IOAN IANOLIDE DESPRE RUGĂCIUNEA INIMII
Cartea postumă a lui Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” (Ed. Christiana, București, 2006), aproape că nu mai are nevoie de prezentări. Îngrijită cu evlavie în obştea Mănăstirii Diaconeşti, unde a ajuns după lungi peripeţii, cartea este fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor. Dar interesul ei nu stă atît în faptele relatate, cît în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevînd cu prisosinţă că în temniţele comuniste, mai ales în jurul lui Valeriu Gafencu („sfîntul închisorilor”), s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim. Fragmentele despre rugăciunea inimii selectate și reproduse aici chezăşuiesc acest adevăr. (R. C.)
RUGĂCIUNEA – SÎMBURELE VIEȚII DUHOVNICEȘTI
Rugăciunea este sîmburele vieţii duhovniceşti, este grăirea cu Dumnezeu ori, mai bine zis, trăirea împreună cu Dumnezeu. În sens major, deci, rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorînd din necesitatea de absolut a omului. Omul se poate ruga contemplînd, cugetînd, muncind sau vorbind.
A fost o vreme cînd omul Îl căuta pe Dumnezeu în cele din afară; prin Har, însă, întîlnirea omului cu Dumnezeu se face în inimă, în sine însuşi. Aflîndu-L pe Dumnezeu înlăuntrul său, omul se regăseşte pe sine şi realizează îndumnezeirea, căpătînd conştiinţa de împărat al făpturii.
Dacă Dumnezeu este în toate şi peste toate, atunci trebuie găsită ordinea dumnezeiască din viaţă, lume şi istorie. În acest sens, rugăciunea este şi o cale de cunoaştere. Atît omul simplu, cu inteligenţa sa naturală, cît şi savantul, cu vastele sale cunoştinţe, sînt chemaţi a şi plini personalitatea prin trăirea religioasă. Lucrarea omului nu are putere transfiguratoare fără puterea harului dumnezeiesc, de aceea omul trebuie să se facă purtător de Dumnezeu.
EXPERIENȚA ÎNCHISORII
În închisorile anilor 1941-44 credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a ei. Recunoşteam autoritatea Bisericii, dar eram febril angajaţi în căutarea noului. Am cercetat cele mai valoroase scrieri ale Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii şi ne am concentrat atenţia mai ales asupra Scripturii, cu deosebire asupra Noului Testament.
Temniţa oferea în primul rînd încercarea credinţei, în al doilea rînd condiţii de linişte, asceză şi reculegere necesare vieţii duhovniceşti. Celula era şi chilie, şi arenă romană în care fiarele sfîşiau pe creştini. Cercetarea conştiinţei şi curăţirea lăuntrică prin Taina Spovedaniei ne au limpezit înţelegerea creştină a omului şi a lumii, iar unirea cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie ne a dat însufleţirea şi bucuria prezenţei lui Dumnezeu în noi. Înţelegeam că pentru a fi creştin este necesară o rupere din toate preocupările şi angajările lumii, pînă ce omul devine al lui Hristos şi ajunge să gîndească şi să acţioneze prin El.
SPRE RUGĂCIUNEA INIMII
În aceste condiţii am pornit la practicarea Rugăciunii inimii. Prin 1942 au pătruns în închisoare două prezentări schematice ale isihasmului, făcute de către un preot de mir bine informat, dar nepracticant al ei. Apoi a ajuns la noi „Spovedania unui pelerin” [mai cunoscută astăzi sub titlul „Pelerinul rus”], o cărticică scrisă de un anonim rus într o formă plăcută, cu aparenţă laică, dar care este o introducere bună în practicarea Rugăciunii inimii. Această carte va fi primul nostru îndreptar.
Formula pe care o rosteam era: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – pe cît de scurtă, pe atît de intensă. Primele şase cuvinte sînt formate din Numele de foc mistuitor al Dumnezeului nostru, pe care Îl invocăm şi Îl aducem în noi, trăind împreună cu El; a doua parte a rugăciunii cuprinde omul, cu poziţia sa de templu al lui Dumnezeu, smerit şi fericit, ascultător de Dumnezeu pînă la moarte. Iată deci exprimată în zece cuvinte relaţia şi comuniunea dintre Dumnezeu şi om!
Puterea Rugăciunii este în forţa intrinsecă a conţinutului ei şi are, în secundar, şi avantajul unei maxime concentrări lăuntrice. Formula poate fi şi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” ori simplu „Doamne, miluieşte-mă”. În raport cu alte lucrări duhovniceşti, aceasta este cea mai rapidă şi mai intensă. Ea presupune însă nişte condiţii prielnice, sufleteşti şi trupeşti, şi un cadru adecvat.
CUM SĂ NE RUGĂM
În ordinea lăuntrică trebuie o liniştire deplină şi alungarea tuturor preocupărilor, pentru ca omul să se poată concentra exclusiv asupra cuvintelor rugăciunii. Atenţia minţii trebuie orientată în sine. Descoperind lumea interioară, omul nu trebuie să se oprească la ea, ci să se concentreze asupra rugăciunii, căutîndu-L pe Dumnezeu în sine. Rîvna trebuie să fie neobosită şi plină de nădejde, căci multe sînt ispitele şi piedicile ce se opun.
Înainte de toate Rugăciunea trebuie să fie dorire şi iubire neţărmurită pentru unirea cu Hristos, altfel nu e posibil nici un efort. Ori de cîte ori se roagă, omul trebuie să moară pentru Hristos ca să vieze în El, iar cînd rugăciunea îi va fi necontenită, va fi de a pururi viu în Domnul, Care îi va da pace în suflet, îi va lumina cunoştinţa, îi va înţelepţi cuvîntul şi i va orîndui viaţa.
Întrucît la început strădania rugătorului este anevoioasă, e necesar ca încă de la acest început să ne încredinţăm Duhului Sfînt, care va prelua lucrarea pînă la capăt. E nevoie şi de un povăţuitor duhovnicesc experimentat, care să ne conducă la Dumnezeu şi căruia îi sîntem datori cu ascultarea.
În rugăciune trupul să fie uşurat de patimi şi aşezat în poziţie de trezie. Privegherea cea mai atentă se face în poziţia şezînd, cu capul uşor lăsat în piept, cu pleoapele plecate pe ochi, încercînd să se sesizeze bătăile inimii.
Atenţia nu trebuie să se concentreze şi să urmărească un organ, nici un simbol, nici o icoană, ci duhul, sufletul, lăuntrul, în ultimă analiză pe Dumnezeu. Totuşi este bine ca orientarea atenţiei să fie în piept, undeva către inimă, căutînd însă nu organul, ci sufletul. Căci „inima” este noţiunea largă în care se cuprinde OMUL LĂUNTRIC în toată complexitatea lui.
MIRACOLUL LĂUNTRIC
Prin interiorizare, mintea ia cunoştinţă de MIRACOLUL LĂUNTRIC. Folosim termenul de „minte” în sensul larg cuprinzător de inteligenţă, luciditate, raţiune, cunoştinţă, conştiinţă. Reîntors în sine, omul descoperă o lume vastă şi neliniştită formată din gînduri, idei, planuri, viziuni, dorinţe, sentimente, instincte, patimi, pofte, din forţe vitale, aspiraţii, temeri, necesităţi, idealuri, dorinţa de absolut ori, într o ultimă analiză, din prezenţa lui Dumnezeu. Totul e în mişcare, într un joc de forţe contrarii, într-o complexitate ameţitoare.
În acest noian – lăuntrul – omul poate să greşească, dacă nu cumva se dă bătut de la început, cu un sentiment de neputinţă. De aceea Rugăciunea, în prima ei fază, este un exerciţiu de strădanie şi de puternică credinţă. În această fază Dumnezeu apare real, dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenţei Lui dă însă forţa necesară efortului solicitat.
Dacă uneori Rugăciunea merge uşor, de multe alte ori ea se împietreşte. Nu trebuie să abdici niciodată de la Rugăciune, chiar dacă pare seacă, formală, oarecum exterioară şi străină, căci, după stăruinţe, ea va căpăta viaţă şi şi va forma o albie adîncă în sufletul tău.
Rugăciunea trebuie făcută în minte, adesea cu cuvinte ori însoţită chiar de metanii, închinăciuni şi psalmodiere, după cum prieşte fiecăruia, pînă cînd se va ajunge la rugăciunea în inimă. Ordinea este de la suprafaţă către interior, de la trup către suflet.
Este necesară înfrînarea şi supunerea trupului. Fiecare păcat trebuie înlocuit cu virtutea contrarie lui. E nevoie de multă stăpînire de sine şi statornicie pînă ce se ajunge la un trup care funcţionează fără patimi şi fără dezordine.
Dar nici o asceză nu este suficientă dacă nu căpătăm, prin rugăciune, TRĂIREA ÎN DUH. Rugăciunea împreună cu celelalte nevoinţe duhovniceşti ajută mult la ordonarea vieţii, atît în aflarea măsurii drepte a funcţiunilor ei, cît şi în forţa de a o curăţi şi orienta.
RĂZBOIUL NEVĂZUT
Trecînd de la exterior la interior, urmează un şir imens de patimi sufleteşti, printre care cea mai frecventă este mîndria, sub nenumăratele ei forme. Viaţa lăuntrică are o mare subţirime duhovnicească. Mintea este necontenit asaltată de gînduri care încep prin a l momi pe om şi sfîrşesc prin a pune stăpînire pe el. Acesta se numeşte RĂZBOIUL NEVĂZUT sau RĂZBOIUL DUHURILOR.
Mintea trebuie deci să stea de pază la graniţa conştiinţei, acolo unde apar gîndurile şi să le supună unui riguros examen, spre a fi respinse ori acceptate înainte ca omul să şi le fi însuşit. Aici intervine puterea Rugăciunii, care fixează Numele lui Dumnezeu în gînd şi face din El filtrul gîndirii. Cu timpul, Rugăciunea ajunge să se rostească singură şi fără încetare.
Dacă ai două ore de rugăciune bună, ai mult pentru început. Timpul se prelungeşte treptat, încît după 30 40 de zile se poate trece la faza a doua, cînd Rugăciunea se va spune în inimă, printr o participare lăuntrică totală. Este stadiul în care Rugăciunea se simte, se trăieşte.
Între minte şi inimă este un drum neînchipuit de lung şi acoperit de o beznă cumplită. Adesea omul se sperie şi e pe cale să cedeze. Trebuie să ai tăria de a te arunca în beznă, cu încrederea că Dumnezeu te va prinde în braţele luminii Sale. Abia de aici înainte vei fi născut din nou, vei fi înnoit sufleteşte prin har.
TRANSFIGURAREA
Treptat simţurile tac, sufletul se înmiresmează, duhurile rele fug, timpul intră în veşnicie, lumea e văzută în imaginea ei nealterată şi astfel omul ajunge Biserică, adică e purtător de Dumnezeu. În el a murit eul şi viază Hristos. Atît trupul cît şi sufletul cunosc un proces de înduhovnicire. Ne aflăm în Împărăţia lui Dumnezeu din om.
Acest fel de Rugăciune e un dar, care se pierde imediat ce este interpretat ca o vrednicie personală. Ea este lucrarea Duhului Sfînt, la care omul participă lucid, conştient şi fericit de viaţa minunată de care este învrednicit. Transfigurat, omul – fără a pierde contactul cu ordinea firii – vede acum lumina taborică şi Ierusalimul cel ceresc.
Dacă omul obişnuit vede lumina soarelui, cel înduhovnicit vede lumina propriei sale minţi, iar la sfîrşit vede lumina necreată. Dacă la început Rugăciunea e rostită, la sfîrşit ea e mută, uimitoare, minunată. O astfel de rugăciune nu poate fi uitată, nici părăsită, căci frumuseţea ei este fără de asemănare…
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019