„Un om, ca şi un popor, atîta preţuieşte cît a înţeles din Evanghelie…”
(S. Mehedinți)
Geograful și etnologul Simion Mehedinţi(1868-1962) mărturiseşte că şi-a întemeiat această radiografie a creştinismului românesc* în special pe materialul etno-folcloric din zona Vrancei şi pe experienţa sa directă, în contact cu tradiţia vie, preţuind mai mult creştinismul „din inimă” (ca zestre sufletească a neamului) decît creştinismul „din cap” şi „din călimară” (adică reflectat în erudiția livrescă și în speculaţia intelectuală).
În prima parte a studiului său („Caracteristicile creştinismului românesc în lumina etnografiei şi a istoriei”), care este şi cea mai amplă, savantul stabileşte 11 trăsături distinctive pentru ceea ce el numeşte „creştinismul păduratic” al românilor, „aşa cum s-a păstrat în codrii Carpaţilor” de-a lungul a aproape două milenii, şi pe care-l vede – dezvoltînd mai vechile intuiţii eminesciene – pe o linie de continuitate cu legendarul spirit religios al dacilor.
1) Prima trăsătură distinctivă i se pare „LIPSA RĂZBOAIELOR CONFESIONALE ÎN VIAȚA POPORULUI ROMÂN” (aspect care şi doctorului Nicolae C. Paulescu i se părea remarcabil, visînd chiar la „unirea Credinţei” prin Biserica română, ca una ce „nu a luat niciodată parte la Schismă”). În ea vedea concretizarea nediscursivă a poruncii hristice a iubirii faţă de aproapele. „Să pui pe cineva pe rug ori să-l înjunghii în numele lui Iisus, să măcelăreşti prunci, să ucizi femei şi bătrîni, să dărîmi biserici, să arzi oraşe şi sate, pustiind ţinuturi întregi numai din ură confesională, smintenia aceasta nu s-a pomenit niciodată între fruntariile noastre. Nu doar că noi, românii, am fi niscai sfinţi. Nu. Avem şi prea avem destule scăderi. Dar, cu toate păcatele noastre, crime în numele Evangheliei n-am făcut”. Toleranţa românească (pe care un Lucien Romier o găsea fără egal la alte popoare europene) a găsit de cuviinţă, mai degrabă, să-l lase pe fiecare „în legea lui”. În 1941, autorul nu-şi închipuia că poporul român ar fi în stare de atrocităţi anticreştine de genul celor comise în Revoluţia franceză, în Rusia bolşevică sau în Războiul Civil din Spania, dar istoria îl va contrazice parţial nu mult după aceea (cînd el însuşi a fost victimă a prigoanei comuniste din anii radicalismului stalinist; ce-i drept, pe atunci „regizorii” erau mai cu seamă străini şi ghidaţi din străinătate, dar trebuie să recunoaștem că s-au găsit şi printre românii neaoşi destule „cozi de topor”).
2) În strînsă legătură cu trăsătura anterioară stă la români şi „NEUTRALITATEA FAȚĂ DE CERTURILE DOGMATICE”. Polemizînd cu V. Pârvan, D. Drăghicescu sau M. Ralea, Simion Mehedinţi nu acceptă că această laxitate în materie dogmatică şi general spirituală s-ar explica prin nepăsare faţă de problema religioasă sau prin opacitate intelectuală, ci prin discreţia şi măsura firii noastre tradiţionale, a „omeniei” româneşti, văzînd aici „semnul unei reale maturităţi sufleteşti, dobîndită printr-o lungă experienţă istorică”. (Să fie vorba doar de ceea ce un H.-R. Patapievici obişnuieşte să numească „vulgata bunului român”?)
3) O trăsătură cu rădăcini în spiritualitatea arhaică a lui Zamolxe, dar a cărei lamură s-a ales în creştinismul de mai tîrziu, e ceea ce autorul numeşte „PRIMATUL SUFLETULUI”. Că strămoşii noştri au fost „aproape ca un fel de creştini înainte de creştinism” o mărturisesc un Herodot sau un Strabon; pe acesta din urmă îl citează de mai multe ori, în tălmăcire proprie, cu vestitul paragraf din „Geografia”, VII, 4: „Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din toată istoria geţilor (dacilor): rîvna religioasă a fost, de cînd lumea, caracterul precumpănitor al firii lor”. Credinţa în nemurirea sufletului şi contemplativismul vieţii sihăstreşti i se par două constante istorice fundamentale (lucru care s-ar putea zice că se verifică pînă azi, bunăoară în marele număr de biserici şi mănăstiri ridicate după prăbuşirea regimului de teroare ateo-materialistă, ceea ce reprezintă un fenomen unic prin amploare şi constanţă în aria fostului lagăr comunist, din Europa Centrală şi pînă în Balcani).
4) Prin „ARHAISMUL CREȘTINISMULUI ROMÂNESC” Simion Mehedinţi înţelege creştinarea noastră timpurie şi aproape organică, făcută fără vărsări de sînge şi căreia nu i se poate stabili o dată sau un reper evenimenţial. Precedentele (străvechile credinţe şi practici geto-dacice) vor fi contat şi în acest caz, de asemenea fără echivalent în zonă („singurul popor creştinat pe nesimţite”). Limba atestă şi ea, prin lexicul de bază latinesc (biserică, altar, cruce, rugăciune, lumînare, cuminecare, Florii, Rusalii etc.), vechimea creştinării noastre (dacă nu chiar de la Sfîntul Apostol Andrei – tradiţie pe care autorul pare s-o ignore –, în orice caz de dinainte de retragerea aureliană).
5) „Pătrunderea pe nesimţite a creştinismului în Dacia a avut urmări de mare însemnătate pentru neamul din Carpaţi. Le putem cuprinde pe toate într-o singură formulă: STABILIREA UNEI SIMBIOZE ÎNTRE STAT ȘI BISERICĂ, fără ciocniri, pe de o parte, şi fără contaminarea politică, atît de păgubitoare în viaţa altor naţiuni, pe de altă parte”. Simion Mehedinţi subscrie la ipoteza (pe care istoria este departe de a o fi validat) că Biserica ar fi ţinut cîndva loc la noi de organizare statală: „După retragerea legiunilor, sfaturile şi poruncile Bisericii au trebuit să ia locul autorităţii oficiale […]. În orice caz, tribunalul nu putuse pleca, în el s-a continuat exercitarea magistraturii. De cine? Obiceiurile dacilor ne lămuresc deplin: la ei, preotul era şi judecător. Şi astfel, «basilica», adică judecătoria sau tribunalul, a devenit pe încetul «biserica». Omul a sfinţit localul civil, dîndu-i caracter religios”. Concluzia pe care îi place să o tragă e că „aşezarea geografică «în calea răutăţilor» a fost compensată astfel, măcar în parte, prin pacea sufletească în latura religioasă”.
6) „LIPSA EREZIILOR ȘI A ERETICILOR” ar fi o altă notă distinctivă şi un nou prilej de mîndrie pentru creştinismul românesc. Aici afirmaţiile sînt poate cam riscate (am avut şi noi, totuşi, „bogomilii” noştri…). Pare cam romantică imaginea românului care, opunînd „evlavia dacică” pretinsei „sofisticării bizantine” şi reprobabilei „politicării papale”, va fi avut dintotdeauna „eleganţa morală de a-l tolera pe «fiecare cu legea lui» şi de a-l «lăsa în plata Domnului»”, el urmîndu-şi calea arhaică, „mereu aceeaşi ca şi mirosul cetinei de brad şi al răşinei carpatice” (aici scriitorul îl bate pe savant). De unde concluzia băţoasă (şi nu tocmai de lepădat, mai ales astăzi, în contextul obsesiv al „integrării” politice şi al „ecumenismului” religios): „Iată pentru ce această Ortodoxie nu are nevoie de certificatul nimănui, fie de la Apus, fie de la Răsărit, sau de aiurea. Aibă parte fiecare de ceea ce este al lui, dar să ne lase şi pe noi cu ceea ce este al nostru. Nu jinduim nici la Bizanţ, nici la Roma, şi cu atît mai puţin la Moscova. […] Nici călugărilor bizantini (mai tîrziu fanarioţi), nici celor papistaşi (sosiţi cu sabia în mînă la Posada), nici celor moscoviţi nu le sîntem datori în latura Evangheliei. Putem privi spre vecinii noştri (mai ales în ce priveşte ereziile) cu deplină seninătate, ştiindu-ne creştini mai vechi decît ei şi cu o experienţă religioasă mai bogată decît a lor…” (e aici intuiţia pozitivă a unei posibile Ortodoxii româneşti specifice şi neclientelare, care să-şi caute afirmarea creatoare în sens propriu şi decomplexat).
7) Mai puternică decît la alte meridiane este la noi şi „PREZENȚA LUI IISUS ÎN FOLCLORUL TRADIȚIONAL”. Autorul se lasă cucerit de „duioşia colindelor” şi citează generos din mai toate ariile folclorice, cu înfiorare religioasă, dar şi cu simţ estetic. E încîntat să tragă încheierea, între altele, că sufletul românesc a ştiut să pătrundă total în taina întrupării şi în drama răstignirii, cu o afinitate aparte pentru Maica Domnului (aici, oarecum surprinzător, mai ales pentru un fost seminarist, Simion Mehedinţi pare a face o concesie dogmatică în sens catolic, referindu-se la „imaculata concepţie”, dar fără să insiste). Mărturiile folclorice i se par, în orice caz, mult mai convingătoare decît cele cărturăreşti. Se simte în rîndurile sale, parcă mai mult decît oricînd, adierea „gândirismului”, nu fără certe reminiscenţe sămănătoriste.
8) În mod deosebit insistă Simion Mehedinţi asupra „ABSENȚEI PORNIRII SPRE RĂZBUNARE” la români, pe care o documentează cu multe exemple istorice, dar mai ales cu atitudinea românilor faţă de neamurile învecinate (bulgari, unguri) sau venetice (turci, greci, evrei), care ele însele ne-au luxat aproape sistematic, dar noi „n-am răsplătit răul cu rău”. Este un alt aspect, de indiscutabilă nobleţe creştină, al toleranţei noastre proverbiale (ajunse pînă la acel „Să nu ne răzbunați!” atribuit filosofului martir Mircea Vulcănescu, mort în temnița comunistă de la Aiud). Dialogul lui Mircea cu Baiazid din „Scrisoarea III” i se pare paradigmatic şi-l citează cu transparentă voluptate. Este de mirare că în acest context nu se referă mai îndeaproape la „Mioriţa” (deşi s-a întemeiat cu predilecţie pe materialul folcloric şi provine – n. Soveja, Vrancea – chiar din spaţiul de unde balada a fost pentru prima oară culeasă de Alecu Russo). Vorbeşte însă în treacăt despre „transpunerea seculară a realităţii de toate zilele în forme ideale”, ceea ce trezeşte în minte teoria lui Mircea Eliade (cf. mai ales „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, cap. final) cu privire la transfigurarea suferinţelor ca răspuns la „teroarea istoriei”.
9) De altfel, următoarea trăsătură la care se referă Simion Mehedinţi în expunerea sa este „ACCEPTAREA SUFERINȚEI CA MIJLOC DE PURIFICARE MORALĂ”, pe care o vede izvorîtă mai întîi tot din predispoziţia „dacilor nemuritori” spre ascetism şi sacrificiu (erau, zice Pomponiu Mela, „ad mortem paratissimi”, adică „mereu gata de moarte”). Eminescu e invocat din nou („Rugăciunea unui dac”), iar de data aceasta vine în discuţie şi „Mioriţa”: „Seninătatea păstorului în faţa morţii este un răsunet depărtat al concepţiei dacilor despre viaţa de dincolo de mormînt. În variantele «Mioriţei» se schimbă unele amănunte, dar seninătatea în faţa morţii şi acceptarea liniştită a suferinţei sînt ca un fel de axă invariabilă”. Sînt evocate şi străvechile obiceiuri ce fac loc veseliei la înmormîntări (cu exemple tulburătoare din Clopotiva, Hunedoara, unde priveghiul e prilej de bucurie mare „că omul a scăpat de viaţa de pe pămînt”). Admirator şi sfătuitor al Mişcării Legionare, din al cărei Senat a făcut parte (alături de alţi profesori mai vîrstnici, ca I. Găvănescul sau Traian Brăileanu), Simion Mehedinţi nu putea trece aici peste idealismul moral şi jertfelnicia tineretului legionar, căruia îi rezervă, partizan, cîteva pagini care se ţin minte, cu accent pe programul educaţiei legionare croit de legendarul Codreanu (care a fost, orice s-ar spune, o mare conştiinţă creştină). Reţin aici doar aceste fragmente cu tentă mărturisitoare, care aveau să-l coste atît de mult mai tîrziu: „Cine cunoaşte originea mişcării legionare şi toată desfăşurarea ei – fără îndoială, momentul cel mai semnificativ din viaţa noastră publică de la războiul mondial pînă la fărîmarea graniţelor în 1940 – nu se poate să nu bage de seamă un lucru într-adevăr caracteristic. Legionarismul a voit să însemne mai întîi de toate o reformă morală. El s-a născut ca o reacţie împotriva comunismului nivelator al naţiunilor şi strivitor al libertăţii individuale, adică împotriva dictaturii proletare predicate de Karl Marx şi de alţi evrei în numele Internaţionalei. […] Aşa se explică un lucru de mare însemnătate: pe cînd fascismul era o mişcare socială şi politică, iar hitlerismul o mişcare politică şi socială, legionarismul a fost din capul locului o mişcare naţională, religioasă şi pedagogică”, însufleţită de spiritul de jertfă, întruchipat culminant în cazul Moţa-Marin, despre care Simion Mehedinţi, în numărul comemorativ al „Cuvântului studenţesc” din ianuarie-februarie 1937, scrisese cu pioasă fervoare:
„Murind de bună voie, ei au spus răspicat: Deschideţi ochii la amestecul străinilor, care vor strivi tot ce este românrsc în România, după cum strivesc astăzi tot ce este spaniol în Spania! […] Moţa şi Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufleteşti a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificaţia istorică a morţii lor”.
10) Simion Mehedinţi mai constată în creştinismul tradiţional românesc, în pofida tuturor vitregiilor istoriei, „o vădită aplecare spre optimism: ÎNCREDEREA ÎN BIRUINȚA FINALĂ A BINELUI ASUPRA RĂULUI”, care este o constantă în folclorul nostru („oglinda cea mai credincioasă a sufletului etnic”). El este convins că „pentru neamul din Carpaţi, socoteala e limpede şi rotundă: lumea e departe, foarte departe de perfecţiune, însă e cu siguranţă perfectibilă”. Înclinarea aceasta optimistă a firii noastre e împinsă în cutare loc spre o formă de apocatastază populară (citată după Elena Niculiţă-Voronca), dar care lui Simion Mehedinţi nu pare să-i deranjeze deloc sensibilitatea dogmatică de fost seminarist (oare cum rămîne cu „lipsa ereziilor” la români?): de se vor pocăi sufletele, întorcîndu-se spre Dumnezeu, „Maica Domnului va scoate rînd pe rînd din smoală şi din flăcările iadului pe toţi nenorociţii ce s-au chinuit acolo […]. Tot iadul va rămîne gol, ca o şandrama fără chiriaşi” (?!), iar dracul se va înţelepţi prin experienţa şomajului („atunci şi diavolii, nemaiavînd de lucru, se vor face buni, şi-i va primi Dumnezeu şi pe ei în rai, dimpreună cu ai Săi. Dar mai întîi vor trebui să-şi ispăşească păcatele printr-un canon”!!!). Îngrijitoarea ediţiei de la Anastasia, Dora Mezdrea, face următoarea piruetă interpretativă:
„Desfăşurarea pe mai multe pagini a «ispitei origeniste» a mîntuirii tuturor, inclusiv a diavolului, prezentă în folclorul românesc, nu este, desigur, un semn de erezie. Semnificaţiile ei trec dincolo de raportul personal al omului cu Dumnezeu, fără să afecteze în vreun fel această relaţie, aşa cum, de exemplu, o mărturiseşte pilda singulară a creştinului auster care a fost Nae Ionescu, preocupat, în acelaşi timp, de «apokatastasis»-ul origenist”.
Eu mă abţin de la orice piruetă, permiţîndu-mi să nu fiu de acord, în această privinţă, nici cu Simion Mehedinţi**, nici cu Nae Ionescu. Altminteri, optimismul tradiţional al firii româneşti se poate discuta şi documenta în destule alte feluri, ba putem chiar cădea de acord cu finalul liric al capitolului: „Am putea spune că acest creştinism arhaic, tolerant şi optimist, are ceva din liniştea şi perenitatea pădurilor de brazi, care nu-şi leapădă frunza, ci rămîn totdeauna verzi”.
11) A unsprezecea şi ultima trăsătură a creştinismului românesc inventariată de Simion Mehedinţi este „PRIORITATEA FRUMUSEȚII MORALE ASUPRA JUSTIȚIEI FORMALE”, un fel de echivalent autohton şi rural al «kalokagathiei» greceşti. Străin de legalismul formalist, românul caută mai degrabă duhul decît litera binelui, ceea ce transpare din interogaţia curentă asupra „căderii” sau „cuviinţei” lucrurilor: „E frumos” să faci cutare sau cutare lucru? „Sensibilitaea morală a neamului din Carpaţi nu se simte împăcată pînă ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. (Acesta e fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român.)”, scrie Simion Mehedinţi, continuînd cu această observaţie esenţială pentru buna înţelegere a demersului său analitic:
„Credem că «prioritatea frumosului», considerat de poporul nostru ca adevărata împlinire a binelui, este un semn că însuşirile creştinismului românesc înşirate pînă aici nu sînt o simplă închipuire, ci formează ceva organic; ele derivă din temperamentul neamului şi sînt strîns legate unele de altele, ca verigele aceluiaşi lanţ”. Frumuseţea binelui, frumuseţea morală, nu rămîne străină nici de adevărul faptelor sau al ideilor, ci se întîlneşte cu acesta în dreptate, care este articulaţie armonică a adevărului, binelui şi frumosului (Sfînta Dreptate/Direptate) şi nu trebuie confundată niciodată cu simpla justiţie în sens legalist. Şi e semnificativ pentru primatul frumuseţii morale că eroul basmelor noastre este aproape întotdeauna Făt-Frumos. „E puternic, isteţ, bun, iar pe deasupra e dăruit şi cu frumuseţe – o calitate care le întregeşte pe toate. Nu e vorba numai de frumuseţea fizică, ci şi de cea morală: e milos şi mereu gata de jertfă”.
__________________________________
* „Creştinismul românesc. Adaos la «Caracterizarea etnografică a poporului român»”, Editura „Cugetarea” – P. C. Georgescu Delafras, Bucureşti, 1941. Reeditări: Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, și Editura Terra, Focşani, 2006.
** Care continuă afirmînd, între altele, despre acest straniu „optimism transcendent” (sintagma îi aparţine): „Românul e încredinţat că, la urma urmei, răul va putea fi smuls din rădăcină; suferinţa va înceta pentru toţi şi însuşi iadul va fi desfiinţat, iar dracii vor ajunge din nou lîngă îngerii cerului, aşa cum au fost odinioară, înainte de neroada răscoală a pizmăreţului Lucifer…”
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Hristos a inviat!
In decembrie 2015, decanul Facultatii de Geografie, Mihai Ielenicz, le-a cerut studentilor sa aprinda o lumanare in memoria Profesorului Simion Mehedinti, pe care l-a evocat nu doar in calitatea acestuia de om de stiinta, ci si de patriot crestin.
Profesorul Mihai Ielenicz a plecat la Domnul in chiar Saptamana Luminata, inecat in Marea Moarta. Acesta petrecea Sarbatorile Pascale impreuna cu sotia, in Iordania. Dumnezeu sa il odihneasca.