Un album foto ca un avertisment: ”Liturghisiri în adîncuri”

de

Miercuri, 4 Iulie a.c., ora 18.30, la Clubul Țăranului (str. Monetăriei nr. 3, București), va avea loc lansarea albumului fotografic Liturghisiri în adîncuri, de Raluca Prelipceanu, dedicat bisericii Sfîntul Mihail din Vința – Alba. În fapt, nu va fi o simplă lansare, ci o discuție de interes național între arhitectul Șerban Sturdza și invitații săi despre starea monumentelor istorice și despre cazul particular al unei biserici de pe Valea Arieșului, car, din neglijența noastră nu este clasată ca monument istoric și e pe cale de a fi îngropată de un lac de steril deversat de exploatarea minieră Roșia Poieni. Nu este vorba numai de o biserică, deși ar fi de ajuns și atît, ci de un adevărat simbol cultural și identitar din Țara Moților pe cale de a fi distrus de lăcomie și iresponsabilitate. Sîntem invitați cu toții să găsim o soluție și să arătăm lumii întregi că și în Romania istoria și cultura pot supraviețui!

Mai jos, puteți citi un argument pe larg al acestui demers cultural.

De ce Vința?

M-a întrebat cineva, ieri, de ce, dintre nu ştiu câte biserici aflate în degradare, am ales să mă ocup de cea de la Vinţa, o biserică dintr-un sat în părăsire, de pe Valea Arieşului.

Biserica de la Vinţa este un caz special. Ea se află în pericol datorită activităţii omului şi încă a activităţii frauduloase a omului, întrucât la firma exploatatoare, CupruMin, au fost descoperite de-a lungul timpului mai multe nereguli. Bineînţeles, se tace şi se închid ochii din cauza unui bine înrădăcinat sistem de şpăgi şi a faptului că, din păcate, CupruMin-ul este întreprinderea care oferă cele mai multe locuri de muncă în zonă, deşi aceeaşi firmă, CupruMin, este, în prezent, concesionată unui cetăţean chinez, expulzat din România la cererea SRI, dar considerat eligibil de statul român pentru a primi dreptul de exploatare al celui de-al doilea zăcământ de cupru ca mărime din Europa. În acelaşi timp, anul trecut, barajul s-a fisurat şi o cantitate importantă de steril, care conţine, în principal, mercur, s-a deversat în râul Arieş. Cât de toxic este mercurul, ştiu din copilărie, de când îmi intezicea mama să mă joc cu termometrele acelea vechi, să nu se spargă şi să pun, cumva, mâna pe bobiţele de mercur. Dacă barajul va ceda, toate localităţile aflate în avalul lacului de decantare, de la Muncelu şi Baia de Arieş, până la Turda, se vor afla în pericol.

Păţania bisericii din Vinţa este simbolică pentru ce se întâmplă la ora actuală în România. Ne îngropăm în steril, fără ca nimeni să ia vreo măsură, sate întregi se îngroapă în sterilul nepăsării noastre şi România rămâne cu braţele încrucişate, aşteptând ca străinii să care bogăţiile naturale din subsol şi lăsând să plutească în derivă, pe ape, toată istoria noastră. Acolo zace istoria noastră, mounumentele construite cu trudă de cei ce ne-au fost înaintaşi, în timp ce România se depopulează, satele şi tradiţiile se pierd, iar românaşii noştri se aruncă în braţele unui trai mai bun, uitându-şi originile şi istoria. Aici, la Vinţa, victimă cade o biată comunitate care, de 3 ani încoace, trage semnale de alarmă peste tot, cereri peste cereri. Rezultatul? Zero barat. Oamenii aceştia au fost complet ignoraţi pentru că s-a hotărât ştergerea lor de pe hartă, o comunitate care a participat la răscoala lui Horea, Closca şi Crişan, la luptele lui Avram Iancu şi au avut un reprezentant la Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918, în urma căreia s-a realizat Marea Unire. Prostie, ignoranţă, interese? Mai întâi, au fost expropiaţi, li s-au oferit, în schimb, apartamente în orăşelul cel mai apropiat: Baia de Arieş. Localnicii au dorit să salveze, măcar, biserica şi mormintele părinţilor, simbol al istoriei lor, al identităţii lor, al luptelor pe care le-au dus pentru a păstra pe aceste meleaguri, pe care le-a străbătut şi sfântul Sofronie de la Cioara, credinţa strămoşească ortodoxă. Pentru generaţiile mai tinere, Horea, Closca şi Crişan, Avram Iancu, Sofronie nu au fost nişte mestecători de gumă, ci au luptat pentru drepturile românilor într-o vreme când aceştia nu aveau drepturi, au luptat ca noi să putem avea drepturile pe care le avem astăzi. De aceea se cuvine să îi cinstim pe înaintaşii noştri. Pentru că, dacă ei nu ar fi existat, noi nu am mai fi putut mesteca astăzi gumă, privi în tihnă telenovele sau seriale străine, mânca la KFC sau merge în concediu pe Coasta de Azur. Datorită lor, avem o limbă şi o ţară în graniţele de acum, o identitate naţională şi nu suntem „bozgori” – a nu se interpreta ca o insultă adusă cuiva, ci trebuie primit în sensul literal, adică drept ceea ce înseamnă: „fără de ţară”. Nu ne prezentăm în faţa lumii ca nişte neamuri nomade, ne prezentăm ca un popor care are o istorie şi un trecut.
Biserica de la Vinţa s-a păstrat în condiţii remarcabile vreme de 250 de ani. Are o pictură realizată acum 200 de ani de unul dintre cei mai buni iconografi ai vremii, Simion Silaghi Sălăgeanu, care a pictat această biserică când ajunsese deja la deplina maturitate artistică, fapt pentru care prezintă un registru iconografic extrem de complex. Registrul iconografic prezentat la Vinţa de maestrul Silaghi este rezultatul unei îmbinări fericite a diverselor influenţe culturale şi etnice de pe teritoriul Transilvaniei din perioada respectivă. Influenţele stilului baroc se îmbină, în mod armonios, cu tradiţia iconografică ortodoxă, pentru a da naştere unor scene şi chipuri de îngeri şi de sfinţi cât se poate de vii şi de prezente, chiar şi la 200 de ani de la realizarea picturii. Astfel, maestrul Silaghi reuşeşte, cu multă abilitate, să îl introducă pe cel care păşeşte în interiorul bisericii în Împărăţia cerurilor. Simion Silaghi era un pictor scump, foarte căutat, care a realizat, fie pictura murală, fie icoanele iconostasului în peste 30 de biserici de pe Valea Arieşului şi din regiunea Bradului, în judeţul Hunedoara. Activitatea şi-a început-o în regiunea de origine, Sălaj. Şcoala de pictură a făcut-o la Cluj, iar la mijlocul anilor 1770 s-a mutat la Abrud. Din el s-au născut mai multe generaţii de artişti, mai mulţi dintre fiii săi pictând împreună cu el. Însăşi contractarea lui Silaghi reprezintă un efort financiar făcut de comunitatea de la Vinţa. La vremea aceea, viaţa unei comunităţi avea în centrul ei biserica, relaţia cu Dumnezeu. Acesta era firul conductor al vieţii omului, din care se desprindeau celelalte fire, relaţia cu semenii şi cu restul creaţiei. Biserica din Vinţa, pictura ei deosebit de valoroasă reprezintă un simbol istoric şi identitar al unei naţii şi al unei comunităţi în căutare de identitate. Pentru că aceasta suntem la ora actuală, o naţie aflată în criză identitatară, care nu mai ştie cine a fost, cine este şi cine va fi, aflată în căutarea unei identităţi care se foloseşte de identităţi de împrumut, pentru că îşi aruncă pe gârlă, în cazul acesta îşi scufundă într-un iaz de decantare, istoria.

Nu s-a ştiut ce se putea întâmpla sau ce se va întâmpla la Vinţa? Ba s-a ştiut. Exista experienţa de la Geamăna, satul din apropiere care s-a scufundat în steril, cu 10 ani în urmă, şi din care se mai zăreşte doar vârful turlei bisericii aflate, cândva, pe o culme de deal. S-a ştiut, dar s-a trecut, în mod deliberat, sub tăcere de către toate instituţiile implicate, care au hotărât, fiecare pe cont propriu, să nu ia nici o măsură. Mă întreb, oare, în ce măsură mai reprezintă aceste instituţii statul şi poporul dacă ele ignoră solicitările unei comunităţi întregi? Veţi spune că Vinţa e doar un sat izolat de pe Valea Arieşului. Satul acesta, până să înceapă exploatarea minieră, nu a fost atât de izolat, da, la ultimul recensământ din 2011 mai număra doar 41 de locuitori, dar în 1918, în preajma Marii Uniri, număra peste 1500 de locuitori. Principalul vinovat al depopulării satului este însăşi exploatarea minieră care ameninţă acum ultimul simbol şi bastion al satului rămas în picioare, peste vremi, în ciuda vicisitudinilor. Mâine-poimâine şi solicitările noastre pot fi întâmpinate cu aceeaşi ignoranţă de nişte instituţii care, de 3 ani de zile, nu sunt în stare să răspundă solicitărilor disperate ale unei comunităţi, ale stră-strănepoţilor celor care au ridicat biserica şi au suportat costurile din sudoarea frunţii lor, care şi-au cheltuit acolo şi ultimul bănuţ, agoniseala lor sau au trudit cu braţele la ridicarea ei şi care sunt în drept să ceară strămutarea ei. Acolo s-au rugat înaintaşii lor, acolo au plâns văduvele de război, acolo şi-au jelit copiii mamele îndurerate, între acei sfinţi şi îngeri de pe pereţi, cu rugăciunile lor au crescut generaţii întregi. Da, e dreptul lor să solicite salvarea bisericii sau măcar a picturii din interior, pentru că şi ei si-au adus obolul la construcţia ţării şi a neamului românesc.
Biserica aceasta e mai mult decât un monument, e un loc impregnat de rugăciune şi de har, pe altarul ei s-a jertfit Hristos vreme de 250 de ani.

Nu eu am ales biserica, ea m-a ales pe mine. Nu eu am ales să stau pe acele meleaguri, nu eu am ales să ajung la acea biserică, ci Dumnezeu mi-a purtat paşii într-acolo. Prima dată am zărit-o acum mai bine de un an şi jumătate sau poate doi. Pe dinafară, bineînţeles. Era zăpadă. Am înconjurat pe jos de la Hădărău, Geamăna, Vinţa, Valea Şesii, Valea Lupşii, 25 de km. Eram, la vremea aceea, rănită în inimă de privirea lui Hristos dintr-o bisericuţă veche, aşa cum era El, cu cap prea mare faţă de corp. Am ales să studiez pictura veche de pe Valea Arieşului. Un an şi jumătate nu a fost posibil să o văd. Nu voi comenta cauzele care ţin, bineînţeles, tot de indolenţa oamenilor. Îmi pierdusem, aproape, speranţa că voi mai păşi vreodată înăuntru. Când în cele din urmă am păşit în interior, prin lucrarea lui Dumnezeu, am rămas înmărmurită de frumuseţea pe care a întâlnit-o privirea mea. Dintre bisericile cu pictură de acum 200 de ani, pe care le-am vizitat, este, de departe, cea mai bine păstrată. Pictura se păstrează în toate cele trei încăperi ale bisericii: în altar, în naos, în pronaos. Şi am zis către Tatăl ceresc care mă privea de sus, de pe boltă, sub forma celui Vechi de zile: „Tăicuţule drag, Tu m-ai adus până aici, pe mine, nevrednica, acum, te rog, salveaz-o! Vremea este să lucreze Domnul, căci oamenii au stricat legea Ta”. Şi de atunci am simţit că fiecare pas pe care l-am făcut în această direcţie a fost sub oblăduirea lui Dumnezeu. Au fost, poate, şi rugăciunile pictorului iconar, de a cărui sfinţenie nu mă îndoiesc, văzând registrul pictural reprezentat şi modul în care a zugrăvit lumea imaterială, adică ca şi cum ar vedea-o dinaintea ochilor. Aici se vede măiestria şi sfinţenia unui pictor din registrul pictural, dar, mai ales, din reprezentările lumii imateriale, necorporale, adică a cetelor îngereşti. A ajuns el la nivelul la care să poată reda lumea duhurilor, lumea necorporală? S-a înalţat el însuşi în duh până la a sesiza lumea duhurilor? Pictura de la Vinţa ne spune că da. Mai mult, am văzut lucrarea şi voia Domnului în faptul că în acel moment m-am aflat acolo. Nu era prevăzut să fiu acolo, la Vinţa, atunci. Plecasem dintr-un schit ca să rezolv o problemă la Câmpeni şi a doua zi ar fi trebuit să însoţesc o persoană înapoi la schit. Dar simţeam că trebuie să fiu în altă parte, adică ceva mai puternic decât mine mă chema la Vinţa. Faptul mi s-a confirmat când am primit un apel prin care persoana respectivă îşi anula vizita la schit. Eu am fost chemată acolo pentru biserica din Vinţa şi am ales să dau curs acestei chemări. Alţii, poate, sunt chemaţi în alte locuri pentru alte monumente şi ar fi bine dacă toţi ne-am îndeplini misiunea şi datoria în locul în care ne aflăm. Dacă deschidem bine ochii şi inima, vom afla de ce Dumnezeu ne-a vrut într-un anumit loc, pentru ce am fost chemaţi acolo şi care este menirea noastră acolo. Să ne străduim să nu îi dăm cu piciorul. Ţine doar de noi să schimbăm lucrurile.

Raluca Prelipceanu

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost