Ideea de toleranţă este o obsesie a lumii moderne; ea a fost supralicitată mai întîi de ideologia „iluministă” a secolului al XVIII-lea (încheiat în baia de sînge a Revoluţiei franceze!) şi se află în strînsă legătură cu alte idei-lozincă (în numele cărora s-au comis cele mai cumplite orori „revoluţionare” de mai bine de două secole încoace!): „libertate”, „egalitate”, „fraternitate”, „progres”, „drepturile omului” şi altele asemenea. S-a făcut abuz de acest cuvînt mai ales în secolul XX, care a fost, cu toate acestea, poate cel mai intolerant din istorie (secolul războaielor mondiale, al totalitarismelor de dreapta sau de stînga şi al tuturor iconoclasmelor imaginabile).
Nu încape discuţie că toleranţa este un lucru bun, în principiu. Noi, ca popor ortodox şi istoriceşte neagresiv, o ştim poate mai bine decît alţii, pentru că am practicat-o curent, cu foarte rare excepţii. Ajunge să amintim că Ortodoxia n-a cunoscut intoleranţele inchizitoriale ale Apusului, sau că în România soarta minorităţilor etnice şi religioase, dincolo de unele tensiuni conjuncturale, a fost de-a lungul istoriei mai blîndă decît oriunde, poate mult mai blîndă uneori decît ar fi cerut-o „interesul naţional”…
De fapt, creştinismul ortodox este, în esenţa lui, o religie a toleranţei, iar Iisus Hristos rămîne, chiar şi în ochii adversarilor Săi, cel mai tolerant personaj din istorie.
Problema care se pune este alta: ce înţelegem mai exact prin „toleranţă” şi cam pînă unde se poate întinde aceasta? Căci toleranţa în general este o noţiune mult prea vagă, irelevantă aproape, de vreme ce se poate aplica deopotrivă bunătăţii divine ca şi… „caselor de toleranţă”!
Tolerant este Dumnezeu, şi totuşi a distrus Sodoma şi Gomora. Tolerant este Hristos, şi totuşi i-a alungat cu biciul pe zarafii din Templu. Toleranţi sînt marii înduhovniciţi, şi totuşi Sfîntul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic. Cîntărită mai atent şi mai îndeaproape, toleranţa absolută, reclamată zgomotos de mentalitatea laică modernă, nu este decît o idee abstractă, „bună” mai cu seamă pentru uzul demagogic şi populist al discursului politic sau mediatic.
Toleranţa evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea poate fi întinsă pînă la iubirea de vrăjmaşi, pînă la întoarcerea obrazului, pînă la rugăciunea pentru cei ce te răstignesc. Este o virtute şi o datorie individuală a fiecărui creştin, în împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de cazuri, toleranţa nu este un semn de slăbiciune, cum li se va părea unora, ci unul de răbdătoare şi jertfelnică iubire – „dezbrăcarea de sine”, pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Cînd însă nu mai sînt în joc interese sau valori strict individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa se înţelege gestul lui Hristos (Care apără cu biciul Templul comunităţii) sau gestul Sfîntului Nicolae (care apără chiar şi cu palma integritatea şi puritatea comunităţii mistice a Bisericii). Aşa se înţelege şi războiul de apărare, naţionalismul defensiv (formă firească de autoconservare comunitară), ca şi corecţia legală în cadrul corpului social. Intoleranţa, cînd este expresie a unei necesităţi trans-individuale, nu se opune iubirii. Cînd un părinte îşi pedepseşte copilul neascultător, el nu o face din ură, ci tocmai din iubire. Cînd Dumnezeu Însuşi ne pedepseşte „pedagogic” pentru păcatele noastre, El o face tocmai din iubire. Cînd cineva îşi apără familia, neamul sau credinţa, fie şi cu arma în mînă, o face tocmai din iubire şi responsabilitate comunitară. Numai cine nu iubeşte nimic pe lume, în afara propriei persoane, este indiferent la toate şi, din comoditate, „tolerant”. Acest gen de toleranţă, generică şi convenţională, este mai degrabă o dezertare şi un principiu dizolvant. Din nefericire, tocmai o astfel de formă absurdă de toleranţă intră în vederile lumii „emancipate” de azi: fiecare să aibă dreptul de a-şi face de cap, sfidînd rînduielile firii sau ale tradiţiei, în numele unei libertăţi vecine cu anarhia!
O atare toleranţă, ce se vrea inclusiv fundamentată juridic şi garantată constituţional, poate fi şi semnul unei lumi care „nu mai are nimic sfînt” în afară de capriciul individual sau de reflexul lui simpatetic: interesul „minoritar”; o lume a viciului legalizat, în care orice aberaţie îşi poate cerşi dreptul la „normalitate” (vezi, de pildă, discuţiile recente în jurul homosexualităţii, de la dezincriminarea legală şi pînă la „dreptul” homosexualilor de a se căsători între ei şi de a adopta copii). O toleranţă care tinde să distrugă familia, morala socială, naţionalitatea sau Biserica – iată ceva ce nu poate fi nobil şi sănătos, nici în principiu şi nici în fapt! Toleranţa, în înţelesul viciat în care este reclamată şi exaltată astăzi, paralizează reacţia sănătoasă de conservare a oricăror valori constituite şi expune indivizii şi naţiunile unei galopante disoluţii perverse (biologice, morale şi spirituale), ameninţînd să prefacă omenirea „globalizată” într-o acefală „turmă” de manevră, la discreţia „ingineriilor” socio-politico-economice ale unui „establishment” mai mult sau mai puţin transparent.
Ar trebui să ne gîndim mai serios că toleranţa, în înţeles necreştin şi adeseori mistificator, poate fi chiar mai păgubitoare omenirii decît intoleranţa însăşi…
Prin urmare, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească atît de NEBUNIA INTOLERANȚEI OARBE, cît şi de PROSTIA TOLERANȚEI NECONDIȚIONATE!
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Dreapta-măsură, ca lege de-a fi, în rest doar cetăți. Si rânjetul stihiilor transformat în scâncet de groază când vor ajunge pe culmi să privească Armada în zale.
Doar nu este deja suficient de limpede cum se traduce in mod exploziv toleranta ? Asta fiind doar una dintre urmari.