Cazul Seraphim Rose

„E mult mai tîrziu decît îţi închipui, frate!
Grăbeşte-te să săvîrşeşti lucrarea Domnului!”
(Părintele Seraphim)

La 13 august 1934, la San Diego, în California, într-o familie tipică de americani protestanţi, vedea lumina zilei Eugene Dennis Rose, viitorul Părinte Seraphim.

Copilul a vădit de timpuriu anumite înclinaţii spre matematică şi ştiinţe în general; micul „geniu”, cum îl decretaseră cei apropiaţi, nu va face însă carieră ştiinţifică, ci se va simţi chemat, încă de pe băncile colegiului (Pomona, California), spre o cunoaştere mai înaltă, opusă materialismului şi pozitivismului din jurul său. Nici mediul religios în care fusese crescut, cu moralismul lui formal şi cu individualismul lui desacralizat, nu-i poate satisface setea spirituală.

Studiază o vreme filosofia occidentală, dar descoperă în ea o nouă cale înfundată. Mult mai esenţială se dovedeşte întîlnirea cu vechea înţelepciune a Orientului. Învaţă atît chineza veche, cît şi chineza modernă; licenţiat în limbi orientale, îşi continuă pregătirea la Academia de Studii Asiatice din San Francisco. În acest mediu academic îl cunoaşte pe filosoful taoist Gi-ming Shien, cu care face muncă de cercetare şi traducere pe vechi texte chinezeşti („Tao Te King”). Obţine titlul de master la Berkeley-California şi pare destinat unei strălucite cariere de orientalist.

Între timp, o influenţă puternică exercită asupra sa şi opera lui René Guénon, de la care reţine mai ales, dincolo de ideea unităţii polimorfice a Tradiţiei, valoarea aderării la forma ortodoxă a unei religii, oricare ar fi acea religie. Astfel ajunge să-şi pună problema Ortodoxiei creştine (pe care, în mod destul de curios, Guénon însuşi mai degrabă o ignorase) şi trăieşte revelaţia unică a miracolului răsăritean. Să-i ascultăm însă propria mărturisire:

„De ani întregi, pe cale livrescă, eram încîntat să mă consider «deasupra tradiţiilor» şi, în acelaşi timp, oarecum credincios fiecăreia dintre ele…

Păşind prima oară într-o biserică ortodoxă (una rusească, de la San Francisco), nu-mi pusesem în gînd decît să iau pulsul unei ALTE «tradiţii», amintindu-mi că Guénon (sau unul dintre discipolii acestuia) indicase Ortodoxia ca pe forma cea mai autentică a religiei creştine.

Mi s-a întîmplat însă acolo ceva ce nu mai trăisem niciodată, deşi văzusem multe temple orientale, mai ales buddhiste: inima mi-a spus dintr-o dată că eram «acasă», că zbuciumul căutărilor mele luase sfîrşit!

Îmi scăpau în mare parte semnificaţiile ritualului, iar slujba – într-o limbă ce-mi era complet străină – mi se păru nu doar obscură, ci de-a dreptul ciudată. Cu toate acestea, am început să iau parte la slujbele ortodoxe din ce în ce mai des, străduindu-mă să învăţ, încetul cu încetul, cîte ceva din limbă şi obiceiuri. Trăiam fascinaţia Ortodoxiei creştine, dar încă eram tributar principiilor mele guénoniste, ce susţineau autenticitatea tuturor tradiţiilor spirituale.

Totuşi, în urma contactului direct cu Ortodoxia şi cu creştinii dreptcredincioşi, în conştiinţa mea s-a lămurit ideea că Adevărul, pe care-l căutasem cu atît de îndelungată fervoare, era mai mult decît un concept abstract, de ordin mental; îl simţeam tot mai mult ca pe ceva PERSONAL– ba chiar ca pe o PERSOANĂ – ce se adresa direct inimii mele, provocîndu-mă la iubire. Aşa L-am întîlnit pe Hristos”.

Eugene Dennis Rose a fost primit în Biserica Ortodoxă în luna februarie a anului 1962, cînd încă nu împlinise 28 de ani. Va mărturisi mai tîrziu că, la prima împărtăşanie, Sfintele Taine i-au lăsat în gură o dulceaţă dumnezeiască, pe care a simţit-o vreme de o săptămînă.

La San Francisco se ostenea pe atunci, întru mare strălucire duhovnicească, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, unul dintre cei mai sfinţi oameni ai secolului XX, ascet „nebun întru Hristos” şi ierarh făcător de minuni, mare ocrotitor al orfanilor şi al necăjiţilor, căruia i se dusese vestea în lumea întreagă. Tînărul convertit se bucură de darul lui Dumnezeu de a-l avea călăuză în „buna mireasmă” a Ortodoxiei pe acest om îngeresc, care s-a mutat la cele veşnice în 1966.

Ajuns la cunoştinţa Adevărului, Eugene Dennis Rose şi-a pus întreaga viaţa în slujba propovăduirii lui, într-o lume păscută de dezduhovnicire şi haos, pe care a certat-o şi a pilduit-o ca un adevărat prooroc.

Legînd prietenie cu un tînăr rus, Gleb Podmoşenski, întemeiară împreună o frăţie misionară pusă sub oblăduirea celui dintîi sfînt ortodox al lumii americane, Herman din Alaska. Deschiseră librărie la San Francisco şi scoaseră – cu mijloace puţine şi cu osteneală multă – revista „The Orthodox Word” („Cuvîntul Ortodox”).

Trei ani după moartea Arhiepiscopului Ioan, cei doi se retraseră într-un loc pustiu şi izolat din zona muntoasă a Californiei, Noble Ridge, unde trăiră în aspră sihăstrie, refăcînd experienţa anahoreţilor de odinioară. După un an fură tunşi în monahism: Eugene sub numele Sfîntului Serafim din Sarov, iar Gleb sub cel al Sfîntului Herman din Alaska.

Monahul Seraphim îşi construi de unul singur o chilie în inima pădurii, cufundîndu-se în rugăciune şi în studiul Sfinţilor Părinţi. Ajunsese un desăvîrşit practician al rugăciunii inimii şi sînt mărturii că în mai multe rînduri intrase în legătură cu lumea de dincolo (şi îndeosebi cu părintele său duhovnicesc, răposatul Ioan, cel numărat cu sfinţii).

Deşi, asemenea Sfîntului Serafim din Sarov, se simţea adînc legat de frumuseţile Firii şi de toate vietăţile lui Dumnezeu, bucurîndu-se de fiecare zi petrecută în sihăstria de la Noble Ridge, pe care o primea ca pe o binecuvîntare, a avut mereu sentimentul că nu-i decît un simplu pelerin prin lumea aceasta, pregătindu-se în tot ceasul pentru viaţa de apoi.

De acolo, din munte, Seraphim Rose făcu să se reverse în lume un adevărat torent de publicaţii (cei doi duseseră cu ei, încă de la începuturile pustniciei lor, maşinile tipografice): a scris, a tălmăcit, a cules, a multiplicat, a tipărit şi a răspîndit prin cei binevoitori reviste şi mai ales cărţi a căror însemnătate şi actualitate apar tot mai pregnante în conştiinţa posterităţii: o operă teologică şi mistică de o înaltă ţinută intelectuală, dar şi de o mare forţă mărturisitoare, deschizînd zările de lumină ale Tradiţiei creştine şi ortodoxe rătăcitei şi sfîşiatei modernităţi, fără a-i ignora problematica şi provocările. În vorbirea şi în scrisul lui Seraphim Rose se întîlneau religia şi cultura, spiritul şi ştiinţa, într-o mare sinteză apologetică, de limpezimi şi avînturi hrisostomice.

Neîngăduindu-şi nici o clipă de răgaz, îl mistuia dorinţa de a pune Adevărul, de la rădăcinile şi în toată plenitudinea lui, la îndemîna omului contemporan – „pînă mai este vreme”. Înfiorat de presimţiri apocaliptice, obişnuia să spună: „E mult mai tîrziu decît îţi închipui, frate! De aceea, grăbeşte-te să săvîrşeşti lucrarea Domnului!”.

A fost hirotonit preot în anul 1977. Deşi iubea pustnicia şi avea o fire mai degrabă retrasă, înclinată spre meditaţie şi reculegere rugătoare, şi-a petrecut ultimii cinci ani ai vieţii într-o susţinută şi chiar istovitoare activitate pastorală, după pilda mereu vie a fericitului părinte Ioan Maximovici.

Le era nespus de drag tuturor fiilor săi duhovniceşti, datorită înţelepciunii sale pline de smerenie şi marii sale puteri de înţelegere a suferinţei omeneşti. Mulţi au fost de-a dreptul uimiţi să vadă că un om atît de furibund şi de necruţător atunci cînd era vorba să scrie despre pricinile pierzaniei omului de azi, putea fi în acelaşi timp atît de cald şi de apropiat ori de cîte ori se întîmpla să aibă de-a face cu bietele victime ale acestei lumi, oricît de decăzute ar fi fost ele.

O boală pe cît de neaşteptată, pe atît de fulgerătoatre puse capăt vieţii Părintelui Seraphim, în ziua de 2 septembrie 1982. Nu împlinise decît 48 de ani şi arăta să fie un om în deplinătatea puterilor sale. Întins în sicriu, sub bolţile bisericii modeste a mînăstirii [St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California], faţa lui iradia un fel de linişte nepămîntească, mărturisind despre pacea pe care-o aflase la bunul Dumnezeu. Atîta strălucire era pe chipul acela – ca de aur curat – încît fiii săi duhovniceşti abia de putură fi desprinşi de lîngă sicriu. Taina morţii şi a vieţii de dincolo, la care care meditase adînc şi despre care scrisese de-a lungul vieţii lui pămînteşti, nu mai avea de-acum, pentru el, nici un ascunziș*. Puţin după ce a fost pus în mormînt, fiii lui duhovniceşti prinseră să dea mărturie despre multe lucruri minunate săvîrşite cu ajutorul părintelui lor, chiar din lumea de dincolo.

În cei peste zece ani de la moartea sa [în septembrie 2002, se împlinesc chiar douăzeci], scrierile Părintelui Seraphim Rose au cunoscut o mare răspîndire şi au avut un viu ecou în toată lumea creştină [celor publicate în timpul vieţii adăugîndu-li-se numeroase pagini postume]. Traduse destul de repede în mai multe limbi, ele au preschimbat nenumărate vieţi şi destine, aducîndu-le pe făgaşul adevărului dumnezeiesc. În Uniunea Sovietică, chiar şi pe vremea cînd comunismul agonic mai interzicea încă difuzarea literaturii religioase, unele dintre scrierile sale de referinţă – precum „Ortodoxia şi religia viitorului”**, sau „Sufletul după moarte”***, sau „Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”**** – circulau pe ascuns, în cópii dactilografiate, ajungînd sub ochii a sute de mii (şi poate chiar a milioane) de oameni.

O dată cu încetarea prigoanei antireligioase [1988-89], atît în Rusia, cît şi în alte ţări din fostul lagăr comunist, cărţile, broşurile şi articolele sale au fost publicate în tiraje de masă, iar astăzi, la Moscova cel puţin, se vînd pînă şi-n staţiile de metrou. Creştinii ortodocşi americani, cînd se întîmplă să meargă în centre ortodoxe din Rusia sau Ucraina, sînt de obicei întrebaţi, înainte de orice altceva: „Îl cunoaşteţi pe Părintele Seraphim Rose?”. Prin opera sa, el este o prezenţă mereu vie, din California pînă-n Caucaz.

Este adevărată lucrare dumnezeiască faptul că ruşii zilelor noastre văd în acest american din sudul Californiei pe unul dintre restauratorii de seamă ai principiilor tradiţionale în patria lor răvăşită de materialismul şi ateismul celor 70 de ani de regim comunist, Părintele Seraphim Rose aducîndu-le, prin duhul scrierilor sale, o rază de speranţă într-un viitor încă atît de tulbure. Şi ar fi poate vremea ca şi pentru fraţii săi americani – care sînt ameninţaţi de incertitudini şi primejdii încă şi mai mari – mesajul lui să se facă mai mult auzit şi să-i trezească sufleteşte la veşnicul Adevăr pe care el l-a trăit plenar, mărturisindu-l pînă la moarte – şi chiar dincolo de ea.

Fie ca sămînţa învăţăturii sale să dea rod înmiit, iar rugăciunile sale să unească într-un duh Orientul şi Occidentul celui de-al treilea mileniu creştin.

Părintele Damaskin Monahul

(În româneşte de Pr. Gheorghe Calciu)

Citiți și Chilia părintelui Serafim Rose din Platina

* În încheierea lucrării sale „The Soul after Death” (1980) scrisese: „Există viaţă după moarte, sau nu? În fond şi la urma urmelor, toate acestea sînt de primit doar prin credinţă. Dar şi faptul că nu mai este viaţă după moarte tot prin credinţă îl primim. Pentru a fi siguri, ar trebui să meargă cineva acolo. Şi cîtă vreme noi înşine nu am fost acolo, unii au o credinţă prin care se bucură şi întru care săvîrşesc fapte bune, pe cînd alţii, aidoma demonilor, cred şi se cutremură [Iacov 2, 19]. Necredincioşii tremură cu toţii în faţa morţii şi, indiferent cîte leacuri ar putea exista, sau indiferent cît de mult s-ar putea prelungi viaţa pămîntească, de moarte tot nu putem scăpa. Singura izbăvire de moarte o avem prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Seraphim Rose, „Sufletul după moarte. Experienţele «post mortem» contemporane, în lumina învăţăturii ortodoxe cu privire la viaţa de apoi”, traducere din limba engleză de Constantin Jinga, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 228). (Nota R. C.)

** „Orthodoxy and the Religion of the Future” (1979); traducere românească: Ieromonah Serafim Rose, „Ortodoxia şi religia viitorului”, traducere din limba engleză de Mihaela Grosu, FEP – Tipografia Centrală, Cartea Moldovei, Chişinău, 1995. (Nota R. C.)

*** Vezi prima notă. Altă ediţie românească (foarte slabă) apăruse în 1994 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (traducere de prof. Graţia Lungu, ediţie îngrijită de protos. Teodosie Paraschiv). (Nota R. C.)

**** „God’s Revelation to the Human Heart” (1987); traducere românească: Serafim Rose, „Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”, traducere editorială, Asociaţia Filantropică Medicală „Christiana”, Bucureşti, 1996. Cf. şi Seraphim Rose, „Nihilismul sau Rădăcinile revoluţiei moderne. Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului”, traducere de Irina Dogaru, Editura Anastasia, (Col. „Impasuri şi semne”), Bucureşti, 1997. (Nota R. C.)

• Despre autor
• Ultimele articole

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

• DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
• ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
• Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019