Marxism şi neomarxism

[variantă actualizată, 2019, inclusă în volumul „România 100 – veacul apocaliptic” sub titlul „Stafia marxismului şi marşul ei prin istorie”.]

Stafia marxismului şi marşul ei prin istorie

O stafie care nu este lăsată să moară continuă să bântuie fără odihnă şi azi, nu doar prin Europa, ci în întreaga lume. În viaţa terestră ea s-a încarnat acum 200 de ani sub numele de Karl Marx. Dar spectrul pe care l-a lăsat în urma ei în lumea ideilor a contaminat asemeni unui nor radioactiv minţile multor oameni orbiţi de fascinaţie. Astfel a luat naştere o întreagă familie de ideologii „marxiste”, în mod esenţial înrudite între ele, dar adaptate cameleonic diferitelor epoci istorice. Nu e de mirare că aniversarea bicentenarului naşterii lui Marx a fost sărbătorită pe 5 mai 2018 cu mare fast la Trier, oraşul său natal. Ocazie cu care s-a inaugurat o statuie imensă, donată de statul chinez, iar nimeni altul decât Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, i-a ridicat osanale tocmai într-o biserică zidită de împăratul Constantin cel Mare. Pentru cei care ştim ce a însemnat cu adevărat comunismul, festivismul acesta deşănţat nu reprezintă altceva decât o blasfemie care provoacă greaţă şi oroare … Iar pentru cei care nu ştiu, sau nu-şi mai amintesc, nădăjduiesc că explicaţiile care urmează ar putea fi edificatoare.

Urmele pe care ideologiile de tip marxist le-au lăsat prin universul gândirii au avut caracterul seducător al unui ideal abstract, dar care se cerea imperios realizat aici, pe pământ. Ele au la bază tocmai respingerea oricărui idealism de factură transcendentă, iar chintesenţa lor rezidă în mod inevitabil într-un praxis de natură istorico-politică. O filosofie care nu mai încerca doar să explice lumea, asemeni tuturor celor anterioare, ci mai ales să o transforme. Încercările acestei stafii de a se încarna cu orice preţ, de a căpăta un trup terestru într-o imanenţă văzută drept singura realitate existentă, au brăzdat istoria omenirii cu dâre adânci şi însângerate. Niciodată în numele unei idei nu au mai fost omorâţi atâţia oameni, de ordinul a sute de milioane de-a lungul unui secol de utopie comunistă aplicată în diferite ţări de pe toate continentele, începând cu Rusia sovietică. În numele niciunei alte idei nu s-au născocit torturi mai cumplite, nu s-au tratat semenii cu mai multă bestialitate ca la Piteşti. Acolo concepţia marxistă a fost dusă până la ultimele ei consecinţe, care au revelat-o în întreaga ei hidoşenie. În acel loc cumplit s-a experimentat nici mai mult nici mai puţin decât o încercare de verificare practică a teoriei: negarea transcendenţei, dublată de posibilitatea transformării firii lăuntrice a omului exclusiv prin influenţe de natură exterioară. Ideea de bază a doctrinei comuniste fiind aceea că societatea prin acţiunile ei poate schimba conştiinţa umană în profunzime, modelând-o în conformitate cu scopurile dorite.

Filosoful englez Roger Scruton scria cu referire la comunism într-una din cărţile sale că, pentru a realiza imposibilul, e nevoie să aplici o forţă infinită. Dacă ne gândim bine la ce s-a întâmplat în veacul trecut, are perfectă dreptate… Înţelegem astfel de ce experimentul comunist nu putea decât să eşueze, atât la Piteşti cât şi la nivelul societăţilor care au avut neşansa de a juca un rol de cobai.

Acum, când adepţii, simpatizanţii şi epigonii găsesc de cuviinţă să comemoreze aniversarea rotundă a „maestrului” lor, se aud tot mai multe voci care încearcă să relativizeze o realitate care a însemnat totodată o tragedie unică în istoria omenirii. Se afirmă îndeosebi că ideile fundamentale ale marxismului sunt bune, nobile şi înălţătoare. Dar că cei care au încercat să le pună în practică fie au făcut-o greşit, abdicând moralmente şi încercând să le realizeze cu mijloace nepotrivite (totalitarism, violenţă), fie nu le-au înţeles aşa cum se cuvine. În ambele cazuri responsabilitatea tuturor ororilor cade doar pe seama unor personaje istorice odioase, de care acum nu vrea să mai audă nimeni, şi a setei lor personale de putere. Dar în niciun caz pe seama „idealurilor măreţe” ale utopiei comuniste cu toate ramurile ei.

În orbirea lor, toţi aceşti adepţi continuă să se agaţe de ceea ce le este practic un surogat de religie, refuzând să vadă rădăcina tuturor nenorocirilor „colaterale” aduse de încercările de implementare a ei. Şi care rezidă în însăşi esenţa acestei ideologii: ruptă de realitate, amputând natura umană de dimensiunea ei spirituală, transcendentă. Una care ignoră legile economice, crezând că poate aboli cu forţa un sistem totuşi „natural”, dacă prin asta înţelegem natura umană căzută, care nu poate fi separată de instinctul firesc de proprietate şi de sporire a acesteia. O ideologie care refuză să admită că depăşirea acestui dat natural poate avea loc doar pe un alt plan şi doar la modul individual, în niciun caz la nivelul unei societăţi întregi, care este fundamentată pe el. Una care ignoră realităţile naţiunilor, sau mai precis tinde să abolească aceste entităţi iarăşi specifice lumii „fireşti”, care au stat la baza societăţilor de-a lungul istoriei. Religia este de asemenea repudiată, nu doar în funcţia ei soteriologică, dar şi din punctul de vedere al rolului ei social, de pilon al societăţii care fie şi implicit este fundamentată pe un set de valori derivate din cele ale religiei tradiţionale. Subliniind acest rol, Edmund Burke anticipa spunând că eliminarea religiei din societate riscă să producă un vid care va fi inevitabil umplut de o superstiţie grosieră. Omul are nevoie prin însăşi constituţia sa lăuntrică de o mitologie, iar comunismul îi oferă un Ersatz, care proclamă la rândul lui un set de adevăruri ultime. Pe scurt: ideea centrală a utopiei comuniste este aceea de a edifica un paradis terestru, la care se poate ajunge numai prin distrugerea prealabilă a tuturor elementelor care au caracterizat existenţa istorică de până acum a omenirii. Tot ce oferă oamenilor siguranţă, adăpost, alinare şi un sentiment de coeziune: stat, naţiune, monarhie, religie, proprietate privată, familie, trebuie mai întâi să piară. Paşii către acel paradis utopic vor strivi fără milă şi orice noţiune de libertate umană, care este astfel sacrificată pe altarul unui scop autodeclarat nobil şi atât de înălţător, încât e capabil să justifice orice mijloace pentru atingerea lui.

Un profet al disoluţiei totale a tot ce e firesc şi organic: acesta este de fapt Karl Marx, în ipostaza sa nefalsificată. Acestea sunt ţelurile pe care adepţii săi le urmăresc până în ziua de azi. În privinţa lor nu s-a schimbat nimic de la 1848, anul în care Marx şi Engels publicau „Manifestul Partidului Comunist”, şi până astăzi, 170 de ani mai târziu. Toate aceste scopuri sunt expuse acolo negru pe alb, iar cei doi autori (cel principal fiind desigur Marx) le-au rămas fideli până la moarte, aşa cum reiese din prefeţele pe care ei le-au scris diferitelor ediţii ulterioare ale manifestului.

Singura variantă invocată de marxiştii şi neomarxiştii de azi pentru justificarea crezului lor este aceea că atingerea ţelurilor expuse în manifestul originar al comunismului nu e obligatoriu să se fi realizat pe cale violentă, ci la ele s-ar putea ajunge şi în mod „paşnic”, „democratic”. Adică modul de acţiune care este practicat îndeobşte azi. Ce nu ne explică aceştia este faptul că premisele care permit (actualmente, sau deocamdată) urmărirea consecventă a aceloraşi ţeluri dizolvante prin metode exclusiv de tip „soft-power” se sprijină foarte solid pe temelia primei jumătăţi a secolului trecut. Când au avut loc două războaie mondiale fără precedent şi numeroase revoluţii sângeroase, începând cu cea bolşevică. Nu cumva doar datorită rezultatelor acestora, toate contribuind într-un fel sau altul la distrugerea acelor elemente pe care vrea să le elimine comunismul, s-a ajuns la situaţia actuală? Se poate spune că aceste uragane istorice şi-au făcut treaba, iar de-acum ea poate fi continuată cu metode mai blânde. Ceea ce e totodată un semn că în linii mari, principalele obstacole în calea comunismului au fost de fapt eliminate.

Revenind la Marx şi la gândirea acestuia, e suficient să citim „Manifestul Partidului Comunist” pentru a ne da seama că în radicalismul său, el însuşi instiga pe faţă la violenţă. Şi că tocmai aceasta e esenţa concepţiei lui. El expune o paradigmă simplă, considerată de Engels drept „genială”: cea a luptelor de clasă ca motor al întregii istorii a omenirii. Toate structurile sociale, toate ierarhiile, sunt privite în termeni de clase dominante şi clase dominate, şi că prin luptele dintre aceste clase pot fi explicate toate conflictele care au avut loc de-a lungul secolelor şi care au transformat treptat societatea. Preeminenţa având-o, fireşte, structurile sociale, raporturile ecomomice, forţele materiale, iar nu ideile. Temelia acestei paradigme a materialismului dialectic rezidă în concepţia apodictică după care schimbarea condiţiilor sociale implică ulterior şi o schimbare a conştiinţelor, răsturnând astfel raportul dintre idee şi efectele ei ulterioare în lume. Marxismul nu se poate impune altfel decât fie prin forţă, fie prin „inginerii sociale”, după cum putem vedea şi în ziua de azi, în variantele sale soft.

Unii susţin că Marx a formulat şi o serie de idei valabile, o critică sagace a tuturor inechităţilor sistemului de producţie capitalist. Că a fost un vizionar, un profet, el anticipând fenomenul globalizării. Că analiza sa conţine foarte multe aspecte pertinente. Chiar dacă aşa ar sta lucrurile, toate acestea, într-o formă sau alta, sunt prezente de fapt şi la alţi autori. Iar astfel de frânturi izolate de adevăr nu pot justifica fervoarea de tip religios a adepţilor marxismului. Acesta trebuie privit ca un tot unitar, iar esenţa sa nu rezidă în similitudinile cu alte teorii, ci tocmai în diferenţa specifică faţă de ele.  Anume, originalitatea lui Marx rezidă tocmai în paradigma conflictelor de clasă pe care o pune la baza unei filosofii a istoriei centrată pe ideea unui progres utopic, precum şi în caracterul esenţialmente radical al doctrinei sale. Chiar în manifestul amintit el respinge cu suficienţă toate abordările socialiştilor de alte nuanţe, adepţi ai unor schimbări graduale, şi marşează pe ideea unei terapii de şoc, a unei revoluţii totale, pe acutizarea până la paroxism a tuturor conflictelor posibile existente în societatea tradiţională. Căci „Manifestul Partidului Comunist” nu este altceva decât o declaraţie de război explicită la adresa întregii istorii anterioare a omenirii, cu bunele şi cu relele ei. În patosul ei revoluţionar, ideologia comunistă îşi declară negru pe alb ţelurile, care nu se pot realiza decât prin dinamitarea întregului eşafodaj social existent.

Dacă privim istoria însângerată a secolului trecut, mai poate susţine cineva că Marx a fost greşit înţeles sau prost aplicat? Esenţa ideologiei sale este distrugerea, urmată de construcţia preconizată a unei utopii descrise într-un nimb vizionar, dar cu foarte puţine repere indicate pentru ajungerea la ea. Chiar dacă s-a spus că dictaturile comuniste nu au fost fidele ideilor marxismului originar, realitatea ne arată contrariul. Cu toate că cea mai mare parte a manifestului comunist este destinată legitimării teoretice a unor practici distructive, Marx ne propune totuşi nişte jaloane pe drumul către societatea utopiei comunist-egalitariste. Toate acestea ţin de domeniul „ingineriei sociale” şi pot fi regăsite în politica tuturor regimurilor comuniste care au „fericit” omenirea: exproprieri funciare, etatism economic, centralizare excesivă. În mod provizoriu, în manifest sunt tolerate încă elemente economice de tip capitalist, dar ele vor fi treptat strangulate prin impozitarea cu un puternic caracter progresiv şi desfiinţarea dreptului la moştenire. Toate aceste puncte erau expuse mai degrabă cu titlu ilustrativ. În practică, regimurile comuniste nu au mai aşteptat moartea proprietarilor de pământ sau de afaceri mari şi mici pentru a naţionaliza averile în virtutea interzicerii dreptului la moştenire. Ci au pus mâna pe ele într-un mod direct şi brutal, dar absolut conform cu spiritul ideologiei marxiste. Care răzbate din nou în finalul manifestului, într-un mod apoteotic şi totodată cât se poate de explicit: „Comuniștilor le repugnă să-și ascundă vederile și intențiile. Ei declară fățiș că țelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orînduiri sociale de până acum. Să tremure clasele dominante în fața unei Revoluții Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluție decât lanțurile. Ei au o lume de câștigat. PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ!”

Ce mai pot face neomarxiştii zilelor noastre, văzând că religia lor politică poartă cu sine povara unui secol de crime oribile? Nimic altceva decât să încerce să-şi camufleze ţelurile. Se invocă felurite scuze menite să legitimeze o ideologie abstractă, în esenţa ei potrivnică naturii umane: atât „normalităţii” căzute, cât şi naturii profunde, spirituale. Iar tocmai această inadecvare la realitate, dublată de obsesia ireductibilă de a se întrupa în concret, îi conferă în mod inevitabil un caracter inuman şi criminal, ucigător de trupuri dar şi otrăvitor de suflete.

Marxiştii de azi nu mai pot susţine făţiş scopurile enunţate iniţial cu atâta claritate. Dar pretutindeni putem vedea cum ei urmăresc să desfiinţeze tot ceea ce consideră că ar sta în calea unei societăţi aşa-zis ideale. Numai instrumentarul pe care îl folosesc actualmente reprezintă o inovaţie faţă de epoca lui Marx (care dealtfel ar fi subscris la orice mijloace pentru atingerea scopului său). Acum se invocă „democraţia” şi „drepturile omului”, dar într-o cheie din ce în ce mai totalitară şi mai tributară concepţiei aşa-numitului „marxism cultural”. Astfel, se identifică peste tot pretinse conflicte între grupuri oprimate şi grupuri opresoare. Orice mică falie este adâncită, orice tensiune amplificată artificial. Totul în numele „libertăţii” înţeleasă în chip nihilist drept „eliberare” de o aşa-zisă opresiune sau discriminare. În fapt, se are în vedere o „emancipare” de sub tot ce ţine de tradiţie: structuri, instituţii, norme, cutume. Şi care nu poate fi realizată decât prin inginerii sociale şi prin legi restrictive, inclusiv sub pretexte ecologice. Libertatea unor minorităţi (de orice fel, nu contează, căci acestea sunt instrumentalizate de o anumită agendă), despre care se pretinde că ar fi deficitară, nu se poate obţine decât prin restrângerea libertăţii majoritarilor. Prin călcarea în picioare a valorilor acestora şi prin siluirea conştiinţelor să adere la această evoluţie programatică. Sau cel puţin să o accepte tacit, prin punere de căluş libertăţii de exprimare şi ucigând orice dezbatere critică prin stigmatizarea adversarului de idei.

Instrumentul principal de luptă care conceptualizează această strategie îl constituie „corectitudinea politică”, iar termenul-cheie este cel al „discriminării”. Astfel, după ce au maltratat libertatea, transformând-o în anarhie dizolvantă, neomarxiştii golesc de conţinut şi ideea de egalitate. Nu mai e vorba de un înţeles firesc, ca egalitate în faţa lui Dumnezeu, în faţa legilor, sau egalitate de şanse. Egalitatea normală, ca principiu sau potenţialitate, se transformă în „egalitarism”, în impunerea ei forţată. O idee-tăvălug menită să strivească orice diferenţiere, orice diversitate firească, care dă farmec lumii zidite de Creatorul ei. Iar un asemenea tăvălug poate fi îndreptat practic împotriva a orice. Inegalităţi şi deosebiri se găsesc la tot pasul. Nu mai contează natura lor, sau să se facă o distincţie între cele fireşti sau juste şi cele cu adevărat injuste. Tăvălugul egalitarist pus în mişcare e menit oricum să niveleze totul, să facă una cu pământul orice i-ar sta în cale. Scopul lui e să facă tabula rasa cu tot ce a definit omenirea până acum, pentru a edifica „omul nou”, perfect adaptat şabloanelor concepţiei marxiste.

Marşul distructiv prin istorie al stafiei marxiste continuă aşadar neabătut. Libertatea pe care ea ne-o promite nu e altceva decât o tiranie mascată, iar egalitatea urmărită nu înseamnă decât o aplatizare sufocantă. Combustibilul care o alimentează este viziunea unui ideal care, de la înălţimea sa abstractă, poate intoxica minţile unor oameni cu nişte convingeri aberante, de o intensitate care le aduce în vecinătatea fanatismului de tip religios.

Numai că nu acest element e cel caracteristic unei religiozităţi autentice, profunde. Aceasta, prin însăşi natura ei, reprezintă de fapt ultimul şi cel mai important obstacol împotriva pervertirii lumii şi a firii umane propovăduite de marxism. Dar o reacţie instinctivă de rezistenţă pe acest temei nu e suficientă. E nevoie în primul rând de o înţelegere a tiparelor de gândire şi de acţiune marxiste, precum şi de conştientizarea faptului că stafia aceasta nu bântuie în chip haotic, ci într-unul sistematic, mereu cu privirea aţintită către ţelul ei final. La care vrea să ajungă cu orice preţ, indiferent pe câte mormane de cadavre sau de ruine ar fi nevoită să calce.

Noua ofensivă a religiei „corectitudinii politice”

[Notă: această parte a textului reprezintă un fragment din capitolul cu acelaşi titlu din cartea „Marionete ale destinului”, apărută în primăvara anului 2018. O dezbatere pe marginea temelor ei principale poate fi urmărită aici: http://corortodox.blogspot.de/2018/03/falsificarea-omului-prin-ideologie.html ]

Caracteristica ultimilor ani este cea a redefinirii în masă a sensurilor termenilor. Noţiunile nu mai înseamnă ceea ce ştiam dintotdeauna, ci trebuie să primeze semnificaţia încărcată ideologic care le-a fost conferită de artizanii ingineriilor sociale la care suntem supuşi în ultima vreme. Religia lor nu poartă alt nume decât „corectitudinea politică”. Iar dogmele acesteia sunt constituite din anumite concepte destinate a fi totodată calul de bătaie al unei propagande asidue, dusă în special prin oengeuri generos sponsorizate.  A afirma că principalul finanţator al apostolilor acestei noi religii nu este altul decât George Soros a devenit deja un loc comun, un adevăr pe care nu îl poate contesta nimeni. Cei care refuză supunerea în faţa noilor dogme, printre care pot fi enumerate „toleranţa”, „diversitatea”, „nediscriminarea”, sunt etichetaţi corespunzător drept extremişti, retrograzi, habotnici, talibani, fanatici, homofobi, iar şirul epitetelor poate continua la nesfârşit.

Diferenţa limpede între firesc şi nefiresc este complet blurată, iar sensurile noţiunilor răstălmăcite.

Firesc ar fi să fim toleranţi cu abaterile de la normă, dar numai atunci când acestea nu au pretenţia să se substituie normei însăşi.

Diversitatea culturală, religioasă şi etnică poate reprezenta un prilej de îmbogăţire reciprocă atunci când e înţeleasă corect, cu respect pentru toate identităţile, iar nu drept concept dizolvant, menit să submineze specificul majoritar. Aceasta se poate vedea cu atât mai mult, cu cât sfera „diversităţii” a fost extinsă la maximum, prin includerea ostentativă a tuturor orientărilor sexuale posibile. Se definesc astfel identităţi colective ale unor grupuri sociale care nu au cum reprezenta o tradiţie sau cultură în adevăratul sens al cuvântului, dar care au pretenţia de a le fi recunoscut acest statut şi de a le fi conferite drepturi colective.

La rândul ei, nediscriminarea nu ar trebui să însemne altceva decât egalitatea tuturor în faţa legii, egalitatea de şanse, totul ca reflex al egalităţii oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar nu un concept versatil, folosit drept armă de luptă împotriva firescului sau menit să justifice cele mai aberante inginerii sociale.

Societatea românească consemnează în ultima vreme o veritabilă ofensivă a acestei noi religii împotriva valorilor tradiţionale. Miza cea mai importantă în această etapă a luptei o constituie, fireşte, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie de a declanşa un referendum naţional pentru modificarea Constituţiei în sensul de a preciza explicit faptul că prin căsătorie se înţelege uniunea dintre un bărbat şi o femeie (aşa cum e stipulat dealtfel în Codul Civil) iar nu între „soţi”, aşa cum cu o anumită neglijenţă au formulat autorii primei constituţii democratice postdecembriste. Litera legii actuale e ambiguă, putându-se înţelege practic orice, inclusiv poligamia, dar spiritul era la vremea sa de la sine înţeles, mai ales că pe atunci era încă în vigoare faimosul articol 200 din Codul Penal care incrimina practica homosexualităţii.

Pentru a-şi atinge ţelul, activiştii noii religii au început prin a folosi termenii de „toleranţă” şi „diversitate”. Dar ei nu sunt suficienţi pentru a impune o redefinire căsătoriei  prin extinderea ei dincolo de marginile firescului. Aceste concepte reprezintă însă un auxiliar provizoriu, menit să pregătească terenul în acest scop. Astfel, strategia lor este ca pe de-o parte să creeze o perdea de fum prin amalgamarea termenilor: vorbesc despre familie şi nu despre căsătorie. Iar familia poate fi, într-adevăr, diversă. Nu doar cea clasică, din părinţi şi copii, dar şi cea monoparentală (în urma unui divorţ sau deces), sau copii şi bunici care devin tutori ai minorilor în urma decesului părinţilor, etc. Deşi, bineînţeles, în Constituţie nu e vorba de aşa ceva. Din punct de vedere religios cununia reprezintă o taină a Bisericii, ea consfinţind sanctificarea uniunii dintre un bărbat şi o femeie (excluzând orice altă „combinaţie”), al cărei scop este păşirea în comun pe calea mântuirii, sprijinul şi dragostea reciprocă, dar şi zămislirea şi creşterea copiilor, dacă Dumnezeu a binecuvântat această uniune şi cu urmaşi. Din punct de vedere civil, familia reprezintă celula de bază care permite perpetuarea societăţii omeneşti, acel cadru care permite naşterea, ocrotirea şi educarea copiilor. Tocmai din acest motiv statul laic are tot interesul să protejeze în mod deosebit familia (adăugând termenul de „tradiţională” nu ar însemna altceva decât rostirea unui pleonasm): grija pentru generaţiile de mâine, crearea unui cadru favorabil perpetuării biologice a societăţii. În virtutea acestei concepţii, termenul de „nediscriminare” pe care îl tot invocă activiştii „diversităţii” devine inoperant. Statul nu face decât să trateze diferit situaţii cu totul diferite: copiii nu se pot naşte decât dintr-un bărbat şi o femeie. Chiar dacă există şi familii fără copii, e evident că raportul trebuie privit drept acela dintre excepţie şi regulă, dar în  interiorul aceluiaşi cadru. E absurd ca statul să condiţioneze valabilitatea instituţiei căsătoriei de producerea unui anumit număr de copii într-un termen dat, sau să pretindă anterior încheierii acesteia teste de fertilitate. Totul nu ar reprezenta altceva decât o intruziune nepermisă în intimitatea unui cuplu sau, dacă vrem, în ceea ce totuşi reprezintă o „taină”, din moment ce Biserica o consfinţeşte ca atare şi care implică şi alte aspecte de ordin transcendent, dincolo de cele pur reproductive sau hedoniste. Una peste alta însă, posibilitatea naşterii copiilor nu este conferită decât de uniunea între două persoane de sexe opuse. O complementaritate ca lege firească a creaţiei. Prin urmare, nu poate fi vorba de „discriminare” atunci când situaţii diferite sunt tratate cu măsuri diferite. Degeaba vin unii să invoce argumentul că familiile homosexuale pot adopta copii, sau că pot exista mame sau taţi „surogat”. Din punct de vedere biologic orice copil are un tată şi o mamă şi e dreptul lui să-şi cunoască aceşti părinţi precum şi –dacă nu poate fi crescut de ei- de a creşte într-un mediu cât mai asemănător, alături de o nouă mamă şi/sau un nou tată.

În faţa unor asemenea argumente, artizanii corectitudinii politice aplică printre altele şi strategia limbajului împăciuitor al „toleranţei”. Ei ne spun că prin redefinirea sensurilor căsătoriei nimeni nu pierde nimic, căci în fond familiile clasice vor putea fi în continuare întemeiate, ele vor putea zămisli copii, etc., atâta doar că vor apărea şi noi alternative, care în mod normal nu ar trebui să deranjeze opţiunile majoritare.

Ei bine, dacă lucrurile stau la modul teoretic astfel, practica ne spune altceva. Da, teoretic ar fi foarte bine şi frumos să trăim fiecare cu ideile şi concepţiile noastre, lăsându-ne reciproc în pace. Doar nu e vorba de bunuri materiale, de resurse necesare supravieţuirii pe seama cărora să se ducă o sălbatică luptă pentru existenţă, ci doar de … idei. Care nu se epuizează când sunt împărtăşite. Sunt abstracte. Ele se pot ciocni, contrazice, dar … de ce trebuie ca oamenii să se lupte între ei în numele lor? Nu e mai bun respectul reciproc, toleranţa, lăsând pentru fiecare un loc sub soare? Ba da, fireşte. Dar cu o condiţie: să existe un asemenea cadru. Iar acesta nu îl poate realiza decât statul. Numai că existenţa unui asemenea „stat minimal” este o utopie. Orice stat este fundamentat pe nişte valori înscrise în legea sa fundamentală care sunt menite să asigure un anumit nivel de coeziune socială. Nu pot exista pe acelaşi teritoriu nişte societăţi complet paralele, fiecare cu sistemul său de valori, care să se perpetueze fiecare în mod autonom, evitând orice fel de interacţiune. Cel mai important aspect este însă acela că statul îşi arogă în principiu monopolul asupra educaţiei şcolare, segmentul şcolilor private fiind în cele din urmă o excepţie, autorizată tot de către stat.

Acest „război cultural” în plină desfăşurare ar trebui numit mai degrabă drept „război religios”. Miza sa fundamentală este în fond aceea a convertirii sufletelor, de a cuceri cât mai mulţi adepţi. Prin interpretarea principiilor constituţionale în cheie ideologică şi prin ideologizarea întregului spaţiu public, politic, educaţional, adepţii noii religii ai „corectitudinii politice” au declanşat o amplă ofensivă împotriva aşezării tradiţionale a lumii care se revendică de la o moştenire religioasă specifică. Iată de ce momeala „toleranţei” pe care ne-o întind aceştia în privinţa acceptării şi a altor forme de căsătorie e una otrăvită. Desigur, căsătoria dintre un bărbat şi o femeie va exista şi de aici înainte şi nu o va anula nimeni. Dar ceea ce se va impune apoi cu pumnul de fier al intoleranţei sunt dogmele noii religii, care impun acceptarea, dacă se poate din convingere, dacă nu, de teama represaliilor, a principiilor acesteia. Scopul ei îl constituie în cele din urmă convertirea în masă prin propagandă şi monopol ideologic asupra conţinuturilor educaţiei şcolare, asupra mass-mediei, etc. Direct spus, spălarea creierelor şi crearea unui om lipsit de identitate şi transcendenţă. Şi mai direct spus, acesta a fost în fond exact scopul comunismului. Care a eşuat doar pentru că a folosit mijloace nepotrivite în atingerea lui, iar acum încearcă să se reinventeze şi să-şi atingă ţelul pe alte căi.

*

Ce putem face în faţa acestor asalturi concertate? În primul rând să înţelegem modul de acţiune al acestei hidre proteice şi să aderăm trup şi suflet la valorile pe care vrem să le apărăm în faţa disoluţiei. Lupta este una complexă. Nu se poate combate o lozincă cu o altă lozincă. Să nu cădem în capcana de a combate răul cu rău. E nevoie în primul rând de adevăr, de trăire în spiritul adevărului. Iar mai presus de toate, de ajutorul lui Dumnezeu.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Bogdan Munteanu

• Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
• Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
• Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020