Virgil Maxim nu ne-a părăsit cu adevărat odată cu plecarea sa la Domnul acum două decenii, pe 19 martie 1997. În urma sa rămâne un „Imn pentru crucea purtată”, o carte-testament care depăşeşte cu mult sfera simplei literaturi memorialistice. Miezul acestei scrieri este unul plin de duh, o împărtăşire a unei experienţe spirituale trăită în condiţii extreme. Multe lucruri semnificative pot fi invocate atunci când vorbim de această carte. Înainte de toate titlul ei. Acesta sintetizează cum nu se poate mai fericit idealul şi starea de conştiinţă a unei generaţii de tineri români care s-au dedicat slujirii lui Hristos în cadrul neamului lor. Deschizând-o şi pătrunzând în conţinutul ei, constatăm că această carte conţine povestea unei vieţi care a trăit jertfa ca pe o stare asumată, naraţiunea fiind împletită în permanenţă cu o conturare a idealului pur şi înalt care a înflăcărat sufletele acelor oameni care pentru noi, cei de azi, nu pot fi altceva decât nişte modele în toate privinţele. În acele pagini rupte din viaţa sa şi pe care ni le-a dăruit nouă, Virgil Maxim a pus tot preaplinul sufletesc pe care l-a acumulat în ani şi ani de suferinţă, jertfă, asceză, rugăciune. Din ele iradiază totodată o imensă dragoste pentru neamul său şi pentru Hristos. De-a lungul lor, duhul autorului poate fi regăsit la fiecare pas, viu şi pururea prezent printre noi prin perenitatea cuvântului izvorât din el.
Odată cu publicarea acestei cărţi care se identifică în chip deplin cu viaţa sa, atât evenimenţial cât şi ca stare interioară, misiunea lui Virgil Maxim pe acest pământ s-a încheiat. Domnul l-a chemat în ceata drepţilor Săi, încât „lansarea” cărţii (dacă ne este îngăduit să folosim acest termen) a coincis efectiv cu înmormântarea sa. Cartea s-a împărţit chiar acolo, la marginea sicriului, celor care au venit să-l conducă pe ultimul drum pe acest adevărat atlet duhovnicesc pentru care îndemnul lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34) a constituit îndeptarul nestrămutat al întregii sale vieţi.
Format în atmosfera faimosului „grup al misticilor de la Aiud”, alcătuit din legionari şi fraţi de cruce întemniţaţi încă de pe vremea regimului antonescian care au mers pe linia aprofundării teoretice şi practice a învăţăturii creştine, Virgil Maxim devine mai apoi în închisorile comuniste un adevărat catalizator de viaţă duhovnicească, un îndrumător pentru mai tinerii săi camarazi întemniţaţi ulterior instaurării bolşevismului. Fără nicio urmă de mândrie, mai degrabă cutremurat de imensa răspundere pe care a înţeles că i-a încredinţat-o Dumnezeu, Virgil Maxim s-a ridicat cu prisosinţă la înălţimea acestei misiuni dificile. Împrejurările teribile şi atmosfera de teroare din temniţele comuniste nu au reuşit să înfrângă rezistenţa morală şi spirituală a celor care au înţeles că menirea lor este lepădarea voii proprii şi asumarea deplină a crucii, a suferinţei, ca o cale spre mântuirea lor şi a celor din jur.
Virgil Maxim face parte din categoria acelor „mistici” pentru care idealul legionar e unul eminamente spiritualizat, care nu au făcut „politică” nicio clipă din viaţa lor. Ţelul suprem nu este pentru ei altul decât cel al desăvârşirii morale, al biruinţei asupra încercărilor interpretate în cheie spirituală. Acestea sunt identificate simbolic drept muntele suferinţei ca lupta împotriva patimilor grosiere de natură trupească, pădurea cu fiare sălbatice ca lupta împotriva gândurilor şi a patimilor nevăzute de ordin sufletesc sau mental, iar mlaştina disperării ca încercarea teribilă a absenţei divine, pe care a experiat-o şi cineva ca Sfântul Siluan Athonitul, autor al celebrului îndemn „ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui”. Deşi în închisoare nu avea cum să cunoască aceasta maximă în chip mijlocit (cărţile despre Sf. Siluan au apărut ceva mai târziu şi iniţial doar în occident) Virgil Maxim a cunoscut-o şi a aplicat-o în chip nemijlocit, din propria sa experienţă:
„Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaştină împuţită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Îndrăzneşte! Împotriva îndoielii, a deznădejdei! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar ţine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunţa la speranţă, căci vei birui! Nu te înfricoşa de mâlul care se încleştează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaştină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conştient de tine, de valoarea ta spirituală. Eşti în lume, dar nu eşti din lume. Eşti fiinţă cerească! Eşti făcut să birui! Eşti zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Eşti zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii şi a morţii. Eşti viu, nemuritor! Eşti înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ţi stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptăţeşte în cuget, iar Hristos a murit şi a înviat pentru tine! O, iată-te ajuns! În braţele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul şi pământul: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăpărea mea şi Izbăvitorul meu”!”
În mod paradoxal, deşi nu a făcut politică, ridicându-se deasupra oricăror contingenţe şi dedicându-se exclusiv celor ce ţin de sfera eternului, Virgil Maxim a fost o prezenţă cât se poate de activă în lume, în cetatea în care i-a fost dat să trăiască şi să se nevoiască. Nu a fost un eremit, un retras, ci un permanent model de atitudine pentru cei din jurul său. Viaţa isihastă, asceza au fost pentru el mijloace de desăvârşire lăuntrică, de dobândire a Duhului lui Hristos. Dar omul astfel transformat, ca întruchipare vie a unui ideal ce nu ţine doar de sfera abstractului, este un om menit să contribuie la însănătoşirea morală a societăţii din jurul său. Un exemplu menit să catalizeze, să îndrume, să aducă bucurie şi să menţină trează acea tensiune spirituală al cărei ţel trebuie să fie orientarea unui neam pe căile lui Hristos.
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020