DE UNDE PROVINE CUVÂNTUL „CRĂCIUN?”

de

Un răspuns verosimil, din păcate puţin cunoscut, ni l-a dat Profesorul Gheorghe Muşu (1913-1987), fost deţinut politic.

În cele ce urmează, prezentăm o sinteză a răspunsului domniei sale sub forma unui CUVÂNT PENTRU NAŞTEREA DOMNULUI (extras din pr. V Gordon, Mergând, învăţaţi…, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 2006, pp. 37-40: „CRĂCIUN, cuvânt de origine tracă…”)

În fiecare an, în prima zi de Paşti şi de Crăciun, credincioşii ascultă la Sfânta Liturghie Pastorala trimisă de episcopul locului, propriu-zis un cuvânt de învăţătură ce reprezintă, de fapt, predica zilei. Fireşte, preotul nu trebuie să mai ţină o a doua predică, decât cel mult să facă la sfârşit cuvenitele urări, însoţite de eventuale anunţuri. Un vechi proverb spune că „atunci când vorbeşte generalul, soldatul tace şi ascultă…” Preotul este şi el un fel de soldat în oastea Bisericii, iar respectarea gradelor (treptelor) ierarhice este o chestiune canonică şi de bun simţ. Iată de ce şi noi socotim potrivit a recomanda mai întâi ascultarea Pastoralei chiriarhale, la Sfânta Liturghie, cu toată luarea aminte. Vom auzi, astfel, atât învăţături cu privire la evenimentul sfânt al Naşterii Domnului, cât şi sfaturi practice legate de prezentul cotidian.

Pentru a oferi un cuvânt şi din partea noastră, ne-am gândit, totuşi, să readucem în discuţie interesanta, dar şi mult-controversata problemă a etimologiei cuvântului „Crăciun”, rostit atât de des în aceste zile de praznic. Precizăm şi faptul că etimologia românească ni se pare cea mai interesantă în raport cu a limbilor moderne de circulaţie. Iată cum stau lucrurile, bunăoară, în germană, franceză, engleză şi rusă (slavă). Pentru sărbătoarea Crăciunului sau a Naşterii Domnului, nemţii au cuvântul Weihnachten (noapte sfântă), francezii Noël (transformat din lat. „natale nocte” = noaptea naşterii), englezii Christmas (în engl. veche „CristesMaesse” = Messa lui Hristos, adică Liturghia), ruşii (şi slavii, în genere) Rojdestvo (vb.roditi = a naşte).

La noi, la români, situaţia este mai complicată, sau cel puţin aşa pare. Din cele ce urmează vom constata, de fapt, că lucrurile sunt simple în sine, dar le-au „complicat”lingviştii pe parcursul cercetărilor.

Menţionăm din capul locului că demonstraţia pe care o supunem acum atenţiei şi care arată cât de simplă este, de fapt, etimologia în discuţie, aparţine regretatului profesor macedo-român, fost deţinut politic, Gheorghe Muşu (1913-1987).

Licenţiat în Litere şi Filozofie, profesor la mai multe licee din Bucureşti, Prof. Muşu a fost un luptător remarcabil împotriva comunismului ateu. Acest fapt i-a atras un proces politic şi întemniţarea la Aiud, între 1960-1964, cu interdicţia ulterioară de profesare. După ce a fost eliberat din închisoare, autorităţile l-au obligat să lucreze la salubritate, ca muncitor necalificat… Prin intervenţiile vrednicilor de pomenire Justinian Patriarhul şi Roman Episcopul, în anul 1971 Gh. Muşu a fost numit profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, onorând în mod strălucit încrederea acordată. S-a pensionat la limită de vârstă, în anul 1977. A trecut pragul veşniciei în anul 1987, după o grea suferinţă, fiind înmormântat în apropierea Sf. Altar al Bisericii din com. Căţelu, lângă Bucureşti.

Profesor de mare conştiinţă, posedând o cultură enciclopedică, reuşeşte, în ciuda opresiunilor, să publice 4 cărţi: Zei, eroi, personaje, Din istoria formelor de cultură arhaică, Lumini din depărtări şi Din mitologia tracilor. Lasă în manuscris alte 8 volume, ce aşteaptă încă lumina tiparului.

Semnatarul acestei succinte prezentări este un fost elev (şi neîncetat admirator!), care a simţit drept o datorie de suflet să readucă la vedere studiul intitulat „Crăciunul” şi publicat în volumul Din istoria formelor de cultură arhaică (Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, l971), reluat cu unele adăugiri în volumul Din mitologia tracilor (Edit. Cartea românească, Bucureşti, 1982), cu titlul Vestigii ale cultului solar: Crăciunul (p. 21-38).

Prezentarea noastră, în spaţiu limitat, se doreşte a fi, de fapt, o invitaţie pentru lecturarea integrală a acestui studiu, de excepţională valoare, din nefericire puţin cunoscut.

Convinşi că etimologia propusă de profesorul savant, Gh. Muşu, este cea reală, înfăţişăm aici câteva din argumentele domniei sale. Se cuvine, mai întâi, precizarea că profesorul Muşu a purces la alcătuirea studiului după ce a verificat în prealabil celelalte etimologii propuse anterior de cercetători, dintre care aminteşte: lat. crastinum („mâine”), lat. calatio („chemare”), lat. creatio („creaţie”), ultima cu cei mai mulţi adepţi, până în zilele noastre. 

Întemeiat pe o solidă argumentare, Prof. Muşu arată că numele sărbătorii este de origine şi semnificaţie naturistă, întrucât sărbătoarea Crăciunului „s-a suprapus aceleia a solstiţiului de iarnă din religiile naturiste anterioare” (p. 21). Acest fapt este binecunoscut de liturgişti: majoritatea sărbătorilor creştine s-au suprapus peste cele păgâne, împrumutând de la acelea chiar elemente „ornamentale”. De pildă, sărbătoarea Floriilor îşi are numele de la Floralia romană (sărbătoarea florilor), Rusaliile de la Rosalia romană (sărbătoarea trandafirilor) ş.a.m.d. 

Termenul Crăciun, potrivit demonstraţiei Prof. Muşu, îşi are originea într-un cuvânt din fondul trac, din care provine şi aromânul crăciun, cărciun (butuc aprins în noaptea şi în ajunul zilei solstiţiului de iarnă), megleno-românul cărciun, albanezul kercun (doar cu sensul general de butuc). Din română, nord şi sud-dunăreană, cuvântul a trecut apoi la slavi.

Originar, cuvântul crăciun numea, aşadar, butucul care era aprins în seara şi noaptea dinaintea solstiţiului de iarnă (desemnând şi respectiva noapte), pentru ca, potrivit credinţei adepţilor religiilor naturiste, focul rezultat să „întărească” soarele „amorţit”, la respectiva cumpănă a cursei sale, pe care să o poată apoi continua:

„Desigur, focurile pământenilor contribuiau mult la aceasta, drept pentru care pe toate meridianele pământului se întindea atunci mare vâlvătaie, iar soarele, precum ştim, trecea cumpăna. De aceea o făceau mereu şi după înstăpânirea creştinismului…” (p. 28).

Iar când Noul Soare, Hristos, a luat locul „vechiului soare” adorat în religiile naturiste şi când sărbătoarea Naşterii Domnului a fost învecinată cu cea a solstiţiului, s-a împrumutat şi denumirea, rostită pe buzele strămoşilor noştri prin cuvântul-minune,Crăciun, fără ca împrumutul să ştirbească semnificaţia profund creştină a praznicului.

Iar acum, cu jena că sumara noastră expunere nu poate oferi decât o palidă imagine a strălucitei demonstraţii făcută de Profesorul Gh. Muşu, ne îngăduim o constatare: în strădania aprinsă, lăudabilă, altfel, de a demonstra „creştineşte” etimologia Crăciunului, predecesorii cercetători au căzut în capcana subiectivismului, căutând pro domo explicaţii „teologice” pentru un cuvânt obişnuit, încreştinat însă ulterior.

Credem, pe de altă parte, că ignorarea etimologiei propuse de Prof. Muşu s-a datorat şi faptului că el era un intelectual „proscris” şi, ca atare, tot ce venea din partea lui era „periculos” pentru cultura şi siguranţa naţională… 

Concluzia firească este cea notată de profesorul Muşu însuşi : „Iar altă dezlegare, în şirul acestor raporturi, nu poate lua fiinţă, decât admiţând că lucrurile stau cu capul în jos…”(p. 38). 

De încheiere, ne rugăm Domnului pentru ca Naşterea Lui din acest an să renască în toţi românii credinţa curată, dorul după fapte bune şi iubirea de Neam. Tuturor credincioşilor noştri, urări de sănătate, fericire şi mulţi ani!

Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON

*
N.B. Prof. Dan Sluşanschi a confirmat ipoteza Prof. Gh. Muşu, pe filiera lingvisticii indo-europene, iar Prof. Sorin Paliga s-a exprimat, pe larg, în acelaşi sens.

**

Text preluat de pe Facebook. 

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost