recapete în 1990? La acea dată, în raioanele respective era în vigoare doar Constituţia URSS.

La 11 martie 2013, mass-media rusă și ucraineană prezenta situația ca și cum ar exista în realitate o Republică Găgăuză:

”Serviciul de presă al guvernului Găgăuziei a transmis pentru mass-media că veteranii forțelor militare ale Republicii găgăuze vor primi indemnizații și o medalie specială. Bașcanul Mihail Formuzal și-a anunțat tot sprijinul pentru cei care ”au făcut Găgăuzia”. Stepan Topal, primul președinte al republicii și Mihail Kendighelean, primul președinte al Sovietului Suprem vor pregăti macheta medaliei și lista participanților la făurirea Găgăuziei. De asemenea, Bașcanul l-a trimis pe Kendighelean la Tiraspol, ca să întocmească listele persoanelor, care vor fi decorate cu medalii. Pe Buzadgi l-a trimis la Taraclia, să pregătească lista femeilor care, în octombrie 1990, au blocat calea voluntarilor și nu i-au lăsat să intre în Găgăuzia.
Urmau să fie decorați cu medalia găgăuză lideri politici din Rusia, Turcia, Ucraina și Pridnestrovie, care au jucat un rol important în constituirea Găgăuziei. Președintele Republicii Moldovenești Nistrene, Evgenii Șevciuk, a felicitat conducerea Republicii Găgăuze cu obținerea independenței față de Moldova, la 19 august 1990. Atunci, pe clădirea parlamentului din Chișinău atârnau placate cu inscripția ”Găgăuzia – un pecingine pe corpul Moldovei” și ”Găgăuz bun – găgăuz mort”. Escaladarea conflictului a putut fi evitată datorită amestecului unităților Armatei Sovietice și a voluntarilor din Republica Moldovenească Nistreană”.

Așadar, pe rol se află un caz fenomenal, clasic, în stilul Kremlinului, de-a pururi ”eliberator” și ”pacificator”. Statul major al districtului militar Odessa, la indicația Centrului, a organizat și asigurat logistic acțiunile fruntașilor găgăuzi. Câțiva ofiţeri ai diviziei aeropurtate din Bolgrad au înarmat şi antrenat comandourile găgăuze; Statul major de la Odessa aştepta nerăbdător „un piculeţ de sânge”, pretext pentru „a curăţa Chişinăul de naţionalişti moldoveni pro-români”.

Alte unități, ale aceleași armate imperiale, intervin ca să aplaneze conflictul. Generalul Șatalin, în fruntea unui batalion al trupelor MAI al URSS, a intrat în Comrat la solicitarea preşedintelui RSS Moldova. Anterior Mircea Snegur îşi coordonase demersul la telefon cu preşedintele URSS Mihail Gorbaciov. Oricum, Kremlinul decidea, fiindcă nimeni nu anulase legile sovietice. Nu numai în octombrie 90, ci și în decembrie 91, Constituția URSS era în vigoare în raioanele de sud, ca și pe întreg teritoriul Moldovei Sovietice. Până la puciul de la Moscova din august 1991, până la semnarea Actului de la Belovejskaia Puşcia, în decembrie 1991, nimeni nu anulase legislaţia Uniunii Sovietice.

Impostorii și fariseii, cei care au dezmembrat RSSM și, la 27 august 1991, nu au votat independența Republicii Moldova, sunt acum ”moldoveniști” și ”stataliști” agresivi. Deștepții de ei, cu simțul umorului, m-au decorat, în bătaie de joc, cu medalia: ”Pentru victoria asupra propriului popor”. Inscripția în rusă: ”Fostul premier al Republicii Moldova nu recunoaște statalitatea țării lui Ștefan cel Mare”. (ultima parte)

Citiți și: