Ce mort mai trebuie scuipat?

De ce nu s-ar numi o oarecare stradă din Cluj „Szervatiusz Jeno” în loc de „Radu Gyr” (cum s-a pripit s-o numească – necritic – o municipalitate care se crede, probabil, de capul ei)? De „reconsiderarea critică a trecutului” nostru se ocupă, se știe, fraţii evrei (de reconsiderarea critică a trecutului lor, desigur, nu îndrăzneşte să se ocupe nimeni). N-o mai fac poate, ce-i drept, cu zelul de altădată (s-au mai uzat şi ei, s-a mai plictisit şi lumea, iar adevărul a luat prostul obicei să mai iasă şi el din cînd în cînd la iveală, mai din documente pînă nu demult inaccesibile, mai din „viul vieţii”, mai din – last but not least – indiscreţia cîte unui evreu onest sau „cu ură față de sine”…).

Sigur că evreul care aşa a apucat (şi cam din asta trăieşte – şi nu trăieşte rău) nu poate să nu-şi mai arate muşchii – culpabilizator şi vindicativ – măcar din cînd în cînd, oricît ar fi de obosit, fizic sau mental, şi oricît de spectrali ar fi devenit, cu vremea, adversarii lui reali sau închipuiţi. Totul trece (a trecut), numai „Holocaustul” rămîne: nu holocaustul cu h mic (care a fost o tragică şi reprobabilă realitate istorică a secolului trecut, la rînd cu atîtea altele) – cum bine observă, în „ura lui de sine”, un Norman Finkelstein –, ci Holocaustul cu H mare, adică Holocaustul propagandistic şi neguţătoresc, cel al celor „şase milioane” de pe aiurea şi al celor „patru sute de mii” din România (deşi altminteri ni se tot repetă că… „nu cifrele contează”), singurul mit contemporan care nu are voie să cadă sub nici o demitizare, care e garantat şi apărat legal cu amenda, cu puşcăria, cu oprobriul public, ba chiar predat în şcoli (mai nou, la concurenţă cu educaţia homosexuală). E un fel de „încremenire în proiect”, din ce în ce mai ridicolă, dar nu şi mai puţin profitabilă, pentru că întreţine printre neevreii majoritari şi „cuminţi” un fel de timorare şi teamă perpetuă, eticheta de „antisemit” fiind stigmatul curent cel mai greu şi mai impardonabil (orice ţi se poate ierta sau tolera în era globalizării: să fii criminal, trădător, hoţ, sacrileg, demagog, pervers, comunist, securist, turnător, traseist, baron, mogul, mason, satanist, necromant, imbecil, analfabet, mitocan, manelist, şpăgar, depravat, parşiv, cartofor, sexist, impostor, plagiator, bestie, putoare, parazit, lingău, fripturist, beţiv, narcoman, canibal… – orice, în afara prezumţiei de „antisemitism”!). O dată ce ţi s-a spus „antisemit” se subînţelege automat că eşti – mai pe faţă sau mai în ascuns – fascist, nazist, legionar, terorist, reacţionar la puterea a zecea, drac gol, leghiune! Cum să nu tremure bieţii românași de bine, cum să nu se jure ei pe ce-au mai scump, cum să nu-şi scuipe ei chiar şi morţii, la o adică?!

Aceasta devine mai ales, pe zi ce trece, specialitatea noastră de integraţi în Europa viţelului de aur: scuipatul morţilor, la comandă, iarăşi şi iarăşi, dacă asta e pe placul suveran al „fraţilor noştri mai mari” (vorba papei Ioan Paul II). „Arătaţi-mi pe ce mort să mai scuip!”, imploră la tot pasul – din grai, din priviri, din spinarea încovoiată, din capul plecat, din „inima ca un cur” – cetăţeanul „corect politic” al României reziduale. Să scuip pe de-alde Radu Gyr sau pe de-alde Valeriu Gafencu? Pe Gyr și pe Gafencu scuip, mama lor de mistici legionari! Am scuipat eu pe Eminescu, flegmă şi muci l-am făcut! Ce mai contează un Gyr sau un Gafencu, acolo?! (Stai, jupîne, nu da, că acu’ scuip, ţi-am zis, numai să-mi adun şi eu flegma, ce dracu’!)

• Despre autor
• Ultimele articole

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

• DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
• ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
• Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019