Marionete ale destinului

Unii privesc forţele care se înfruntă acum în lume din perspectiva conflictului dintre progresism şi conservatorism, stânga şi dreapta, liberalism şi autoritarism, globalism şi naţionalism, federalism şi suveranism, iar lista unor asemenea binoame (un termen la modă!) ar putea continua. Corolarul acestui tip de abordare este acela de a identifica (dacă se poate, fără rest!) binele şi răul cu unul sau cu altul din termenii binomului. Cel pozitiv fiind desigur acela care reflectă propria poziţionare ideologică. Căci, în fond, toată această polarizare în jurul câte unei perechi de termeni antagonici are tocmai o asemenea natură.

Există oare şi o altă perspectivă posibilă? Credem că da. Pentru a o descrie vom extinde lista de mai sus cu încă un binom: raţionalism versus iraţionalism, pentru a concluziona că, în anumite condiţii, conflictul dintre acestea poate fi depăşit prin recursul la factorul supraraţional. Altfel spus, la elementul proniator care a caracterizat dintotdeauna condiţia umană.

Lucrarea providenţei în istorie

Una din lecţiile importante ale istoriei este aceea că nici măcar cele mai trainice şi stabile orânduiri sociale nu au un caracter etern. Toate s-au dovedit a fi la cheremul providenţei, care în cele din urmă bulversează orice planificare şi raţionalitate omenească. Civilizaţiile au sucombat atunci când, sleite de propriile insuficienţe şi contradicţii interne, au fost supuse unei confruntari decisive cu ostilitatea unor factori din exterior. Aducători de dezechilibru şi hazard, aceştia s-au manifestat în acelaşi timp propulsaţi de virilitatea unei energii devastatoare, bine focalizată.  Programatic sau numai instinctiv, ea a ţintit întotdeauna către inima vlăguită a societăţilor crepusculare, incapabile de altceva decât de a se agăţa de statu-quo-ul în care au încremenit în mod invariabil, atunci când şi-au atins limitele şi şi-au epuizat resursele de energie spirituală.

Această paradigmă de tip spenglerian poate fi ilustrată prin nenumărate exemple istorice. Căderea Romei în urma repetatelor invazii barbare: întruchiparea raţionalităţii, a spiritului logic, a sucombat în faţa asaltului venit din tenebre al forţelor iraţionalului. Imperiul Roman Creştin, care în partea sa de răsărit a supravieţuit un mileniu întreg, a sfârşit cotropit de vigoarea şi aplombul ofensivei islamice ce şi-a croit drum prin istorie cu iataganul şi s-a înstăpânit peste largi teritorii. Regatul creştin al Franţei a fost pulverizat de forţele Revoluţiei atee. Nu alta a fost soarta celei de-a Treia Rome, a Rusiei ţariste.

Istoria nu e constituită însă numai din asemenea catastrofe. Lucrarea providenţei –căci de fiecare dată nu poate fi vorba decât de ea- s-a manifestat adesea şi într-un chip binefăcător, ca o revărsare a bunătăţii şi dreptăţii divine. Începută prin întruparea Mântuitorului şi continuată prin propovăduirea apostolilor, această lucrare a căpătat şi forme istorice. Apariţia proniatoare a Împăratului Constantin a scos creştinismul din catacombe şi l-a aşezat în inima societăţii. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca, 21,33) – ne avertizează însă Mântuitorul. După un lung şi împlinit stagiu istoric, imperiul creştin avea să sucombe, dar mesajul evanghelic avea să se perpetueze neştirbit. Prigoanele au continuat. Culminarea lor a constituit-o asaltul feroce al ateismului comunist din secolul trecut, care a încercat să scoată creştinismul nu doar din societate, ci şi din sufletele oamenilor. Şi totuşi, pronia divină a lucrat şi aici: după o dominaţie relativ scurtă, şi sistemul comunist a căzut. Zidurile care îngrădeau libertatea exterioară, dar mai ales cea a conştiinţei, s-au prăbuşit cu zgomot.

Fenomenul poate fi desigur explicat prin raţiuni omeneşti, prin evidenţierea unor factori economici, istorici şi sociali care au condus la acest deznodământ.  Dar e insuficient. Raţiunile de ordin mai profund se găsesc în altă parte. Chiar dacă (încă) nu o înţelegem prea bine, Cartea Apocalipsei ne dezvăluie caracterul teleologic al istoriei. Dar acesta se manifestă conform raţiunilor divine, iar nu conform raţionalităţii planificării omeneşti. Dacă cele de sus sunt ignorate, sau dacă raportarea la ele devine defectuoasă, toate alcătuirile de jos vor fi sortite eşecului.

Această idee fundamentală este prezentă şi în romanul lui Vintilă Horia, „Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu“, ultimul din aşa-numita „trilogie a exilului“. Datorită caracterului liberticid, a tendinţei acaparatoare de a planifica destinul individului şi al societăţii, a ignorării dimensiunii spirituale, a celor aflate dincolo de raţiune, sistemul comunist nu avea cum să se eternizeze. Prăbuşirea îi era programată în însuşi codul său genetic. Cartea fiind scrisă în timpul războiului rece, când comunismul se afla la apogeul puterii sale, ea nu poate fi considerată altfel decât profetică. Vintilă Horia nu poate să ne explice cum se va produce această cădere. Dar intuiţia sa, prin antenele sale sensibile care captează undele din adânc sau venite de sus, ne transmite, îmbrăcat în veşmântul unei opere literare care abundă de semnificaţii, un mesaj de speranţă: certitudinea că roata istoriei se va întoarce iarăşi şi că teroarea în numele ideii comuniste va lua sfârşit. Existenţa unor factori imponderabili, a proniei divine, a unor oameni providenţiali purtători de spirit, care din marginalitatea în care au fost azvârliţi se manifestă ca instrumente ale acesteia: iată elementele pe care e clădită certitudinea autorului. Nu altfel s-a exprimat bunăoară şi Valeriu Gafencu, aflat în suferinţă în închisoarea din care ştia că nu va mai ieşi viu. Şi el a disecat, cu acuitatea de care doar cei capabili de o perspectivă spirituală pot da dovadă, esenţa sistemului comunist şi i-a prevăzut căderea, deşi în acel moment până şi Stalin era încă în viaţă. Totuşi, el a adăugat şi un avertisment asupra a ceea ce va fi pus în loc:  există riscul (şi a avut şi aici dreptate) ca noul sistem să fie o nouă întruchipare a aceleiaşi mentalităţi care a generat şi experimentul comunist.

Spre deosebire de asemenea intuiţii pătrunzătoare, de esenţă profetică, analizele savante ale cercurilor academice asupra căderii sistemului comunist au practic un caracter retrospectiv. Nici măcar cu câţiva ani înainte politologii şi sociologii nu anticipau iminenţa prăbuşirii totale a unor regimuri care păreau atotputernice. Cel mult se nutreau speranţe privind „reformarea“ şi „umanizarea“ lor. Dacă e un sâmbure de adevăr în faptul că „revoluţiile“ din blocul comunist au fost planificate din subterane, scopul lor iniţial nu era altul decât acela de a înlocui garnitura dură aflată la conducere cu una menită să imprime comunismului o altă „faţă“, dar păstrându-i totodată esenţa. Toate aceste iluzii au fost spulberate definitiv. Forţele care au reprezentat sistemul comunist au fost silite să se reinventeze, să-şi perpetueze influenţa pe alte căi, sub alte ideologii. Căci un lucru a devenit cert: ideologia comunistă „clasică“ a ajuns la lada de gunoi a istoriei, aşa cum au prevăzut Gafencu sau Vintilă Horia.

Civilizaţia europeană şi profeţii ei

În sens mai larg, vorbim fireşte de civilizaţia de tip occidental, de întregul ei sistem ei de valori, care a devenit practic obiectul de cult al unei religii seculare. Pilonii săi sunt democraţia, pluralismul, drepturile omului, statul de drept. Un sistem social care plăteşte tribut exclusiv raţionalităţii, tratând superficial şi indistinct straturile profunde care alcătuiesc firea umană, cele care se manifestă ca sursă de „iraţional“: e vorba de factorul etnic şi de cel religios. La ora actuală, acest sistem de valori se află într-o criză profundă. E prins la mijloc între două aripi ale unei menghine de oţel, care se strânge tot mai tare. Pe de-o parte ciocnirea cu un alt tip de civilizaţie, Islamul, manifestată prin imigraţia masivă şi prin densitatea tot mai mare, atât spaţială, cât şi temporală, a atentatelor teroriste cu substrat islamist. Pe de altă parte, toată această raţionalitate politică şi socială (care pare totuşi a deveni brusc iraţională şi mioapă atunci când în orbirea sa ideologică nu-şi pune problema posibilelor consecinţe) se confruntă cu iraţionalitatea unei contrareacţii mai degrabă de tip visceral, al tendinţelor numite „populiste“ (şi care totuşi, dincolo de aceste moduri de manifestare, pe termen lung îşi au raţionalitatea lor: salvarea civilizaţiei europene, în conştiinţa faptului că masele islamice, cu cât vor fi mai numeroase, cu atât vor fi mai greu, dacă nu imposibil de integrat).

Situaţia pare fără ieşire. Terorismul e un flagel, o excrescenţă inseparabilă a Islamului, care zguduie înseşi temeliile civilizaţiei occidentale. Nu poate fi identificat cu Islamul ca întreg, dar e iluzorie speranţa că am putea avea mai multă imigraţie şi totodată mai puţin terorism. Unde ne sunt profeţii europeni, care să ne indice izbăvirea din această situaţie? Aşa cum a făcut-o la vremea sa un Vintilă Horia într-un context similar, în care raţional vorbind, nu se întrevedea nicio perspectivă de salvare? E adevărat, el a făcut apel la alte resurse, care ţin de acel spirit capabil să transceandă raţiunea.  Speranţa pe care el a reuşit el să o transmită prin scrierea sa e înrădăcinată în cerul care se deschide deasupra noastră.

Aşa ceva lipseşte însă Europei acestor vremuri tulburi, fie ea cea a establishmentului, fie a criticilor săi. Aceştia, atunci când se încumetă să lanseze profeţii citind „semnele vremurilor“, nu o pot face decât într-o cheie profund sceptică. Viitorul nu pare a sta sub semnul unei speranţe izbăvitoare, ci sub cel al unui pesimism sumbru. Numele său este „Supunere“, adică titlul unui roman devenit instantaneu celebru al scriitorului francez Michel Houellebecq. În ficţiunea sa literară –care denotă atâtea paralele cu realitatea- viitorul va aduce o capitulare, o supunere a Europei în faţa Islamului. Adică sfârşitul ei ca focar de civilizaţie.

Un alt profet, de data aceasta cu o soartă tragică, este germanul Rolf Peter Sieferle, istoric şi profesor universitar, care şi-a curmat viaţa în toamna anului 2016. Nu ştim care au fost motivaţiile acestui gest extrem, dacă va fi fost vorba de o boală incurabilă sau mai degrabă de povara apăsătoare, implacabilă, a viziunii unui destin colectiv plumburiu, care nu se poate sustrage vertijului care îl soarbe în abis. Aceasta pentru că ultimele sale cărţi apărute postum, în anul 2017, se intitulează „Das Migrationsproblem“ şi „Finis Germania“. În ele, diagnosticul său în privinţa imigraţiei islamice şi a poncifelor corectitudinii politice postbelice este unul necruţător şi totodată profund amar. Cu toată analiza sa sclipitoare, autorul nu reuşeşte să întrevadă nicio ieşire din criză –  o concluzie într-o deplină consonanţă simbolică (fie deliberată, fie fortuită) cu destinul său personal.

Şi totuşi … nu cumva aceşti factori de ordinul iraţionalului, proveniţi atât din afară cât şi din interior, care asaltează aşezarea atât de temeinic planificată a civilizaţiei apusene actuale, ar putea fi mai degrabă nişte instrumente ale providenţei? Nişte marionete ale destinului? Nu neapărat elemente ale binelui, dar care ar putea crea, fie şi indirect, acele condiţii ca binele şi firescul să reapară la lumină? Să fie readuse în prim-plan, în simplitatea şi naturaleţea lor, după ce au fost îndelung sufocate de mentalitatea pozitivistă, strangulate de chingile „corectitudinii politice“, a căror strânsoare devine din ce în ce mai puternică? Vom vedea, continuând să ne păstrăm credinţa şi nădejdea. Pentru un creştin întotdeauna există o ieşire, chiar şi atunci când raţional ea nu se întrevede.

În orice caz, ceva nou va trebui să apară. Nu ceva nemaivăzut în conţinut, ci ca formă de expresie. Nu ne putem imagina ca actualele doctrine politice ale grupărilor mainstream să fie eterne. Că suntem deja ajunşi la capătul istoriei şi că nimic nu le va mai tulbura dominaţia de aici încolo. Nu putem rămâne încremeniţi într-o stare de fapt care e una profund dezechilibrată. Fără îndoială că vor mai fi schimbări profunde, vom asista la apariţii şi dispariţii, la reconfigurări şi reinventări. În fond, doctrinele politice sunt construcţii de suprafaţă, care reflectă curentele de idei din corpul societăţii. Dacă acestea îşi schimbă cursul, e de aşteptat să se schimbe şi primele. Formal îşi vor păstra poate etichetele, dar vor fi silite să meargă în pas cu vremea. Se vor transforma în conţinut până vor deveni de nerecunoscut, sau pur şi simplu vor dispărea în desuetitudine.

Creştin-democraţia: un posibil colac de salvare?

Cel puţin aşa pare a ne sugera cartea lui Adrian Papahagi, „Creştinul în cetate“, având subtitlul „manual de supravieţuire“. Asocierea termenilor de pe eticheta plasată de autor pe scrierea sa nu poate să nu ne ducă cu gândul la o paralelă cu sintagma baconschiană a „cetăţii sub asediu“. Ea este chiar folosită ca atare de către prefaţatorul volumului, Paul Dragoş Aligică. Într-adevăr, în mediile ataşate tradiţiei şi valorilor conservatoare, această percepţie capătă contururi din ce în ce mai ferme. Asistăm la un asalt concertat al ideologiilor „progresiste“, al „corectitudinii politice“, al măsurilor de inginerie socială, toate menite să demanteleze ultimele resturi ale valorilor tradiţionale: familia, credinţa, identitatea colectivă. Fenomenul nu poate lăsa indiferent pe nimeni din cei care se mai simt ataşaţi de acestea. Un asemenea volum, fie el şi în format de buzunar, scris de unul din intelectualii valoroşi cu profil umanist pe care îi are România, nu poate aşadar decât să trezească interesul.

Cartea în sine nu dezamăgeşte, e bine scrisă. Uşor decepţionantă e însă discrepanţa dintre etichetă şi conţinut. Căci acesta nu e (în marea sa majoritate) defel nou: Adrian Papahagi ne oferă o reeditare adusă la zi şi completată a unei cărţulii datând din 2012: „ABC-Darul creştin-democraţiei“. Prin urmare, avem de-a face în esenţă cu un compendiu doctrinar şi programatic remarcabil, plin de sevă, dar care, în opinia noastră, trece prea uşor peste provocările majore ale momentului. Prin noul titlu, purtător în mod deliberat al unor sonorităţi incitante, se lasă impresia că doctrina creştin-democrată ar constitui un posibil vehicul de salvgardare a valorilor care sunt ameninţate. Bună în vremuri liniştite, într-un context aşezat, ea pare acum depăşită de evenimente. În întreaga Europă de vest, care a fost de fapt solul ei germinativ şi spaţiul său firesc  (în lumea ortodoxă ea nefiind decât un transplant mai degrabă nereuşit), ea se află într-un regres continuu, contururile specifice devenindu-i din ce în ce mai diluate.

Adrian Papahagi expune cu eleganţă principiile creştin-democrate: personalismul, demnitatea umană, familia, viaţa, religia în şcoli, doctrina economică, principiul subsidiarităţii, al corpurilor intermediare dintre individul solitar şi stat: familia, comunitatea locală, biserica. Nu uită să ne amintească că părinţii fondatori ai Europei unite au fost la rândul lor creştin-democraţi. Numai că figuri ca Adenauer, Gasperi, Schuman şi ceilalţi au trăit acum peste şase decenii, iar Europa actuală arată tot mai diferit în comparaţie cu cea avută în vedere de ei.

Un studiu de caz exemplar care contrazice actualitatea creştin-democraţiei îl reprezintă cel al Germaniei. Deşi reprezintă practic principala forţă care a modelat arena politică în Germania postbelică, revendicându-se de la figuri tutelare cum ar fi Adenauer sau Kohl, sub conducerea fostului şi viitorului cancelar Angela Merkel creştin-democraţia zilelor noastre trece printr-o criză care tinde să se cronicizeze. Schimbările petrecute în profunzimea societăţii –şi pe care nimeni din această tabără nu s-a străduit să le canalizeze în alt mod- au silit acest partid la o perpetuă alergare în direcţia curentului, glisând încet dar sigur către griul indefinit al centrului, asumându-şi teme predilecte ale stângii şi abandonând treptat poziţiile dreptei conservatoare. Rezultatul a însemnat în toamna lui 2017 o „victorie“ electorală à la Pyrrhus, cu unul din cele mai mici scoruri din istorie, precum şi intrarea în Parlament ca a treia forţă politică a ţării a Alternativei pentru Germania. Un partid nou, antisistem, oarecum eterogen, în care conservatori dezamăgiţi de CDU coabitează cu liberali eurosceptici şi cu exponenţi ai naţionalismului radical (cu tendinţe fascistoide mai mult implicite decât explicite).

Starea de fapt actuală se datorează politicii pasive, de tip laissez-faire, a cancelarului Merkel, care a preferat întotdeauna să se plieze pe ceea ce a considerat a fi curentul dominant din perspectiva corectitudinii politice, ezitând să pună piciorul în prag atunci când situaţia ar fi impus-o. În acest sens poate fi evocată deschiderea totală a graniţelor din anul 2015 (suspendând practic cadrul legal existent), care a permis intrarea necontrolată a milioane de imigranţi din care doar o minoritate erau refugiaţi veritabili. Principiul acordării de undă verde a fost aplicat şi în cazul căsătoriilor homosexuale, unde a capitulat fără luptă: a „dezlegat“ reprezentanţii partidelor din coaliţia de guvernare de linia impusă, permiţându-le să-şi exprime opţiunea conform propriei conştiinţe. Şi astfel s-a ajuns ca social-democraţii să voteze în bloc, alături de o treime din creştin-democraţi, pentru redefinirea noţiunii de familie, într-un sens profund antitradiţional şi în fond anticreştin. Litera „C“ din acronimul partidului a devenit, iată, un simplu ornament. E adevărat că bătălia mediatică fusese deja pierdută, iar discursul conservator s-a diluat până la dispariţie, sucombând în faţa atotputerniciei corectitudinii politice. În aceste condiţii, schimbarea legislaţiei nu mai era decât o chestiune de timp. Ceea ce rămâne totuşi în conştiinţa colectivă este o capitulare înainte de lupta onorabilă până la capăt. Cine nu are îndrăzneala să înfrunte vremurile, va sfârşi înfrânt de acestea. Vom vedea peste câţiva ani la ce scor.

S-a ajuns într-o situaţie care pecetluieşte dacă nu falimentul, atunci criza profundă a creştin-democraţiei, care se vede pusă în situaţia de a se adapta într-un context tot mai diferit celui care a generat-o. În fond, creştin-democraţia e o suprastructură, o formă de expresie a unei mentalităţi colective prezentă în Europa postbelică, în special în mediile catolice. Ea reprezintă o tentativă de mariaj între absolut şi contingent, în cele din urmă nimic altceva decât o raţionalizare a principiilor creştine, golite de sâmburele lor mistic şi aggiornate la sistemul democratic. Nu poate fi considerată o „reţetă“ cu caracter universal şi nu pretinde a avea un caracter soteriologic. Până la urmă, ea nu reprezintă decât o sacrificare a ceea ce are mai specific creştinismul pe altarul raţiunii umaniste, limitându-se la elementele lor comune şi plătind în cele din urmă, după cum am văzut, un tribut tot mai substanţial chiar şi corectitudinii politice.

Linia frontului

După cum am remarcat mai devreme, criza creştin-democraţiei se datorează societăţii occidentale din ce în ce mai secularizate. Fundamentul pe care ea ar trebui să se sprijine devine din ce în ce mai erodat, iar această doctrină nu mai poate constitui un remediu şi un colac de salvare în faţa ofensivei stângii, a secularismului şi a activiştilor corectitudinii politice. Scopul este eliminarea influenţei religiei din spaţiul public şi exilarea ei în sfera privată. Aici se duce actualmente bătălia, aceasta e linia frontului. Mai ales într-o ţară ca România, unde Biserica încă joacă un rol important în societate, nu doar unul decorativ, cum a ajuns în Apus. Politicienilor români încă le pasă –deşi de cele mai multe ori doar de faţadă- de imaginea lor de „buni creştini“.  Butada după care ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuţii este ilustrată astfel cum nu se poate mai nimerit.

Desigur, una din opţiunile de a lupta contra acestui vehement asalt antitradiţional e cea a tentaţiei populismului. Aceasta e însă o cale a minimei rezistenţe, a unui compromis în discurs prin adoptarea unor nuanţe demagogice, deliberat radicale, a unor forme fără un fond substanţial, menite să aducă doar succese facile pe termen scurt. De aceea, această bulversare de care are parte Europa actuală nu poate fi interpretată altfel decât drept un instrument al providenţei. Unul care joacă un rol temporar, posibil deschizător de drumuri către un alt orizont.

Situaţia aceasta se pretează şi la o posibilă paralelă cu reflecţiile lui Joseph de Maistre asupra Revoluţiei Franceze (el însuşi fiind un adversar al acesteia). Astfel, forţa ei irezistibilă este percepută tocmai drept un element al providenţei. Nu oamenii conduc revoluţia, ci ea este cea care de fapt se slujeşte de ei. Aparenţii învingători, care au răsândit teroare şi şi-au măcelărit adversarii, au sfârşit la rândul lor pe eşafod. Toţii actorii acestei piese au, după de Maistre, un caracter inert şi mecanic, jucându-şi rolul până în momentul când devin inutili şi alte forţe îi împing afară din scenă. „S-a spus foarte bine: Revoluţia merge de la sine, frază care înseamnă că în niciun alt eveniment al omenirii Divinitatea nu s-a arătat mai vădit. Dacă se slujeşte de uneltele cele mai josnice, o face pentru că prin pedeapsă primeneşte.“

Contextul de acum pare a fi marcat de asemenea de un conflict inexorabil, a cărui rezolvare nu se întrevede încă. Aşezarea politică actuală stă să crape sub izbiturile forţelor ostile care o asaltează. Depinde însă ce va urma, ce fel de elemente se vor aduna în această breşă produsă în sistem. E de sperat că creştinismul, dacă e cu adevărat viu în unele societăţi, va găsi resurse să se mobilizeze şi să genereze acea suprastructură care poate constitui o doctrină politică valabilă pentru secolul 21.

Sau, dacă pronia va hotărî poate altminteri, atunci să apară acei mărturisitori care să se apropie de nivelul celor care au înfruntat vremurile de prigoană ale veacurilor trecute.

[ Sursa imaginii: https://twitter.com/rloppenheimer/status/736134410622406656 ]

• Despre autor
• Ultimele articole

About Bogdan Munteanu

• Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
• Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
• Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020