Ascensiunea şi căderea unui istoric

de

În urma publicării monografiei sale despre Corneliu Codreanu, istoricul elveţian Oliver Jens Schmitt a fost de îndată luat în braţe de segmentul „progresist” al intelighenţiei din România. A ajuns un răsfăţat al mass-media, a dat interviuri peste interviuri promovate pe toate canalele, a fost invitat să conferenţieze în cadre din cele mai selecte precum Ateneul Român. Şi nu vorbim aici doar de volumul amintit, care l-a lansat în atenţia opiniei publice româneşti, ci mai ales de părerile sale generale asupra ultimului secol de istorie românească. Conferinţa de la Ateneu e un rezumat al unei cărţi ulterioare ale sale, „România în 100 de ani – bilanţul unui veac de istorie”, apărută în acest an tot la editura Humanitas.

Pe scurt, în nici un an de zile, Oliver Jens Schmitt a fost pur şi simplu catapultat pe scena publică din România de către prietenii săi autohtoni, de unde a început să emită cu o superioritate doctă sentinţe în virtutea cărora unii compatrioţi înclină entuziaşti să îi confere statutul unui veritabil „oracol”. Iar el, europeanul occidental cu rang şi ştaif, profesor la universitatea vieneză, pare a se complace cu voluptate în aceste tămâieri mieroase cu specific balcanic, pe care dealtfel le cunoaşte foarte bine, ca recunoscut specialist în istorie est-europeană. Dar una e să le cunoşti la modul teoretic, şi cu totul alta să te laşi „gebauchpinselt” (în traducere literală: a te lăsa gâdilat cu pensula pe burtă) de băştinaşii care îţi sunt în acelaşi timp – ei şi înaintaşii lor- obiect de studiu. Căci, trebuie spus, statutul de vedetă publică e unul mult mai încântător decât cel de intelectual cu reputaţie doar în îngustele cercuri academice ale profesioniştilor în domeniu. Cu atât mai mult cu cât i se întinde peste tot covorul roşu, ca unui veritabil erou civilizator, un misionar descălecat din Occidentul hiperdezvoltat şi superdemocratizat pe coclaurile unei periferii a Europei (din perspectivă deopotrivă geografică şi culturală) care îşi aşteaptă cu înfrigurare un salvator din afară, fiindcă a renunţat demult la vechiul slogan „prin noi înşine”.

E bine să se ştie totuşi că aplauzele la adresa sa nu sunt deloc unanime şi că, dincolo de mass-media „mainstream”, cu tendinţă explicit antinaţională, prestaţiile sale au avut parte şi de critici. Astfel, istoricul Mircea Stănescu, într-o postare pe blogul personal, rezumă conferinţa de la Ateneu a lui Oliver Jens Schmitt în termenii următori: „Aceasta este o vulgată „atlantistă“ care nu are decât o relație conjuncturală, instrumentală cu istoria, rolul său fiind pur politic, de hard și soft power, și de Romania-bashing, în care vituperarea ideologică împotriva ideologiei se folosește de haina științei pentru a cădea de unde a plecat, în ideologie adică, și care în mod straniu reușește să valorizeze exact ceea ce dorește să combată: naționalismul ortodox transistoric și nivelator care ar fi dat permanență Statului român. Este o telenovelă ale cărei proporții de ridicol sunt la pătrat, comparate cu cele ale grupării „holocaustiste“ Ioanid–Rotman–Florian–Cioflâncă, iar efectele ei la fel de „pompierpiromane“, dar tot la pătrat. Și toate acestea se petrec sub cupola unei instituții cu deschidere universalistă, care poartă numele marelui Enescu, și în România euro-atlantică, iar nu în Rusia lui Putin. Centenar fericit!”

Zilele acestea, istoricul elveţian a recidivat, lansând poate cel mai dur atac de până acum la adresa identităţii naţionale româneşti. Publicat iniţial în cotidianul elveţian „Neue Züricher Zeitung”, articolul a fost deîndată tradus şi preluat pe adevarul.ro:  „Şi în fascism, dar şi în comunism, Biserica Ortodoxă Română a fost mereu în slujba puterii“.  Ţinta aleasă este nici mai mult, nici mai puţin decât Biserica în întregul ei, pentru că nu putem distinge niciun fel de nuanţări. La o citire atentă, se poate vedea că textul colportează absolut toate clişeele aduse de-a lungul timpului de intelectualitatea secularizantă de la noi, fie că ele conţin o doză de adevăr, fie că sunt deformări sau pure invenţii.

Încă din titlu se desprinde faptul că articolul este departe de pretenţiile unui profesor universitar atent la nuanţe şi la contexte, cum a arătat că e capabil pe numeroase pagini (chiar dacă nu în întregime) în biografia Căpitanului. Acum nici vorbă de aşa ceva, căci a devenit limpede că autorul s-a străduit să înghesuie în limitele spaţiului alocat cât mai multe din stereotipurile antiortodoxe cu care românii au fost confruntaţi în ultimele trei decenii. Şi a reuşit cu brio. La prima vedere nu a scăpat niciun aspect controversat (pe drept sau pe nedrept), inclusiv poziţia atribuită Bisericii în cazul tragediei de la „Colectiv”.  Ca atare, produsul final nu a devenit altceva decât o maculatură propagandistică, nedemnă de un om dedicat ştiinţei şi principiilor obiectivităţii. Probabil că s-a simţit dator cu acest gest faţă de „prietenii” săi din România, care l-au curtat cu atâta asiduitate şi care nu ar fi reuşit să transmită un astfel de text vreunui mare cotidian european. Cu ajutorul unor asemenea „relaţii”, iată că s-a reuşit, iar efectul mediatic pe plan internaţional poate fi unul devastator. Căci trebuie adăugat că în ţară toate aceste controverse sunt binecunoscute şi nu reprezintă nimic nou. În ciuda lor, românii continuă să considere Biserica Ortodoxă drept unul din reperele morale şi identitare fundamentale, şi asta pentru că ei ştiu foarte bine că pădurea nu se reduce doar la uscăturile ei.  Şi că existenţa acestora nu a servit întotdeauna decât drept pretext denigratorilor de profesie, celor care urmăresc o agendă secularizantă, dizolvantă la adresa tradiţiei, spiritualităţii şi identităţii naţionale. În rândul cărora, la loc de cinste, se înscrie cel târziu de azi înainte şi Oliver Jens Schmitt.

Merită făcută o scurtă trecere în revistă a afirmaţiilor sale.

„Tot ca în alte ţări ortodoxe, BOR continuă o tradiţie autoritaristă cu un puternic impact anti-occidental. În secolul XX, BOR a fost loială celor trei dictaturi care au marcat România: a regelui (1938-1940), a armatei (1940-44) şi a comuniştilor (1944-89). Între cele două războaie mondiale, mulţi clerici au susţinut cu entuziasm mişcarea legionară, adică fascismul românesc. În 1938, patriarhul Miron Cristea, în calitate de prim-ministru, a legitimizat eliminarea statului constituţional şi înfiinţarea unei dictaturi regale, care a adoptat măsuri antisemite.”

Despre care BOR este vorba aici? Despre ierarhie? Despre cler? Despre mulţimea credincioşilor? Un talmeş-balmeş din care nu se înţelege nimic, iar cititorul străin de realităţile româneşti rămâne cu impresia că în secolul trecut, Biserica Ortodoxă Română nu s-a remarcat prin nimic altceva decât prin slugărnicie la adresa tuturor regimurilor politice care s-au perindat pe la putere. Cu nuanţele de rigoare, dacă ne referim la ierarhii aflaţi la vârf, afirmaţia are o doză de adevăr. Dar realităţile sunt cu totul altele. Patriarhul Miron Cristea a acceptat într-adevăr în chip nefericit să devină prim-ministru sub dictatura regală a lui Carol al II-lea. Există opinii nu fără temei, după care această implicare ar fi avut loc ca urmare a unor relaţii ale patriahului cu cercurile masonice care au sprijinit dictatura carlistă spre a opri ascensiunea legionarismului. Adică cercuri de aceeaşi factură cu cele ale amicilor d-lui Schmitt care îl promovează încontinuu în România, şi cărora profesorul vienez de origine elveţiană le slujeşte cu brio agenda antibisericească şi antinaţională.

Se vede totuşi că el nu se referă în contextul acesta numai la ierarhie, ci şi la clerici în general, spunând un adevăr: mulţi dintre ei au fost susţinători ai legionarismului. Ce omite să spună autorul nostru, este faptul că aceşti clerici (adică tot reprezentanţi ai BOR, nu?) au fost prigoniţi de toate aceste dictaturi: carlistă, antonesciană şi comunistă (care a prigonit dealtfel mult mai mulţi preoţi ortodocşi, nu doar pe cei legionari). Vasăzică Biserica pe de-o parte se gudură de fiecare dată pe lângă puterea zilei, care prigoneşte la rândul ei o parte importantă a Bisericii. Schmitt nici măcar nu evocă, darămite să mai şi explice acest paradox. Iar publicul occidental rămâne astfel văduvit de nuanţe importante, în mintea sa fiindu-i înşurubat clişeul cu Biserica obedientă ca principala ei însuşire în toţi aceşti ani.

„Bogăţia curentă a BOR provine în mare măsură din proprietăţile confiscate de la alte culte religioase.”

Nimic altceva decât o gogoriţă sfruntată, bună pentru a-i dezinforma pe neştiutori.

„Mulţi clerici au colaborat cu Securitatea comunistă şi BOR a fost un instrument al puterii comuniştilor. Un singur cleric (ierarh) a mărturisit după 1989 că a colaborat cu Securitatea.”

Un adevăr parţial, care fără menţionarea celor care s-au opus puterii atee, a martirilor şi mărturisitorilor din vremea comunistă evocaţi oficial de BOR pe parcursul întregului an 2017, devine monedă calpă de uz strict propagandistic.

„După 1989, nimic nu s-a schimbat. BOR încă nu s-a ocupat de trecutul ei. Arhivele sale sunt efectiv închise. Cercetarea critică este nedorită. Un cercetător care a dezvăluit implicarea lui Teoctist într-un pogrom înfiorător petrecut în 1941 în România şi-a pierdut locul de muncă la arhivele statului.”

Aluzia este la istoricul Gabriel Catalan, care la începutul anilor 2000 a găsit prin arhivele securităţii un document care chipurile îl incrimina pe patriarhul de atunci, PF Teoctist, că ar fi participat la devastarea unei sinagogi  timpul aşa-zisei „rebeliuni legionare” din ianuarie 1941. Trecând peste faptul că nu BOR l-a concediat pe istoricul cu pricina, este ştiut faptul că Securitatea obişnuia să producă informaţii compromiţătoare despre anumite personaje publice în scop de şantaj. Ca istoric, Oliver Jens Schmitt a putut constata explicit în cartea sa despre Corneliu Codreanu că nu se prea poate pune bază pe informaţiile conţinute în documentele confecţionate de către serviciile secrete (carliste şi antonesciene, dar la fel stau lucrurile şi în cazul celor comuniste) pe baza unor turnătorii obscure. Acum uită de rigorile omului de ştiinţă şi ia de bun orice zvon i se serveşte din partea amicilor săi români. Dealtfel informaţia din acel aşa-zis document „incendiar” a fost dezminţită demult în Ziarul Lumina: „Cele două acuzaţii denigratoare provin din delaţiuni aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale – Fond Direcţia Generală a Poliţiei. Acestea au fost făcute publice în perioada anilor 1991-1993 şi au fost cercetate cu atenţie de istorici în perioada 1995-2000 în sala de studiu a SRI, ajungându-se la concluzia că sunt acuzaţii neîntemeiate. De asemenea, acestea provin din delaţiunile făcute de numitul Tuţă M. Nica, arestat de securitate şi condamnat în anul 1949. Sub presiunea anchetei de la securitate, Tuţă M. Nica a dat o declaraţie cuprinsă în referatul nr. 27.256/23 aprilie 1949, întocmit cu câteva zile înainte ca Părintele Teoctist să fie propus episcop-vicar patriarhal. Istoricii care au cercetat documentele vremii susţin că puterea comunistă încerca compromiterea patriarhului Justinian prin acuzaţia că se înconjoară de colaboratori cu „probleme“ şi că promovează „elementele cele mai reacţionare din rândul clerului“. Aceste calomnii au fost colportate de reprezentanţii regimului comunist de fiecare dată când Părintele Patriarh Teoctist a fost ales în diferite demnităţi ecleziastice, calomnii reluate inclusiv de Ion Cumpănaşu, preşedintele Departamentului Cultelor.”

O altă afirmaţie denigratoare a lui Oliver Jens Schmitt este că „despre trecutul fascist al multor duhovnici cu influenţă din România putem doar să speculăm.”

Termenul corect ar fi fost acela de „legionar”, dar eticheta de „fascist” are, mai ales în ochii publicului occidental, conotaţia cea mai infamă cu putinţă. Aşa că de ce să nu o folosesc, se va fi gândit autorul nostru? Aspectele în sine nu sunt însă doar simple speculaţii, ci adevăruri incontestabile, iar profilul moral şi spiritual acestor personalităţi ale Ortodoxiei poate fi cunoscut citind vasta literatură memorialistică dedicată spaţiului concentraţionar comunist. Imaginea reală a acestor oameni, precum Pr. Justin Pârvu, Arsenie Papacioc şi mulţi alţii, este cu totul alta.

În continuare, Oliver Jens Schmitt reproduce succint şi toate capetele de acuzare la adresa Bisericii în perioada postcomunistă, de la speculaţii asupra presupusului dosar al PF Daniel, la Catedrala Mântuirii Neamului, neuitând să menţioneze presupusa atitudine a Bisericii pe seama tragediei de la „Colectiv” (de fapt păreri izolate şi atât), dar şi cazurile de homosexualitate din rândurile clerului.

„Catedrala Mântuirii Neamului este o clădire imensă din Bucureşti, pentru construcţia căreia se folosesc fonduri de stat, dar BOR apelează şi la donaţii de la credincioşii din această ţară foarte săracă. Numele ales pentru catedrală (a Mântuirii Neamului) aminteşte de sloganurile mişcării legionare fascist-ortodoxe din perioada interbelică.”

Iarăşi strategia imbatabilă a etichetării „fasciste”, fără să ţină seama de adevărata origine a denumirii catedralei, al  cărei proiect datează din anii de după Primul Război Mondial, şi care semnifică izbăvirea neamului de duşmani. Adică o năzuinţă firească de libertate, odată realizată unitatea naţională. Numele ales nu are nicio origine legionară, singura tangenţă fiind aceeaşi preocupare pentru destinul neamului românesc.

Nu se putea să nu fie aruncată şi insinuarea că BOR a devenit un instrument al politicii ruse în zonă, menită să abată România de la orbita ei europeană. Indiciile aduse în acest sens sunt şi de această dată trase de păr: întâlnirea patriarhilor celor două biserici autocefale surori, care s-a desfăşurat într-o atmosferă absolut normală dar şi aserţiunea: „Campaniile BOR sunt în spiritul rus, adică pentru valori familiale şi împotriva homosexualităţii. Astfel, BOR contribuie la o atmosferă anti-occidentală, pe care şi alte ţări din Europa de Est o întreţin.”

Ei bine, dincolo de ridicolul logicii şubrede a acestei afirmaţii (una de genul: de vreme ce unele maimuţe sunt bipede, atunci tot ce e biped, aşadar toţi oamenii, sunt de asemenea maimuţe), Oliver Jens Schmitt nu se dă în lături de la practica dezgustătoare a cameleonismului opiniilor, pe care şi le mulează după cum bate vântul sau îi dictează interesul. Astfel, într-un interviu acordat în 2016 cotidianului german „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, acelaşi autor afirma cu totul altceva. Anume, el critica din capul locului aroganţa moralizatoare a occidentalilor la adresa est-europenilor, care din fire sunt mai tradiţionalişti. Ce face acum domnul Schmitt, prin acest ultim articol, dar nu numai? Exact asta! Mai departe, el exemplifica această atitudine, considerată pe atunci reprobabilă, tocmai prin reticenţa est-europenilor de a accepta căsătoriile homosexuale. Referitor la discuţiile avute cu intelectuali români, Schmitt afirma în FAZ că aceştia privesc Rusia ca pe o ameninţare, căutând astfel să se delimiteze afirmându-se drept „europeni”. Problema principală fiind aceea că criteriile acestei „europenităţi” sunt definite exclusiv prin canonul occidental, iar opinia lor despre occident (cel pe care esticii îl ştiau de pe vremea cortinei de fier) nu mai este împărtăşită de actualele elite occidentale. Astfel, est-europenii ar fi prinşi într-o adevărată menghină, o dilemă de genul: dacă îl resping pe Putin, trebuie să o (îl?) accepte pe Conchita Wurst, controversatul câştigător al concursului Eurovision din anul 2014. Adică vestul încearcă să-i înghesuie pe estici într-un pat procustian, care nu corespunde deloc firii şi aspiraţiilor lor.

Ce face acum dl. Schmitt? Exact asta, adică tocmai ceea ce critica mai ieri. Consecvenţa nu e unul din punctele sale tari, asta e deja evident pentru toată lumea. Pe care din cei doi Oliver Jens Schmitt să îl credem? Pe cel care deunăzi afirma că un discurs conservator precum cel al lui Viktor Orban ar trebui să fie acceptat drept legitim, sau pe cel de acum, care s-a transformat într-un exponent pur şi dur al corectitudinii politice?

Piedestalul pe care l-au cocoţat prietenii săi români e oricum destul de şubred, mai ales că prin acest articol pur propagandistic, Oliver Jens Schmitt decade mai degrabă la nivelul colportorilor de „fake-news”, cu nimic mai prejos decât Sputnik sau Vocea Rusiei, dar orientate pe invers. În orice caz, articolul domniei sale din „Neue Züricher Zeitung” nu are nimic de-a face nici cu deontologia unui jurnalism obiectiv, nici cu principiile cercetării ştiinţifice. Nu e nimic mai mult decât o simplă împroşcare cu noroi şi atât, specifică confruntărilor politice şi ideologice dâmboviţene. Nici nu ştim ce surprize ne mai rezervă viitorul … Din moment ce faptul de a se lăsa instrumentalizat de anumite cercuri „progresiste” din România pare a-i provoca fiori de voluptate, fiind totodată un bun cunoscător al limbii române, nu ar trebui să ne mirăm dacă într-o bună zi distinsul profesor ar lua cetăţenia română şi ar intra în viaţa politică. Fireşte, doar în rândurile unei grupări cu o agendă suficient de „progresistă”, unde poate să-şi manifeste din plin capacităţile de persuasiune: dacă „băştinaşii” (oameni simpatici, dealtfel), refuză să vadă care le este „binele”, trebuie convinşi. Dacă nu pot, trebuie ajutaţi. Dacă nu vor … aici dl. Schmitt va trebui să decidă singur ce va face dacă românii nu îi vor înghiţi discursul, care nu face altceva decât să încerce să-i înstrăineze de adevăratele lor valori şi aspiraţii.

Noi îi urăm să îi dea Domnul minte luminată şi putere de înţelegere, pentru a pricepe în cele din urmă că situaţia în care se complace acum nu are de fapt niciun viitor.  Căci cu sila şi cu reţete de import nimeni nu a reuşit vreodată să facă nimic în Ţara Românească. Ca să se ridice cu adevărat, românii trebuie să-şi regăsească mai întâi demnitatea ca indivizi şi ca neam, precum şi conştiinţa propriei identităţi. Sloganele vagi şi tentativele zadarnice de demolare a pilonilor acesteia nu îi vor face să rezoneze niciodată la asemenea mesaje. Iar cineva care cunoaşte foarte bine istoria recentă a românilor, cum este Oliver Jens Schmitt, ar trebui să fie printre primii care să înţeleagă acest lucru, nu să pună şi el umărul la umilirea acestui popor.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost