Dacă mai avea cineva îndoieli asupra adevăratelor ţeluri ale globalismului, acum le putem citi şi scrise negru pe alb. E vorba de Pactul Global pentru o Migraţie Sigură, Ordonată şi Reglementată. Am redat titlul complet, care deja conţine elemente ale unui amplu şi sistematic program de omogenizare etnică a omenirii. Căci de la faza improvizată, plină de aventuri, riscuri şi necunoscut a fenomenului migraţionist, urmează să se treacă acum la o etapă planificată şi organizată, prin dezvoltarea tuturor mecanismelor aferente. E important de precizat că aici nu e vorba nici de libera circulaţie în cadrul UE, nici de refugiaţi, adică de cei care şi-au părăsit ţările de origine poate fără voia lor, ca urmare a persecuţiilor sau a războaielor şi care într-adevăr au nevoie de protecţie. Pentru această categorie de oameni există un pact similar, adoptat cu mai multă vreme în urmă (Pactul ONU pentru refugiaţi). De data aceasta avem de-a face practic cu o invitaţie oficială adresată tuturor acelor oameni care decid să se stabilească în altă ţară, unde speră la un trai mai bun. De pildă prin accesul la ajutoare sociale în ţările dezvoltate, care este mult peste ce reuşesc să câştige în ţările lumii a treia.
Pactul a fost semnat la Marrakech în Maroc pe 10 decembrie de peste 150 de ţări, printre care şi România. Excepţiile notabile sunt: SUA, Austria, Elveţia, Italia, Polonia, Cehia, Solvacia, Ungaria, Bulgaria, Croaţia, Australia, Israel, Chile. În Belgia semnarea Pactului a provocat controverse mergând până la ruperea coaliţiei de guvernare. Deşi a semnat, Brazilia a anunţat că se va retrage la începutul lui 2019, odată cu schimbarea de regim, când începe mandatul noului preşedinte de dreapta. Un fapt semnificativ: înainte de semnarea pactului de către delegaţi guvernamentali, în foarte multe ţări s-a evitat (sau s-a încercat evitarea) oricărei dezbateri publice sau parlamentare asupra chestiunii. Care a fost transformată într-un simplu gest de rutină, lăsat pe seama specialiştilor şi cercurilor diplomatice, în dispreţul opiniei publice. Curat transparent şi democratic, limpede ca apa de izvor! De ce oare, dacă nu am avea de-a face decât cu un document cât se poate de benign, de competenţa exclusivă a specialiştilor?
Adevărul e altul: acest plan priveşte viitorul nostru, al ţărilor noastre, al copiilor şi nepoţilor noştri, la care nu putem rămâne indiferenţi! Iată de ce, odată ce conţinutul Pactului a devenit cunoscut pe scară mai largă, în multe ţări, inclusiv dintre cele care în final au aderat la el (printre care şi România) s-a coagulat o opoziţie semnificativă la adresa acestui plan. Radicalismul şi amploarea sa nu pot însemna decât una din două: un politician care îl susţine făţiş este ori un trădător al propriei naţiuni, în deplină cunoştinţă de cauză, ori un inconştient fără repere, care nu ştie să facă distincţie între măsurile care asigură vitalitatea şi viitorul unui neam, şi cele care îl conduc spre o moarte lentă, gradată pe parcursul a câtorva generaţii.
Deşi ambalat într-un document stufos, redactat într-o perfectă limbă de lemn tehnocrată, care prezintă migraţia în termeni exclusiv pozitivi şi invocă în permanenţă mantra „drepturilor omului”, intenţiile Pactului sunt cât se poate de toxice şi de extremiste. Vom vedea îndată care îi sunt implicaţiile reale. Aceasta deşi se susţine în permanenţă că documentul nu are putere juridică, fiind mai mult o declaraţie de principii şi un cadru de acţiune şi de cooperare. O afirmaţie care e demontată de însuşi conţinutul documentului, care presupune şi instituirea unui mecanism de control şi verificare a implementării punctelor acestui program, precum şi cenzura şi combaterea opiniilor critice la adresa Pactului sau a fenomenului migraţionist la modul general.
Acest document din categoria „soft law” legalizează practic post-factum politica din 2015 a cancelarului german Angela Merkel, care după toate analizele specialiştilor în drept a fost în mod evident ilegală. Graniţele nu se pot deschide la modul arbitrar pentru oricine, şi în plus nu a fost făcută o distincţie clară între refugiaţii cu drept de azil şi restul (adică majoritatea) migranţilor economici care, conform legislaţiei curente, ar fi trebuit retrimişi de urgenţă în ţările de origine, sau cel puţin înapoi în ţările prin care au tranzitat. La modul concret însă, această distincţie practic nu s-a făcut, legislaţia în vigoare fiind de facto suspendată, invocându-se motive de forţă majoră (ceea ce ar putea constitui cel mult circumstanţe atenuante, dar nu o justificare a încălcării legilor naţionale şi tratatelor internaţionale precum acordul de la Dublin). Numai că actualul Pact ar legitima perfect acest tip de politică, inclusiv pentru viitor. Îi vine ca o mănuşă croită pe măsură, deci cel puţin o parte din interesele care stau în spatele său sunt cât se poate de evidente. Şi nu, nu e vorba aici de interesele germane, căci acestea nu pot fi decât asemănătoare cu ale tuturor popoarelor europene. Ci de alte forţe oculte, care au instrumentalizat statul german pentru a-şi realiza scopurile, bineînţeles cu complicitatea unei largi părţi din clasa politică.
În continuare voi prezenta punctele esenţiale ale acestui plan (termen mai potrivit decât cel de „pact”), căci într-adevăr, se doreşte o planificare şi o sistematizare a fenomenului migraţionist. E vorba de un întreg program de inginerie socială cu bătaie lungă care, dacă va fi pus în practică integral, va transforma faţa lumii. Dispreţul pentru identităţile şi tradiţiile naţionale şi culturale formate în veacuri de istorie este de-a dreptul ostentativ, acestea nefiind nici măcar menţionate. În schimb, migraţia e prezentată exclusiv în nuanţe pozitive, ca fiind un element aducător de beneficii pentru toată lumea, de la ţările de origine, la cele tranzit şi sfârşind cu cele de destinaţie. Această concepţie care străbate întregul document e afirmată de la bun început, în partea intitulată „Viziunea şi principiile”:
„Migrația a fost parte a experienței umane de-a lungul istoriei, și noi recunoaștem că este o sursă de prosperitate, inovație și dezvoltare durabilă în lumea noastră globalizată, și acest impact pozitiv poate fi optimizat prin îmbunătățirea controlului asupra migrației. Majoritatea migranților lumii astăzi călătoresc, trăiesc și lucrează într-un mod sigur, ordonat și reglementat. Totuși, migrația afectează incontestabil țările noastre, comunitățile, migranții și familiile lor în moduri foarte diferite și câteodată impredictibile.”
În secţiunea „Înţelegere comună” se afirmă:
„Migraţia e o caracteristică definitorie a lumii noastre globalizate, care uneşte societăţile din interiorul regiunilor şi dincolo de acestea, făcând ca toate ţările noastre să devină deopotrivă ţări de origine, tranzit şi destinaţie”
Departe de a fi o constatare obiectivă, această afirmaţie reflectă o intenţie cât se poate de evidentă de omogenizare a societăţilor şi de fluidizare a graniţelor, fapt care ar conduce pur şi simplu la dizolvarea naţiunilor cu specificul propriu al fiecăreia. Iar pentru a contracara posibilele critici la adresa afirmării apodictice a caracterului exclusiv pozitiv al fenomenului migraţiei, secţiunea se încheie astfel:
„Trebuie să asigurăm tuturor cetăţenilor noştri accesul la informaţii obiective, bazate pe fapte şi informaţii clare despre avantajele şi provocările migraţiei, pentru a înlătura naraţiunile menite să inducă în eroare şi să creeze o percepţie negativă la adresa migranţilor”.
În secţiunea „Responsabilitate comună”, după ce se reiterează caracterul global al fenomenului migraţiei, pe care nicio ţară nu l-ar putea controla într-un mod unilateral (oare de ce, nu asta e de fapt esenţa suveranităţii naţionale?), se afirmă:
„Prin această abordare comprehensivă intenţionăm să facilităm o migraţie sigură, ordonată şi reglementată, precum şi să reducem efectele negative al migraţiei nereglementate prin măsuri internaţionale de cooperare (…) să reducem riscurile şi situaţiile precare asociate cu migraţia (…) acest pact urmăreşte crearea de condiţii favorabile care să permită tuturor migranţilor să îmbogăţească societăţile noastre prin capacităţile lor umane, economice şi sociale, pentru a contribui astfel mai bine la o dezvoltare durabilă la nivel naţional, regional şi global.”
În spatele formulărilor alunecoase şi optimiste pot fi depistate intenţii cât se poate de clare. La o adică, esenţa suveranităţii unui stat implică şi controlul deplin asupra graniţelor sale. Adică posibilitatea de a decide cine are dreptul să intre, şi cine nu. Cooperarea internaţională invocată aici e necesară doar într-un singur caz: acela în care se doreşte în mod programatic crearea unui val neîntrerupt de migraţie, care să fie permanent sub controlul oficialităţilor, reducând migraţia ilegală, care practic va deveni inutilă: de ce să mai sari peste gard atunci când poarta e larg deschisă?
Acest obiectiv al unei migraţii masive şi planificate e întărit în următoarea secţiune, „Unitate de scop”:
„Prin Pactul Global se recunoaşte faptul că o migraţie sigură, ordonată şi reglementată funcţionează pentru toţi atunci când e bazată pe o bună informare, planificare şi consens. Migraţia nu ar trebui să fie un gest al disperării. Atunci când totuşi este aşa, va trebui să cooperăm pentru a asigura necesităţile tuturor migranţilor aflaţi în situaţii precare. În acest scop ne obligăm să facilităm şi să asigurăm o migraţie sigură, ordonată şi reglementată în beneficiul tuturor.”
Se poate mai clar de atât? Adică oricui decide în mod raţional şi conştient –nu din disperare sau împins de nevoi- că doreşte să se stabilească în altă ţară pentru un trai mai bun, vor trebui să îi fie asigurate toate facilităţile menite să-i asigure împlinirea acestui ţel. Un scenariu halucinant? Şi totuşi, e scris negru pe alb!
Din tezele fundamentale expuse în secţiunile de început ale pactului au fost dezvoltate 23 de obiective şi angajamente pe care statele semnatare se obligă să le îndeplinească (în ciuda pretenţiei că documentul nu are putere juridică). Acestea pot fi practic deduse din cele pe care le-am menţionat anterior. Pe scurt, dacă cineva ar dori să pună în aplicare un plan de inginerie socială la scară mondială, al cărui rezultat să fie omogenizarea etnică şi implicit dizolvarea naţiunilor existente, atunci aceste obiective reprezintă pilonii săi de bază, nişte măsuri logice şi obligatorii. Ele se potrivesc ca o mănuşă cu această intenţie nemărturisită nicăieri explicit şi ferită pe cât s-a putut de orice fel de dezbatere şi scrutare critică.
Decât să intru în detalii prin traducerea altor fragmente, consider că prezentarea unui posibil scenariu ar fi mult mai sugestivă.
Să presupunem că un cetăţean oarecare, dintr-o ţară îndepărtată, de pe un alt continent, hotărăşte – nu neapărat împins de disperare- să migreze într-o ţară în care speră la un trai mai bun. De obicei ţinta lui e o ţară europeană. Fireşte, omul nostru nu e singur. Doritori asemeni lui sunt milioane. Ei bine, ei nu vor porni într-o aventură în necunoscut. Aceasta pentru că ei vor avea acces la o informaţie corectă şi promptă în toate fazele migraţiei, pe toate rutele aferente (obiectivul 3). Desigur, accesul la aceste rute va fi facilitat pe cât se poate. Ele vor trebui să fie permanent disponibile şi flexibile, pentru a asigura o migraţie reglementată (obiectivul 5).
Ajunşi la destinaţie, se presupune că aceşti oameni vor avea acces pe piaţa muncii. Se va facilita o recrutare corectă şi etică a forţei de muncă şi asigurarea condiţiilor pentru o muncă decentă (obiectivul 6). Fireşte, nici un om cu o urmă de moralitate nu poate suţine exploatarea semenilor şi munca de sclavi. Dar în continuare se precizează mai mult, anume că migranţilor trebuie să le fie permis să-şi schimbe locul de muncă cu un efort birocratic minim şi de a-şi schimba condiţiile şi durata şederii, pentru a avea mai multe şanse la o muncă demnă, cu respectul drepturilor omului. Partea aceasta pare a se referi doar la migranţii care vin recrutaţi drept forţe de muncă, deci care umplu un deficit pe piaţa muncii. În acest caz specific ar fi un fapt dorit de toată lumea. Numai că nici aici, nici altundeva în document nu se trage o linie de demarcaţie limpede între acest tip de migranţi, care pot fi necesari în societăţile în care s-au stabilit, şi cei ilegali, majoritatea fără calificare, care vin pur şi simplu şi aşteaptă … să primească ceea ce le oferă statul-gazdă. Iar oferta creşte odată cu aderarea la Pact.
Da, chiar şi cei veniţi ilegal, pot să mai spere … Aceasta le-o spune obiectivul 7, menit să adreseze şi să diminueze vulnerabilităţile legate de migraţie. Acestea pot fi pe de-o parte situaţii precare ivite pe drum, situaţii problematice în raporturile cu autorităţile, adică lucruri fireşti care solicită o empatie umană, dar printre ele e strecurat şi punctul care susţine facilitarea schimbării statutului de migrant ilegal într-unul legal. Adică una din vulnerabilităţile, din stările precare adresate de document constă pur şi simplu într-un statut de ilegalitate, ceea ce ar duce implicit la probleme cu autorităţile. Ei bine, Pactul solicită nici mai mult nici mai puţin decât facilitarea legalizării acestui statut, pe bază individuală şi în urma unei analize fundamentată pe criterii transparente, care urmează a fi stabilite.
O altă situaţie problematică o au cei care pătrund ilegal în ţările de destinaţie făcând apel la serviciile traficanţilor. Ceea ce până acum reprezenta o încălcare clară şi conştientă a legii. Nu şi de acum încolo. Căci la obiectivul 9, Pactul afirmă că trebuie combătut traficul ilegal de persoane, dar migranţii în cauză, care fac apel la aşa ceva, nu vor suferi consecinţe penale. Iar această combatere nu se face altfel decât prin crearea de rute legale (obiectivul 10), parcurse nu de interlopii de până acum, ci probabil de ONG-urile umanitare care pretind că salvează migranţii a căror viaţă ar fi fost în pericol, de pildă la traversarea riscantă a unor rute maritime. De acum riscurile vor fi reduse, traseele oficializate, iar ONG-urile care în anumite ţări au avut probleme cu justiţia pentru trafic de persoane, vor avea mână liberă.
Obiectivul 11 are în vedere coordonarea controlului la frontiere, dar nu cumva pentru împiedicarea intrărilor ilegale, ci dimpotrivă, pentru a facilita traversări sigure şi reglementate ale frontierelor naţionale. Iar în cazul intrărilor sau şederilor ilegale, se impune ţărilor semnatare să-şi revizuiască legislaţia, pentru a asigura că sancţiunile sunt proporţionate, echilibrate şi nediscriminatorii. Se impune chiar (obiectivul 13) ca privarea de libertate în cazul migranţilor să fie adoptată doar în ultimă instanţă, solicitându-se căutarea de alternative.
Următoarele puncte adresează integrarea migranţilor în societăţile de destinaţie. Astfel ar urma să le fie asigurat accesul la servicii de bază (obiectivul 15), facilitarea integrării depline şi a creşterii coeziunii sociale prin acces la şcoli, asociaţii şi alte forme de organizare (obiectivul 16).
Nu se putea să nu fie menţionate propaganda şi cenzura. Care fireşte, nu sunt numite astfel. La obiectivul 17 se solicită înlăturarea tuturor formelor de discriminare şi promovarea unui discurs public obiectiv pentru a modela percepţia asupra migraţiei. Adică se va impune un discurs oficial, orice abatere de la el nefiind îngăduită – cu toate că undeva, în hăţişul paragrafelor, apare o referire vagă şi la libertatea de exprimare. Pentru ca imediat după aceea să se solicite emiterea de legi speciale, care să pedepsească ura contra migranţilor – dar unde e limita între libertatea legitimă de exprimare şi ură? Cine o poate stabili? În plus, în cazul mediilor de informare care ar practica un discurs aşa-zis intolerant, xenofob, rasist, se solicită statelor semnatare tăierea subvenţiilor publice acordată acestora. Deci crearea de pârghii menite să faciliteze cenzura, pumnul în gura opiniilor incomode.
Următoarele obiective sunt menite să creeze diferite alte facilităţi pentru migranţi, care nu fuseseră adresate anterior, iar ultimul de pe listă, obiectivul 23, menţionează întărirea cooperării internaţionale pentru o migraţie sigură, ordonată şi reglementată.
Urmează o secţiune intitulată „Implementare”, prin care statele semnatare se obligă (da, deci nu e un document facultativ, cum ne aburesc unii!) să implementeze prevederile Pactului, iar secţiunea finală poartă titlul „Control şi verificare”, parcă pentru a întări încă odată caracterul obligatoriu al documentului pentru cei care l-au adoptat.
Iată aşadar ce au semnat o mulţime de ţări, printre care şi România. Ar mai urma ca acest document să fie ratificat de Parlament, pentru a căpăta cu adevărat legitimitate. Mai avem aşadar o şansă, în ceasul al 12-lea, ca oamenii noştri politici responsabili, indiferent din care partid fac parte, să ia atitudine şi să iniţieze o dezbatere parlamentară, care să ducă la un vot al conştiinţei şi nu al impunerii. Altfel riscăm ca un cunoscut cântec, „Doamne ocroteşte-i pe români”, care evocă patetic toate urgiile istorice care s-au abătut asupra neamului nostru, să fie completat cu o nouă strofă, inspirată din contextul actual!
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020