Supraviețuirea creștinismului depinde (și) de noi

Rolul părinților în perpetuarea credinței

Conform studiilor din ultimii ani, în Norvegia sînt mai mulţi atei decît creştini, pînă în 2057 numărul anglicanilor în Marea Britanie va deveni irelevant din punct de vedere statistic (statistically irrelevant), în Occident numărul şi influenţa creştinilor e în scădere, iar în Europa de Est creştinismul continuă să rămînă relevant şi vibrant. În Canada creştinii sînt preocupaţi de o creştere fără precedent a discriminării din partea autorităţilor (detalii aici), iar în Statele Unite se simte un declin al creştinismului şi al influenţei lui. Conform sondajelor de opinie, sub 80% dintre americani se identifică drept creştini, iar restul doar ca „spirituali”, ceea ce pe larg înseamnă persoane religioase, dar fără o identitate religioasă specifică. Cum am ajuns aici? Cauza, spun sociologii, este în mare măsură absenţa părinţilor din viaţa spirituală a copiilor lor. În ultimele luni au fost publicate mai multe studii, sondaje de opinie şi comentarii care confirmă această concluzie (şi care se aplică şi României: dacă creştinismul va supravieţui în România depinde nu doar de Dumnezeu, dar şi de noi).

Un studiu american

În toamnă, organizaţia American Culture & Faith Institute (ACFI) a publicat un studiu vast (vezi aici) privind subiectul, care a implicat 9273 de respondenţi şi a fost făcut între februarie şi octombrie anul trecut. Titlul studiului este realist şi îngrijorător: Christians are not Spreading the Gospel („Creştinii nu împărtăşesc Evanghelia”).  Acesta nu e primul studiu făcut de ACFI privind transmiterea credinţei de la părinţi la copii ori de la adulţi la adulţi. Studii identice au fost făcute periodic de ACFI încă din 1991, iar studiul din toamnă face comparaţii utile cu datele statistice obţinute în deceniile şi anii trecuţi. Conform studiului, între 1991 şi 2005 40% dintre adulţii americani se considerau creştini autentici. Prin „creştini autentici” autorii îi înțeleg pe creştinii care se consideră realmente determinaţi în viaţa şi gîndirea lor de Evanghelie şi de Sfintele Scripturi în general. Între 2006 şi 2010 procentul acesta a crescut la 44%, dar pînă în 2017 a scăzut drastic, la doar 31%. Este posibilă stoparea ori inversarea acestei traiectorii? Răspunsul, conform studiului, este negativ, cauza principală fiind îmbătrînirea rapidă a populaţiei creştine americane şi lipsa de interes a generaţiei tinere pentru religie, credinţă şi creştinism. Doar o treime dintre creştinii de peste 65 de ani se consideră creştini autentici, 37% dintre creştinii între 50 şi 64 de ani, 31% dintre creştinii în anii 30 şi 40 ai vieţii, şi doar 23% din adulţii sub 30 de ani. Pe categorii rasiale, 33% dintre albi se consideră creştini autentici, 24% din populaţia hispanică şi doar 17% din populaţia de origine asiatică.

Un alt aspect important al studiului este că 68% dintre persoanele care se consideră creştini autentici au simţit această convertire interioară înainte de 18 ani, iar procentul acesta scade vertiginos cu cît adulţii înaintează în vîrstă, astfel că doar 9% din adulţii de peste 40 de ani care se consideră creştini autentici  simt convertirea interioară de la 40 de ani în sus.

Studiul discută și influența părinţilor în inculcarea credinţei creştine copiilor lor. Pentru 29% dintre persoanele care se consideră creştini autentici, părinţii au avut rolul primordial în deciziile lor privind viaţa creștină şi convertirea interioară. Pe următoarele locuri se află rudele (16%), prietenii (5%), evenimentele organizate de biserici (20%), participarea la studii biblice (13%), păstorii şi preoţii (8%) etc. Cu alte cuvinte, conform studiului, familia e responsabilă pentru transmiterea credinţei creştine la 50% dintre copiii Americii care, ca adulţi, se identică drept creştini autentici.

Un alt rezultat al studiului este că doar 21% dintre adulţii americani consideră important să împărtășească credinţa creştină cu alţii. De asemena, doar 30% dintre ei deţin o perspectivă creştină asupra societăţii (worldview). Un exemplu ar fi căsătoriile unisex, unde doar 30% dintre americanii adulţi sînt în dezacord cu ele pentru că aşa impune Biblia.

Îngrijorătoare sînt afirmaţiile autorului studiului mai ales în ceea ce-i privește pe părinţi: Parents, who have more influence on the spiritual choices and development of their children than anyone else, are ill prepared these days to lead their children to a genuine, life changing experience with Jesus. Worse yet, most American parents are not interested or engaged în helping their kids to know Jesus personally. We are essentially abandoning both the future of the Church în the US and the best interests of our young people through our whosale dismissal of evangelism … („Părinţii, care au cea mai mare influenţă asupra copiilor, nu sînt bine pregătiţi pentru a-şi călăuzi copiii spre o viaţă autentic creştină …”).

Un studiu elveţian

Nu doar studiile făcute în America dovedesc importanta părinţilor în călăuzirea copiilor spre creştinism. Date statistice ale recensămintelor din Elveţia duc la aceeași concluzie. În 1994 Elveţia a făcut un sondaj de opinie oficial anume pentru a afla dacă identitatea religioasă a părinţilor s-a transmis copiilor lor, iar dacă da, de ce, ori dacă nu, de ce nu. Conform unui comentariu asupra studiului elvețian făcut de un prelat anglican din Marea Britanie, it is the religious practice of the father of the family that, above all, determines the future attendance at or absence from church of the children („Practica religioasă a tatălui din familie este factorul care determină cel mai mult participarea ori absenţa copiilor de la biserică”) (detalii aici).

Conform studiului elveţian, dacă tatăl şi mama merg în mod regulat la biserică, 33% din copiii lor vor frecventa şi ei biserica în mod normal, 41% mai puţin frecvent, iar 25% nu vor frecventa biserica defel. Dacă tatăl nu merge la biserică în mod regulat, dar mama merge, doar 3% din copii vor merge la biserică în mod regulat, 59% în mod neregulat, şi 38% se vor pierde pe drum. Dacă tatăl nu merge deloc la biserică, ci doar mama, doar 2% din copii vor frecventa biserica în mod normal, 37% din cînd în cînd, iar peste 60% dintre ei se vor pierde. Cu alte cuvinte, dacă tatăl nu merge la biserică, doar doi copii din 100 vor merge la biserică.

Nu e de mirare, deci, că secularismul şi educaţia seculară încearcă – cu mult succes, din nefericire – să submineze familia, părinţii şi rolul părinţilor în educarea şi creşterea copiilor. Acum înţelegem de ce ţările occidentale subminează drepturile parentale, un fenomen pe care-l observăm tot mai pronunţat şi în România, atît în şcoli și în deciziile Curţii Constituţionale, cît şi în proiectele propuse în Parlament, primatul deținîndu-l Avocatul Copilului (echivalentul în România al Barnevernetului norvegian). Acelaşi lucru se petrece şi în Coreea de Nord, aşa cum de fapt a fost şi pe vremea comunismului peste tot în lumea comunistă. Coreenilor nu li se permite nici măcar să pronunţe în familie cuvinte de genul „creştinism”, „Dumnezeu”, „Iisus” şi alte cuvinte care sugerează credinţa creştină. În şcoli, copiii lor sînt învăţaţi că de fapt creştinii sînt spioni străini care fură copii nord-coreeni, îi torturează, îi ucid şi le vînd sîngele şi organele (articol aici)!

Diminuarea prin politici antifamilie a rolului părinţilor în creşterea şi educarea copiilor are consecinţe tangibile, inclusiv scăderea ori dispariţia simţămintelor religioase ale copiilor şi transmiterea credinţei creştine de la o generaţie la alta. Acest rol este de o importanţă imensă, a aparţinut părinţilor de mii de ani şi a fost, de fapt, consfințit în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Citiţi, de exemplu, ce le spunea Moise israeliţilor acum mai bine de 3000 de ani în Deuteronom 5, 6-9, cînd taţii aveau obligaţia să-i înveţe pe fiii lor „legea Domnului”.

Dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi a le transmite credinţa creştină izvorăște, deci, dintr-o obligaţie pozitivă impusă de Divinitate. Statul secular vrea să ni-l confişte. Şi dreptul acesta de a le transmite copiilor noştri moştenirea spirituală primită de la părinţii noştri este extrem de important şi relevant mai ales în zilele noastre. Trăim zile în care societatea şi cultura îi învaţă pe copii relaţii nesănătoase – și din punct de vedere fizic, dar mai ales spiritual. Familia se destramă. Divorţul e în ascensiune. Tot mai puţini tați sînt un model de trăire spirituală pentru copiii lor. Tot mai puţini tați îşi afirmă în familie rolul din vechime al lui Iosua, cel cunoscut şi pentru mișcătoarea sa declaraţie: „Cît despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24,15). Taţii lipsesc din familie. Tot mai mulţi copii cresc fără taţi în viaţa lor. Taţii sînt figuri tranzitorii. Copiii părinţilor divorţaţi îşi petrec duminica cu părinţii divorţaţi, cînd cu unul, cînd cu altul, mergînd la film, pescuit ori distracţii, fără a fi expuşi credinţei creştine.

Realităţi britanice

Îngrijorător, mai ales pentru copiii din ţările occidentale, este „feminizarea” Bisericii. În 1992 Biserica Anglicană a inaugurat hirotonirea femeilor în funcţii preoţeşti. În loc ca băieţii şi fetele să vadă în altar un bărbat care să propovăduiască Evanghelia, văd o femeie care propovăduieşte o versiune seculară şi feministă a Scripturii, nu una autentică. În loc ca băieţii şi adolescenţii să vadă bărbăție în altar ori biserică, văd feminizare şi aud învăţături feministe care condamnă masculinitatea ca fiind o trăsătură toxică a bărbaţilor (toxic masculinity). Nu e de mirare că bărbaţii occidentali au încetat ori încetează să mai meargă la biserică. Cărui bărbat i-ar plăcea astfel de mesaje bizare?

Iar dacă Biserica pierde bărbaţi, ea pierde, conform studiului elveţian, şi copii. Îşi pierde viitorul. Datele statistice din Biserica Anglicană sînt lămuritoare în sensul acesta. Înainte de anii ‘90, 45% dintre persoanele care participau la slujbele religioase erau bărbaţi şi 55% femei. În 2017 procentual bărbaţilor a scăzut la 37%, iar al femeilor a crescut la 63%, astfel încît cam la două femei prezente în biserică e prezent doar un bărbat. În aceeași perioadă, numărul copiilor britanici care frecventează biserica a scăzut la jumătate. Conform autorului, a fatherless society, or significant rejection of tradiţional fatherhood, has produced rapid and dreadful results („o societate fără taţi, şi o respingere semnificativă a rolului taţilor în familie, a produs rezultate rapide şi drastice”). Unul dintre rezultate a fost sălbăticirea băieţilor şi a adolescenţilor, care nu ştiu cum să se comporte cu fetele ori femeile în alte domenii decît sexualitatea. Bărbaţi tineri care nu înţeleg rostul căsătoriei, al familiei, al responsabilităţii şi a relevantei credinţei creştine. Nu e surprinzător, deci, că numărul persoanelor din Marea Britanie care se identifică drept creştine scade de la săptămînă la săptămînă, fiind aproape de doar 50% din cele 66 de milioane de britanici. De fapt, în 1996 Biserica Anglicană a încetat să mai publice date statistice privind descreşterea severă a numărului enoriaşilor anglicani…

Îngrijorează concluzia comentatorului britanic: No father – no family – no faith. Winning and keeping men is essential to the community of faith and vital to the work of all mothers and the future salvation of our children („Fără tată, fără familie, fără credinţă. Aducerea şi păstrarea bărbaţilor în comunitatea de credinţă e esenţială şi vitală în eforturile mamelor şi taţilor pentru mîntuirea copiilor noştri”).

Discipolii sînt formaţi în familie

Încheiem recomandîndu-le cititorilor noştri o carte publicată toamna trecută de George Howley: Demography, Culture and the Decline of America’s Christian Denominations („Demografia, cultura şi declinul denominaţiilor creştine din America”). În cele 238 de pagini ale cărţii, autorul explică pertinent cauzele majore ale declinului numeric al creştinismului în America. Secularizarea nu e cauza cea mai importantă. Cauza principală e faptul că părinţii nu mai iau în serios educaţia creştină a copiilor lor, la care se adaugă declinul demografic al catolicilor şi neoprotestanţilor. Se observă un declin al familiei şi al căsătoriei şi la creştinii americani. Conform unor studii examinate de Howley, catolicii Americii au un spor demografic de 1,6 ori mai mare decît sporul demografic al persoanelor nereligioase, baptiştii de 2 ori mai mare, iar penticostalii de 3 ori mai mare. Cu alte cuvinte, tot la o familie nereligioasă cu trei copii, 1,6 din familiile catolice au 3 copii sau mai mulţi, la fel două familii baptiste şi trei familii penticostale. Dacă familiile nereligioase rar au peste 2 ori 3 copii de familie, catolicii şi neoprotestanții trec acest barem, dar sporul lor demografic nu se reflectă în transformarea copiilor lor în creştini autentici atunci cînd ajung adulţi. Copiii se pierd pe drum, o dată ce intră ori ies din universitate. De aceea, insistă Howey, părinţii creştini au obligaţia nu doar să aducă copii pe lume, dar şi să îi călăuzească spre creştinism de-a lungul anilor. Cu alte cuvinte, zice el, disciples are made în the home („viitorii creştini se formează în familie”).

Aceeași concluzie ni se aplică şi nouă: dacă creştinismul va supravieţui în România depinde şi de noi.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Alianţa Familiilor din România

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București Tel: 0741.103.025; Fax: 0318.153.082; Email: [email protected]

• Cioloș, Cîțu și Iohannis încearcă să pună România sub steagul curcubeului - 1 iulie 2021
• Un blestem care aspiră la realitate: COMUNISMUL FEMINIST - 17 octombrie 2019
• Parada confuziei sexuale - 20 iunie 2019