O perspectivă integratoare

Avînd conştiinţa sau numai intuiţia deosebirii esenţiale între religie şi cultură, lumea ortodoxă de astăzi, abia ieşită de sub teroarea ateismului comunist, manifestă tendinţa unui anume radicalism religios, mergînd pînă la diabolizarea globală şi apriorică a culturii moderne, pe care o receptează (într-o oarecare măsură îndreptăţit) ca pe un factor dizolvant, căruia este nepregătită să i se opună cu arme academice.

În anii ‘90, spre exemplu, în Rusia, la Ekaterinburg, s-a întîmplat un fapt pe cît de incredibil, pe atît de îngrijorător: ierarhul locului respectiv, episcopul Nikon, a decis scoaterea din biblioteca Seminarului Teologic şi arderea în piaţa publică a cărţilor unor teologi ruşi din exil, consideraţi a fi trădat puritatea Ortodoxiei, nu neapărat prin concesii dogmatice, cît printr-o prea mare deschidere spre actualitate şi spre valorile culturale ale Occidentului! Din declaraţiile destul de confuze ale unor membri ai eparhiei şi ale unor elevi ai Seminarului Teologic, rezultă o suspiciune primitivă faţă de discursul teologic prea „cultural”, prin care, insinua cineva, „poţi să ajungi în altă parte”… „Ereticii” vinovaţi de „tălmăcirea [prea] liberă a învăţăturii lui Hristos” nu se numesc altfel decît Al. Schmemann, J. Meyendorff, Al. Men şi N. Afanasiev!!! Deşi nu s-au numărat printre victimele acestei barbarii pravoslavnice, se pare că nici un P. Evdokimov sau un Vl. Lossky nu sînt prea agreaţi în Rusia post-sovietică…

Răsăritul pare să reitereze, printr-un anacronism deconcertant, anumite atitudini radicale, de care şi Apusul s-a făcut vinovat cîndva, dar pe care le-a depăşit în mare măsură (chiar pînă la conștiința de „Orientale lumen”). Straniu este că radicaliştii ortodocşi de azi, porniţi să se războiască nu doar cu oamenii, dar şi cu cărţile, nu uită niciodată, de pildă, să le reproşeze catolicilor trecutul inchizitorial!

Abia ieşit din „noaptea barbară”, care-l înstrăinase de izvoarele culturii antice, dar şi de Părinţii greci ai Bisericii, Apusul a cunoscut, cu secole în urmă, violenţa Inchiziţiei sau suficienţa acelui „graecum est, non legitur”. Răsăritul postcomunist de astăzi, ieşit dintr-o nouă „noapte barbară”, care l-a înstrăinat de Europa occidentală şi de tehnicile culturii moderne, pare să trăiască aceeaşi ispită a „fundamentalismului” exclusivist sau a suficienţei izolaţioniste (sub forma unui soi de… „latinum est, non legitur”).

Este legitim să ne întrebăm, nu cu reproşuri indignate, ci cu îndurerată iubire, care sînt explicaţiile acestei stări de lucruri şi care ar fi căile de a o depăşi. Căci de soluţionarea acestei crize conjuncturale depinde unitatea lumii creştine şi salvarea istorică a tradiţiei europene.

Desigur, tensiunile dintre Occident şi Orient au şi vechi rădăcini istorice (unele insurmontabile). Acest impas al trecutului poate fi însă depăşit în multe privinţe, cu folos de ambele părți. Din nefericire, dincolo de divergenţele confesionale, Ortodoxia se simte agresată în temeiurile ei de invazia culturii secularizate a Occidentului contemporan. Îngrijorată de tendinţele dizolvante ale acestei culturi, o mare parte a lumii ortodoxe se crede datoare să se supere pe însuşi discursul de tip cultural. Hipersensibilizată de lungile decenii de prigoană politico-ideologică, ea tinde să vadă în laicismul democratic un fel de continuare „cosmetizată” a ateismului comunist. Unei culturi fără Dumnezeu ea crede că-i preferabil să-i opună o religie fără cultură.

Ceea ce uită numeroşii adepţi ai acestei poziţii elementare şi exclusiviste este tocmai marea lecţie fundatoare a propriei lor tradiţii. Ivit în vremurile de prelungită agonie a culturii păgîne, creştinismul primelor secole a ştiut să combată această cultură cu chiar uneltele ei. Sfinţii Părinţi ai Bisericii nedespărţite au fost, în majoritatea lor covîrşitoare, mînuitori erudiţi şi subtili ai formelor culturii greco-latine, pe care le-au pus în slujba noilor conţinuturi de credinţă. De la Origen şi Clement din Alexandria pînă la marii capadochieni, de la Ieronim şi Augustin pînă la Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, ei s-au delimitat critic de spiritul culturii păgîne, dar n-au ignorat şi n-au refuzat instrumentele pe care aceasta li le oferea. Buna pregătire culturală le-a sporit şi creditul, şi eficienţa: păgînismul a fost învins pe limba lui. Cu o desăvîrşită înţelepciune, ei au realizat o dublă performanţă: aceea de a salva ceea ce era viabil din cultura lumii vechi* şi aceea de a oferi, dintru început, un instrumentar cultural noii lumi creştine. Geniul natural al Eladei şi-a găsit împlinirea „postumă” în lumina supranaturală a Revelaţiei. Platonismul, neoplatonismul şi aristotelismul au intrat transfigurate în cetatea creştină**. În felul acesta, între cele două lumi a existat o ruptură spirituală, dar o continuitate funcţională. Ordinea creştină nu este distructivă, ci INTEGRATOARE; ea nu anulează, ci CONVERTEȘTE. Cultura a suferit atunci o „metanoia”, o mutaţie ontologică şi axiologică, sub semnul biruitor al Crucii. Şi de o „metanoia” e nevoie şi astăzi. Panica în faţa culturii nu este semn de putere, ci de slăbiciune. Religia nu se confundă cu cultura, dar nici nu este incompatibilă cu ea. Religiile pot da suflet culturilor, iar culturile pot da trup religiilor.
Beneficiind de un mai lung exerciţiu al modernităţii, într-un cadru istoric mai puţin contorsionat, învăţînd poate şi din mai vechile lui erori post-medievale, creştinismul occidental s-a priceput să re-acţioneze mai complex la provocările secularizării. El a înţeles că trebuie să recucerească lumea dinlăuntrul culturii, iar nu din afara ei. Ortodoxia, oricîte legitime puncte de divergenţă ar păstra cu creştinismul occidental (de ale cărui contribuții „științifice” sînt totuși pline, în paranteză fie spus, bibliografiile doctorilor noștri în Teologie!), s-ar cuveni să-i preţuiască măcar exigenţele culturale şi strategiile civilizatorii. Aşa cum Occidentul barbarizat a reînvăţat cîndva lecţia culturii de la Bizanţul ortodox şi imperial, tot aşa s-ar cuveni astăzi ca Orientul barbarizat de lunga experienţă comunistă să reînveţe lecţia culturii de la un Occident care şi-a însuşit-o bine, contrazicînd masiv prejudecata ideologică a „obscurantismului religios”.

Renunțînd la varianta comodă a „troglodelii” izolaționiste, avînd un model diacronic în Tradiţia patristico-bizantină şi un model sincronic în creştinismul occidental de azi, Ortodoxia trebuie să se deschidă culturii, fără a-şi sacrifica temeiurile (aşa cum au ştiut s-o facă deja cîţiva mari teologi ai Răsăritului contemporan, printre care şi părintele D. Stăniloae sau părintele N. Steinhardt, ca să nu mai pomenesc de numeroșii teologi sau gînditori religioși ruși din exil). Iar dacă în cultura secularizată simte a avea un adversar primejdios, atunci să-şi reamintească adevărul elementar că, pentru a fi combătut eficient, adversarul trebuie mai întîi bine cunoscut, ba chiar învins cu propriile lui arme. Altminteri orice frondă rămîne – riscă să rămînă – sterilă.

Lumea creştină se confruntă, în ansamblul ei, cu provocările tot mai perverse ale spiritului secular. Dacă marile confesiuni istorice nu vor avea înţelepciunea şi disponibilitatea de a-şi reuni forţele şi vocaţiile – deopotrivă mistice, morale şi culturale – în acest adevărat Armaghedon spiritual, atunci creştinismul secolului XXI va cunoaşte o criză fără precedent. Dacă unirea Bisericilor creştine rămîne o frumoasă şi nobilă utopie, unitatea lor de acţiune şi re-acţiune împotriva adversarilor comuni (ateismul, „new-age”-ismul, ofensiva islamică etc.) ar putea fi mîine – pe deasupra oricăror deosebiri dogmatice sau liturgice – o realitate exemplară a trăirii responsabile întru Hristos, o formă de soteriologie infraistorică, mărturisitoare şi creatoare „ad maiorem Dei gloriam”.

____________________________

* Un text faimos al Sfîntului Ioan Damaschin („Dogmatica”, 4, XVII) pune, în duhul întregii patristici răsăritene, problema raportului dintre lecturile sfinte și cele profane (care, făcute cu discernămînt, pot fi bune auxilii ale celor dintîi): „Dar dacă am putea să culegem ceva folositor și din literatura laică, nu este oprit. Să fim, însă, zarafi încercați, ca să adunăm aurul cel bun și curat și să înlăturăm pe cel falsificat. Să luăm învățăturile cele bune, iar pe idolii cei ridicoli și învățăturile cele neroade să le aruncăm cîinilor. Căci putem dobîndi din ele cel mai bun argument împotriva lor”.

** Trebuie totuşi spus că aceste curente ale gîndirii antice au fost valorificate diferit şi nu fără riscuri. Absolutizarea aristotelismului în Apus a avut şi destule efecte nefaste (Aristotel, s-a spus chiar acolo, a fost, într-o anume privinţă, „calul troian introdus în cetatea lui Dumnezeu”). Dacă un Ioan Damaschin, bunăoară, ştiuse să-l valorifice cu măsură, nu acelaşi lucru se poate spune întotdeauna despre scolastica ulterioară.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

• DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
• ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
• Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019