Problema homosexualității: aspecte medicale și teologice
I
Volumul „Bolile homosexualilor. Un documentar medical la zi” (2005), deşi se prezintă ca un excurs riguros ştiinţific, poate fi considerat un pandant al seriei intitulate „Teologia sexualităţii”*, prin care Editura Christiana din Bucureşti şi-a propus să răspundă, din punct de vedere creştin, tot mai numeroaselor provocări insidioase ale unei contemporaneităţi „ieşite din fire” şi fascinate luciferic de propria-i perversitate. Sexualitatea joacă un rol aparte în criza generală a umanului, tinzînd să devină marea obsesie a mentalităţii post-moderne, atît ca exces hedonic pe linia unui „firesc” rău valorizat, cît şi ca aventură deviantă sau tentaţie a „nefirescului”, legitimată formal prin sofismele unei libertăţi confundate cu „descreierisirea”.
Triplului „S.O.S. teologic” din ultimii ani, însumînd perspectiva unui credincios laic (subsemnatul), cea a unui preot de mir (Părintele Marc-Antoine) şi cea a unui monah ortodox (fratele Daniel de la Tarcău), i se adaugă acum un „S.O.S. medical”, închegat prin strădania d-nei dr. Genoveva Tudor-Matei şi axat pe cea mai ofensivă formă de deviaţie sexuală a momentului, în jurul căreia s-au purtat dezbateri aprinse în ultimii ani, de la cele legate de legiferarea dezincriminatorie şi pînă la cele suscitate de mai recentele marşuri ale respectivei „minorităţi” pe străzile Bucureştiului, de un disperat exhibiţionism compensatoriu. Dacă din punct de vedere JURIDIC s-a ajuns, mai ales sub presiunea unor factori externi, la o formă de compromis tolerant, ba chiar la o senină indiferenţă, punctul de vedere TEOLOGIC şi cel MEDICAL converg într-un avertisment plin de îngrijorare cu privire la multiplele şi gravele consecinţe de ordin psiho-moral şi bio-social ale practicilor homosexuale.
După ce s-au străduit îndelung să obţină TOLERANȚA noastră, a heterosexualilor „retrograzi”, homosexualii din România, îndeosebi prin liderii lor, par să ne pretindă acum şi COMPLICITATEA efectivă. Ei nu par deloc mulţumiţi doar cu drepturile protectoare, ci ambiţionează ca perversiunea lor să fie asimilată normalităţii – şi nu numai de către „societatea civilă”, ci chiar şi de către comunitatea… eclezială!** Or, această pretenţie reprezintă un fel de „perversiune a perversiunii”, în faţa căreia, dincolo de morala curentă, nici teologia şi nici medicina nu pot răspunde decît cu (re)afirmarea pură şi simplă a propriilor lor temeiuri: lupta împotriva PĂCATULUI şi lupta împotriva BOLII.
Documentarul medical „la zi”, cuprins selectiv în micul volum de la Christiana, arată cu prisosinţă, obiectiv şi statistic, că homosexualitatea nu este doar o boală în sine, de natură psiho-socio-educaţională***, ci atrage în mod fatal după ea numeroase alte boli şi perversiuni, ce primejduiesc pe termen lung nu doar sănătatea unor indivizi izolaţi, ci şi pe aceea a întregului corp social. Aşa cum sînt mai permeabili la anumite boli şi se fac transmiţători predilecţi ai acestora, tot aşa devin mai receptivi şi la alte forme de perversiune, pe care le asociază homosexualităţii şi le propagă pe fondul ei. O dată abolită norma, orice a-normalitate devine posibilă şi pasabilă, aşa că nu este nicidecum de mirare că din rîndul homosexualilor (fie bărbaţi – „gay”, fie femei – „lesbi”) se ivesc, proporţional, cele mai multe cazuri de pedofilie sau incest, aşa cum rezultă din anchetele citate. Iar dincolo şi mai presus de toate acestea, homosexualitatea minează de la sine bazele vieţii de familie, zăgăzuieşte natalitatea, relativizează ansamblul principiilor morale şi neagă, în ultimă consecinţă, însăşi ordinea firească a lumii create, vădindu-se astfel nu doar ca o formă vicioasă de disoluţie a umanului, ci şi ca o formă indirectă de „luptă împotriva lui Dumnezeu”.
Asupra cadrelor medicale ale problemei, pe lîngă documentarul propriu-zis, se pronunţă în „Introducerea” cărţii d-na dr. Genoveva Tudor-Matei, cu economia „rece” a limbajului ştiinţific (îndărătul căruia se simte însă căldura unei inimi compătimitoare şi răspunderea vie a cuiva căruia „îi pasă”). Eu voi încerca să răspund pe scurt, în cele ce urmează, necesităţii de a contura şi cadrul teologic al problemei. Nu mă voi referi la binecunoscutele locuri scripturistice invocate îndeobşte cînd vine vorba despre homosexualitate (distrugerea Sodomei şi Gomorei, ca pedeapsă dumnezeiască pentru păcatul sodomiei şi al desfrînării în genere – cf. Facerea, cap. 19; osîndirea radicală a homosexualităţii în Legea veche, cu porunca „stîrpirii din poporul său” – cf. Leviticul, cap. 18; celebra diatribă a Sfîntului Apostol Pavel împotriva homosexualităţii, în contextul mai larg al osîndirii perversiunilor idolatre – cf. Romani, cap. 1), ci mă voi rezuma la FUNDAMENTAREA TEOLOGICĂ A HETEROSEXUALITĂȚII, pe care stă întreaga antropologie creştină, cu toate implicaţiile ei mistice şi morale. Firea creată exclude de la sine ne-firescul, care e „partea diavolului” (Denis de Rougemont).
II
Din perspectivă biblică şi creştină, heterosexualitatea („Şi a făcut Dumnezeu pe om… bărbat şi femeie” – Facerea 1, 27) nu numai că face parte din rînduiala creaţiei divine, din ansamblul acelor realităţi originare pe care Înţelepciunea (Sophía) dumnezeiască le-a consfinţit ca „bune” şi „frumoase” (cf. Facerea, cap. 1, passim), dar ea ţine de însăşi esenţa ontologică a omului creat „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).
Sfinţii Părinţi sînt de acord că noţiunea de „chip” (eikón) trimite la o realitate obiectivă, dată ca atare prin creaţie, iar noţiunea de „asemănare” (homoíosis) trimite la o realitate subiectivă, de dobîndit prin exerciţiul iubirii. Finalitate ultimă a „chipului”, „asemănarea” este ceva de ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei omeneşti: avînd „chipul”, depinde de noi să ne învrednicim de „asemănare”.
Dumnezeu fiind nematerial, orice conotaţie corporal-antropomorfică este din capul locului exclusă: „chipul” constituie o realitate tainică de natură spirituală, în virtutea căreia omul este, ca şi Creatorul său, fiinţă raţională, liberă, personală, capabilă de comunicare (cuminecare dialogală), iubire şi creativitate, ceea ce-l şi deosebeşte esenţial de toate celelalte făpturi trupeşti. Condiţia sa originară îl apropie mai degrabă de firea îngerească, dar cu o complexitate existenţială specifică, conferită de unitatea lui noo-psiho-somatică, singulară în registrul creaţiei divine. În om Dumnezeu nu-Şi creează o jucărie, nici un sclav, nici o alteritate concurenţială, ci – dincolo de orice necesitate, din preaplinul iubirii Sale – un prieten liber, un partener de dialog spiritual, chemat la contemplaţie şi comuniune mistică, la înfiere harică şi îndumnezeire (théosis). Omul este în acelaşi timp LA FEL şi ÎN ALT FEL decît Dumnezeu, zice Sfîntul Grigorie de Nyssa, nefiind nici străin de dumnezeire, dar nici copie inferioară a ei.
Ceea ce se poate afirma cu toată certitudinea este că fără această legătură a sa cu Dumnezeu omul nu poate fi gîndit ca atare, că raportarea la absolut este conţinută în esenţa fiinţei lui. „Omul este înfipt şi fixat fiinţial în absolut” (B. Vîşeslavţev). Dar – precizează părintele Stăniloae – „omul tinde spre Dumnezeu întrucît Dumnezeu e absolut şi tinde spre absolut întrucît absolutul e Dumnezeu personal. Un absolut impersonal [ca în concepţia indiană] nici nu e absolut cu adevărat. Iar un Dumnezeu personal care n-ar fi absolut, n-ar putea fi sursa deplin şi etern satisfăcătoare a omului, n-ar asigura existenţa lui eternă şi plenară într-o comuniune desăvîrşită” („Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 1, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1978, p. 394).
Caracterul personal al divinităţii, care conferă prin „chip” şi caracterul personal al omenităţii, ne ajută să înţelegem adecvat fundamentalul verset 27 din primul capitol al „Facerii”****. Nu este vorba că Dumnezeu ar fi o pluralitate divină în sens politeist, nici că El ar fi androgin sau în orice alt fel determinabil sexual, ci că este o fiinţă PERSONALĂ care dă „chipul” ei altei fiinţe PERSONALE. Mulţi teologi (inclusiv Dumitru Stăniloae) se încumetă să vorbească despre o „de-o-fiinţime a umanului” în care se răsfrînge, mutatis mutandis, de-o-fiinţimea divinului. Aşa cum Dumnezeu nu este unipersonal, ci în-treit, nici omul creat „după chipul” Său nu este unipersonal, ci în-doit: „după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut”. Nu diferenţierea sexuală se vrea subliniată aici, ci diferenţierea personală, care conţine „in nuce” (primul EU şi primul TU în unitatea fiinţială a lui NOI), încă din zorii creaţiei, diversitatea indefinită a PERSOANELOR în cadrul OMENITĂȚII.
Comentînd chiar versetul care ne preocupă aici, Vladimir Lossky scrie: „Astfel, misterul singularului şi pluralului în om reflectă misterul singularului şi pluralului în Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bună a iubirii” (apud D. Stăniloae, op. cit., vol. 1, p. 403).
Aşadar, acest „mister al singularului şi al pluralului” dă cheia de înţelegere a locului de la care am pornit: Sfatul Treimic i-a hotărît şi i-a făcut pe ei BĂRBAT şi FEMEIE ca pluralitate fiinţială a umanului – după modelul arhetipal al pluralităţii personale sau ipostatice a lui Dumnezeu Însuşi.
Cineva ar putea obiecta, însă, că pluralitatea ontologică ar fi putut primi o altă expresie decît cea sexuală. Aici, pe lîngă observaţia că teologia n-are ca obiect de studiu alternativele ipotetice, ci datele consemnate prin Revelaţie, intervine, cu suficientă plauzibilitate, explicaţia celebră a Sfîntului Grigorie de Nyssa (împărtăşită şi de mulţi alţi Sfinți Părinţi: Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog etc.): în preştiinţa Lui, prevăzînd căderea adusă de păcat, Dumnezeu a creat sexele, ca antidot relativ împotriva morţii, asigurînd perpetuarea pe această cale a neamului omenesc după păcat, la rînd cu celelalte organisme biologice sau animale. Diferenţierea sexuală (fără legătură cu arhetipul divin şi ţinînd strict de ordinea creaţiei văzute) apare astfel ca fiind suprapusă prevenitor peste pluralitatea de tip personal („chip” al arhetipului şi temei al ordinii spirituale) – şi deci secundară în plan ontologic faţă de aceasta.
Bărbatul (Adam) a fost făcut mai întîi, ca rădăcină a întregii umanităţi viitoare. Orice diferenţiere ulterioară – sexuală, personală, etnică – se afla potenţial în el, ca pădurea într-o sămînţă, urmînd să se desfăşoare la vremea potrivită, în liniile de forţă ale „planului divin” („sophía” necreată), dar şi cu aportul libertăţii personale („liberul arbitru”). În virtutea analogiei cu „chipul” fiinţial al Creatorului, ca şi în virtutea acestei indefinite potenţialităţi multiplicator-diversificatoare, fiinţa umană a fost complinită din sine însăşi (Eva „dedusă” din „coasta” lui Adam), căci „nu este bine să fie omul singur”, adică lipsit de o ALTERITATE „pe potriva lui” (Facerea 2, 18), iar laolaltă bărbatul şi femeia (ipostasul PATERNAL şi ipostasul MATERNAL al uneia şi aceleiaşi umanităţi), încă dintru început, au primit de la Dumnezeu binecuvîntarea (nu „porunca”, cum greşit se învaţă îndeobşte, sub sugestia imperativului gramatical!) de „a creşte” şi de „a se înmulţi”, înstăpînindu-se CALITATIV asupra pămîntului (ceea ce va să zică: nu la concurenţă în sens numeric cu „dobitoacele”, deşi primiseră şi acestea, mai înainte, aparent aceeaşi binecuvîntare, şi nici în felul celor necugetătoare, ci prin asumarea responsabilă a unei demnităţi existenţiale de tip regal, în mod expres şi mai dinainte conferite în Sfatul de Taină al Sfintei Treimi – cf. Facerea 1, 26).
Cred că ar trebui evitată o confuzie care se face în mod curent, prin deducţie automată: cea între SEX şi SEXUALITATE. Sexul ţine de structura ontologică a omului („bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”), avînd desigur nu numai implicaţii materiale, ci şi profund spirituale, în vreme ce sexualitatea, în înţelesul biologic care i se dă după cădere şi după îmbrăcarea „hainelor de piele” (cf. Facerea 3, 21), este doar o întrebuinţare derivată şi conjuncturală a sexului, necesară în prezenţa păcatului, dar ne-necesară în absenţa lui.
Sexul există înaintea sexualităţii şi subzistă abolirii ei, marcînd umanul în toată devenirea lui. Istoria sexualităţii nu este decît intervalul indefinit dintre SEXUL FĂRĂ SEXUALITATE AL CONDIȚIEI ORIGINARE (caracterizate prin castitatea „îngerească”, prin goliciunea cea fără de ruşine) şi SEXUL FĂRĂ SEXUALITATE AL ÎMPĂRĂȚIEI FINALE („Că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” – Matei 22, 30). Rezultă limpede că moartea şi sexualitatea reprezintă „tovarăşii de drum” ai păcatului. Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte („Moarte, unde-ţi este boldul?” – I Corinteni 15, 55), nu mai este nici sexualitate („…nici nu se însoară, nici nu se mărită…”). Moartea ne este vrăjmaşul cel mare, ce va fi ultimul nimicit (cf. I Corinteni 15, 26), temeiul acestei nimiciri fiind pus de Hristos, Cel ce „cu moartea pre moarte a călcat”. Sexualitatea este un vrăjmaş mai puţin redutabil, ce poate fi înfrînt „din mers”. Castitatea desăvîrşită a vieţii lui Iisus („Noul Adam”) şi a Mariei („Noua Evă”) stă pildă şi chezăşie pentru această putinţă, experimentată din plin în asceza de tip monahal şi în realitatea lumesc-nelumească a sfinţeniei. Se aboleşte însă sexualitatea ca funcţie biologică, nu condiţia sexuată în sine. Nici înălţat la cer, Iisus, în omenitatea Lui, nu încetează de a fi bărbat, după cum, nici luată la cer, Maica Fecioară nu încetează să fie femeie – şi ca atare vor rămîne în veci. În starea monahală, fiecare persoană trăieşte castitatea în condiţia internă a sexului său. Iar la înviere, cînd tot sufletul îşi va recăpăta trupul aferent, fără de care omenitatea nu este deplină, trupurile acelea transfigurate nu vor înceta să fie structural ceea ce au fost, chiar dacă modificărilor calitative (cf. I Corinteni 15, 42-52) li s-ar putea adăuga, cum cred mulţi dintre Părinţi, şi anumite modificări morfologice (cf. D. Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, ed. cit., vol. 3, p. 403 şi urm.). De la Adam şi Eva pînă la sfîrşitul veacurilor, ba şi în vecii vecilor, trăim, ne mîntuim sau ne pierdem fiecare CA BĂRBAT sau CA FEMEIE. Cuvîntul apostolic de la Galateni 3, 28, că în Hristos „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”, nu trebuie înţeles ca anulare sau desfiinţare a împărţirii în sexe (aceasta nu rezultă ca atare din nici o spusă a lui Hristos şi din nici un alt loc biblic), ci ca transcendere a acestei împărţiri, adică – urmînd celor spuse de Domnul la Matei 22, 30 – ca abolire a regimului sexual implicat de cădere („însuratul”, „măritişul”, „cunoaşterea” trupească şi procreaţia biologică, „războiul sexelor”), redobîndindu-se prin har „viaţa îngerească” şi unitatea ipostatică a firii noastre dintîi. Omul este chemat „să învingă” diviziunile creaţiei (Sf. Maxim Mărturisitorul), în sensul totalizării lor mistice, a acelei unificări în principiul suprem a tot ce există şi care este Logos-ul creator, „căci în El [în Hristos] a binevoit [Dumnezeu] să sălăşluiască toată plinătatea, şi prin El pe toate întru El să le împace, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri…” (Coloseni 1, 19-20; cf. şi Efeseni 1, 10).
Aşadar, din perspectivă eschatologică creştină, sexualitatea trece, sexele rămîn. Masculinul şi femininul sînt mărci eterne ale umanului, într-o complementaritate care depăşeşte conjuncturalul, „intervalul” condiţiei actuale, regăsindu-se pure în absolut, în comuniunea harică a veşnicei Împărăţii, anticipată ritual în Sfînta Taină a Cununiei, prin în-cununarea Mirelui şi Miresei – paradigmă solemnă a omenităţii îndumnezeite. În strălumina acestei paradigme, statornicite şi binecuvîntate de Dumnezeu, homosexualul, în animalitatea lui netranscendentă şi goală de sens, refuzînd plinătatea ontologică şi mistică a Nunţii eikonice, îşi asumă condiţia unui avorton al firii omeneşti, aşa cum diavolul şi-a asumat, prin patosul discordanţei, condiţia de avorton al firii îngereşti.
Spre deosebire însă de îngerul căzut, omul, oricît de păcătoşit, mai păstrează – din mila lui Dumnezeu – o şansă de mîntuire. Creştineşte vorbind, homosexualul este „fratele nostru bolnav”. Şi noi, ceilalţi, bolim cu toţii de păcate mai mari sau mai mici, ca nişte biete fiinţe muritoare ce sîntem, căci numai Fiul Omului „cel fără de moarte” a fost şi „singurul fără de păcat”. Oare, păcătoşi fiind, nu vom înţelege păcătosului? Sau nu vom ierta celui greşit, ca şi noi să năzuim iertarea Tatălui ceresc? Păcatul se cade să-l urîm, dar pe păcătos să-l iubim cu frăţească milă şi compasiune, desigur în nădejdea izbăvirii lui. Iar dacă nu răzbim cu sfatul, nici cu fapta binevoitoare, atunci să stăruim a ne ruga pentru „fratele nostru bolnav”, căci ce nu e cu putinţă oamenilor, e cu putinţă lui Dumnezeu, Cel ce „nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”.
V-aţi rugat vreodată pentru un homosexual?
(postfața volumului, intitulată „Un epilog teologic”, pp. 121-132)
______________________________
* Serie în care au apărut pînă acum: Răzvan Codrescu, „Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală” (2002), Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, „Teologia sexualităţii. Heterosexualitatea şi homosexualitatea din perspectivă creştină” (2004) şi Daniel Cornea, „Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii” (2004). [Mai recent, în 2015, a apărut și volumul „Fața nevăzută a homosexualității”, semnat de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău.]
** D-l Florin Buhuceanu bunăoară, liderul „Accept”-ului, intelectual altminteri nu lipsit de calităţi, a fost student teolog şi ţine, în frondă deschisă cu Biserica, să convingă la orice ocazie, prin mass-media sau prin conferinţe publice, că homosexualitatea este nu doar îngăduită, ci chiar plăcută lui Dumnezeu! În faţa unei astfel de atitudini, impasibile de ani întregi la toate evidenţele credinţei, îţi vine pînă la urmă să-i răspunzi – neelegant – cu acel proverb românesc care spune că nu poţi fi şi cu ceva undeva, şi cu sufletul în rai…
*** Homosexualilor le place – contravenind şi în această privinţă concepţiei creştine despre om ca făptură liberă şi responsabilă – să invoce o pretinsă „fatalitate genetică”. Dar o „genă a homosexualităţii” nu s-a descoperit încă, iar argumentul fatalist cade, dincolo de orice alte considerente, în faţa numeroaselor cazuri de homosexuali vindecaţi. Ca să nu mai spunem că, invocînd astfel determinarea genetică, în chip de scuză universală, orice aberaţie comportamentală (inclusiv pornirile criminale) ar putea să pretindă legitimitate „naturală”!
**** „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut”.
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Nu ,eu nu m-am rugat pentru aceasta categorie!Nu stiu daca am masura si nici intamplarea, in schimb de multe ori ma gandesc ca si ei trebuie sa gaseasca pe cineva sa-I asume sa-I vindece cineva care sa stea in spartura pentru ei.Ce putem noi face ca madulare mai putin bolnave in zona asta. este marturia prin evidenta fata de cea teoretica si moralista sa nu spun negatie ,fuga de confruntare si cu aceasta parte a paharului baut pana la capat de Domnul Hristos.
Din lumea nevazutelor iradiaza atat raul, cat si binele, insa liberul arbitru ramane o componenta a fiintei. Nu putini dintre cei care ne fac rau sunt ,,inspirati,, de forte ale raului. Cazurile de posesie sunt cele ultimative. Nu vom avea un tablou complet daca nu vom lua in considerare si prezenta unor asemenea forte, in masura in care se manifesta. Probabil ca incercarile prin care trecem nu sunt chiar o intamplare, data fiind pozitionarea neamului nostru in ordinea spiritualitatii crestine. Pentru cine studiaza cu atentie istoria românilor, as spune la rigoare, o sa observe ca, la un moment dat si impotriva oricarei logici, lucrurile se leaga ca si când ar fi conduse de o mana nevazuta. Cei care stiu cat stiu le spun oportunitati istorice.
Constructia Catedralei are o importanta si o semnificatie mai mare decat cred unii, fiindca marcheaza un anumit Moment, dupa cum se va vedea.
1.
„Imparatia frumusetii desavarsite zideste chiar trupurile oamenilor astfel ca ele, devenind intrepatrunse, nu mai au in ele tendinta unei stapaniri unipersonale, ci slujesc tuturor, implinindu-se unul pe altul si facandu-se intreguri universale care sunt organe ale atotcuprinzatoarei intregimi a Imparatiei lui Dumnezeu. In felul acesta „devenim toti un trup al lui Hristos”, dupa cuvantul Sfantului Grigorie de Nyssa”( T.D.O. , D. Staniloae, vol. III, pg 426).
„…starea si relatia trupurilor inviate nu pot fi precizate in categoriile noastre. Nici chiar folosirea imbinarilor paradoxale nu ne fereste de pericolul de a cadea intr-o imagistica naturala.
…sa retinem numai ceea ce e strict necesar din relatia trupurilor de dupa inviere si sa inlaturam o intelgere naturala a ei” (idem, 428-29).
Daca D. Staniloae(sau altii) nu prevaleaza, la inviere, ideea de trup sexuat, este si pentru faptul ca „se seamana trup firesc si inviaza trup duhovnicesc”. Asadar nu putem sti cu exactitate ce este trupul duhovnicesc.
Trupul fiind de multe feluri( dupa cum arata Apostolul si citim de-a lungul intregii Scripturi) ar fi un hazard, dar si o impietate sa ne gandim la trupul Mantuitorlui, sau la trupul Fecioarei, ca la niste trupuri fizice, singurele pe care noi, ca oameni, le putem cunoaste si deosebi, indiferent daca ele se vor schimba, sau vor ramane, morfologic, la fel. Cred ca, nu ultimul, ci singurul lucru la care ar trebuie in mod expres sa NU ne gandim (atunci cand ne gandim la inviere) sunt organele genitale.
Nici Mantuitorul, atunci cand a spus ca la inviere vom fi ca ingerii din cer, nu S-a gandit la partea sexuata si la sexualitate, ci la nunta, care nu impune si nici nu este definitia actului sexual, desi prin nunta s-a binecuvantat si relatia sexuala a mirilor in aceasta viata terestra, fara ca sexualitatea lor sa fie socotita pacat. Sa nu uitam ca prima minune facuta de Mantuitorul a fost la nunta din Cana, cand a prefacut apa in vin( o mare taina a mantuirii).
De asemenea, nu scrie nicaieri ca alungarea celor doi din rai a fost din cauza pacatului sexual.
Deci nu am inteles in ce consta pacatul sexului dintre soti?
„Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni NU ESTE TRUPUL CE VA SA FIE, ci grăunte gol”…(I Cor,15: 35-49)
2.
„Si a zis Domnul: „Mare-i strigarea’mpotriva Sodomei si Gomorei, si mari fara margini sunt pacatele lor.
Asadar, Ma voi pogori si voi vedea daca faptele lor se potrivesc cu strigarea care’mpotriva-le a ajuns pana la Mine; iar daca nu, sa stiu”
Dumnezeu nu pomeneste pacatele lor, ca si cand nu le stie si nu le vede.
Dar strigarea parasilor L-a facut sa se „pogoare” pana la Sodoma si Gomora. Nu a trimis pe altul in locul Sau, ci El Insusi S-a pogorat.
El a poruncit insa lui Lot sa nu priveasca inapoi, pentru a nu deveni stana de piatra.
Cat de multe taine stau nedescifrate aici!
Spesific, nu prea am priceput comentariul tau insa am simtit ca vrei sa aperi ceva sau pe cineva,as vrea sa te intreb.Sti teoretic ce este Taina Casatoriei?Sti cum au fost zamisliti culmile casatoritilor Vechiului Testament?Maica Domnului si Ioan Botezatorul care stau de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului in Sfanta Treime?Poate ar trebui sa studiezi aceste doua famili care au trait Taina Casatoriei inainte sa stie ca este taina de indumnezeire ,sau de a face speculati.Cu siguranta vei descoperi alceva despre casatorie nu cum este traita acum ca pogoramant sau curvie legalizata.