”Pleacă, Druc, în Europa!”
Mass-media a speculat suficient pe tema: ”Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?”. Exemple: «Секреты архива. Кто он, премьер министр Мирча Друк?», ziarul «Трудовой Тирасполь», 9 ianuarie 1991; ”Care-i numele dumneavoastră adevărat, dle Mircea Druc?”, ziarul ”Curierul de seară”, 3 decembrie 1991; ”Care este adevărul”, ziarul ”Independentul” din Iași, 4 iulie 1995. Nimeni absolut, nici jurnaliștii aserviți, nici organele competente, nu cunoșteau marele meu secret. Retrospectiva și narativitatea îmi permit să identific motivația-cheie a tinereții mele: în perioada 1958-1968 am trăit cu gândul la evadarea din ”închisoarea popoarelor”.
Ce se întâmpla cu mine, de fapt?
Lucram tractorist și combainer în Kazahstan. Într-un respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp; citeam o traducere în rusă a romanului Martin Eden, de Jack London. Cartea mi-o trimesese prin poștă Petru Dudnic, drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături: ”Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: ”Ascultă, tinere! Demult stau cu ochii pe tine. Nu eşti la fel ca toți ceilalți. La școală aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri…”
Mecanicul șef era un german în etate, respectat de toți mecanizatorii și de conducerea colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă îi țin minte și astăzi fața, ochii. Îmi vorbea calm, senin, părintește: ”Druc, să nu accepți oferta”. Președintele colhozului îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să plec la Alma-Ata, la Institutul Agricol, ca să învăț de inginer mecanic. Conform indicațiilor venite de la Ministerul agriculturii al Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști. ”Președintele e bine intenționat. Și o fi vrând să te însoare cu una dintre fiicele sale. Mezina urmează să facă Agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül este o fată foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor, prenumele ei înseamnă ”floare de vis”. Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină… Pleacă Druc, în Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște proscriși”.
Acolo, în regiune, locuiau câteva generații de germani deportați în 1941, când Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.
După întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea… voi învăța neapărat limbi străine. Însă, sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… În Kazahstan, am câștigat ceva bani și grâu. Pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă am fost decorat cu medalia muncii – «За освоение целинных земель». Colhozul a vărsat grâul în contul statului, la un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua o cantitate egală de grâu de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului, a ridicat ”comoara” și a dus-o acasă. Familia noastră era tare mulțumită. În Pociumbăuți lumea a comentat un timp ”minunea”: ”Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la ”țelină” vreo șapte tone de grâu!”
Într-un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație rus-italian. Le aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. În octombrie 1959, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în clandestinitate. De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan, camuflat cu o vigilență permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de ”trădare a patriei sovietice”, cu urmările inerente în asemenea situații.
Într-un interviu acordat Stelei Popa, în 2008, Grigore Vieru mărturisea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. Mi-am amintit atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă. Dar, prin 1958, am ”investigat” serios toate modalitățile de a fugi peste Prut. Cunoșteam un vad la verii mei din Cuconeștii Vechi, care aveau casa chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilența grănicerilor, aș fi reușit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am aflat, însă, că partea română extrăda imediat pe oricine ar fi trecut ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică, ”o țară vecină și prietenă”. Conform propagandei oficiale, URSS și RPR erau două ”țări surori” și sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască se zor socialismul. Mai auzisem că Bulă, la întrebarea profesoarei, ” Știi de ce, noi, românii, trăim bine cu URSS?”, a răspuns prompt: ”Da, știu, de frică!”.
Am renunțat la ideea de a fugi peste Prut și din alte motive. Eram total derutat de ”repatrierea” din RPR în RSSM a unor intelectuali pe care i-am cunoscut și îi stimam: Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic și Igor Schiba. Cunoscusem și trei studente, una la Cernăuți și două la Chișinău, ”repatriate” și acestea împreună cu părinții. Se mai vorbea și de o ”acțiune specială” a evreilor români care, după 1945, solicitaseră masiv cetățenia sovietică. Dintre acești ”repatriați” l-am cunoscut la Chișinău pe Alexandru Cosmescu și l-am stimat ca om, scriitor și intelectual de formație românească. La Moscova l-am cunoscut pe Grigori Korobcinski și am rămas la fel cu impresii bune. Dar ”repatriații” nu voiau sau nu puteau să răspundă direct la o întrebare simplă: unde se respiră mai ușor?
Pentru mine, personal, în perioada 1958 -1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranță reală a românilor care visau să ajungă în Occident. Cu timpul, după multiple tentative de plecare clandestină din țară, unele reușite, altele eșuate, condițiile deveneau tot mai severe. În portul Constanța, ca și în porturile fluviale, nimeni nu-și mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor. Fugarii riscau să fie împușcați de grăniceri. Pe șosele, de-a lungul Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Șalupa, care patrula în timpul nopții pe Dunăre, nu era sesizată de fugari. Din când în când, echipajul aprindea un far și îi surprindea. Străpunși de cangea grănicerului erau lăsați să moară în apă. Unii români, dornici să scape de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra apei. Dacă nu reușeau să-l închidă și se izbeau de malul sârbesc, explozia îi omora pe loc. Am auzit de cazul unui fugar care nu știa să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc cu o sârmă. L-a tras după el înotând, sârma a tot alunecat și a ajuns la mal cu fratele strangulat.
Iarna, românii fugeau pe lacul de acumulare de la Porțile de Fier. Gheața se rupea și se înfundau turbinele. Cadavrele erau scoase prin turbine în partea cealaltă după care le îngropau într-un loc special; cu timpul căpătase proporțiile unui cimitir. După o serie de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele erau mici. Supraviețuitorii ajungeau prin închisori. Arestații erau puși să curețe câte șapte saci de cartofi pe zi, alții lucrau la sera unui spital de nebuni. Mulți erau terorizați și amenințați permanent cu expulzarea. Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. Cică 200 de români au fost debarcați în 1984 la Jimbolia. Totuși, mulți au reușit să ajungă în Italia și de acolo în SUA și Canada.
Un deceniu din viața mea l-am cheltuit căutând cum s-o șterg din Uniunea Sovietică. Am absolvit Universitatea de Stat din Leningrad și, în septembrie 1964, am devenit angajat la Aeroportul internațional ”Șeremetievo” din Moscova. Credeam că de acolo voi reuși să fug, să ajung dincolo, pentru a putea să ajut cu ceva Mișcarea. Mă gândeam la ”Vocea Americii”, la ”Europa Liberă”, la ”Svoboda”.
În acea perioadă, Ministerul Aviației Civile al URSS, la indicația CC PCUS, a decis să inaugureze curse aeriene directe în America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un lucrător laborios și disciplinat, am fost propus pentru funcția de reprezentant al Aeroflotului în Japonia. Avantajul meu față de alți trei-patru candidați era cunoașterea spaniolei, portughezei și a altor limbi. Timp de șase luni am urmat un curs de pregătire specială, am susținut cu brio toate examenele, începusem să învăț intens japoneza. Am fost primit în partid. Toți reprezentanții companiei Aeroflot în străinătate erau ofițeri acoperiți. Însă, la ultima verificare s-a descoperit că la Chișinău aveam dosar de ”naționalist”.
Acuzația de naționalism era monedă curentă. KGB-ul moldovenesc avea probe la dosarul meu: susțineam că identitatea moldovenească și cea română e una și aceeași. Menționau și alte păcate, la care mă voi referi în alt context. Astfel, a eșuat planul lui Alexandru Șoltoianu, liderul Mișcării noastre, care prevedea angajarea mea la KGB. Însă lucrurile grave aveau să înceapă în 1971, când Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității Statului Român, ne-a turnat la Moscova pentru ”activitate antisovietică”. După 1989, demersul lui Stănescu către Andropov a fost descoperit în arhive și publicat în revista ”Memoria” și în alte surse. Unii analiști politici consideră că trădarea ar constitui o replică pentru cei care susțin sus și tare că desovietizarea României a început în 1958, fiind finalizată cu succes de către Nicolae Ceaușescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.
Ziaristul și scriitorul Viorel Patrichi mă întreba dacă m-a ajutat cineva de la Chișinău, deoarece, între timp, în RSSM a demarat ”moldovenizarea conducerii comuniste”. Nu țin minte ca cineva dintre aparatcici, ”de-ai noștri”, (moldoveni/români basarabeni sau nord-bucovineni), să fi fost dispus să ajute conaționalii în asemenea situații. Deznaționalizarea silențioasă promovată de Kremlin era un mecanism ingenios, patentat de Lenin. În RSSM, relativa ”moldovenizare” a aparatului de partid și administrativ a dus la formarea unei nomenclaturi și mai antinaționale decât cea a rușilor. Moldovenii din stânga Prutului și ”rușii de profesie”, ajunși în vârful piramidei birocratice, se arătau mai potcoviți ideologic, mai antiromâni și mai perfizi, decât ștabii din Centrul imperial. La Moscova întâlneai disidenți mai des decât la Chișinău. Dar pe mine m-au ajutat mulți intelectuali, membri și simpatizanți ai Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. De exemplu: Loghin Alexeev-Martin, Nuțu Mihali, Eufrosinia și Victor Rusnac, Emil Codă – la Chișinău; Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu, Paulina și Ion Rusu, Gheorghe Slabu – la Cernăuți. La Moscova, m-au susținut moral și material mulți intelectuali ruși și de alte etnii: Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena și Alexandr Frenkin, Alexandr Storojinski, Evghenii Serdiuk.
Avertisment
La Universitatea de Stat din Leningrad, concomitent cu specialitatea ”filolog-romanist, limba şi literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză”, am obținut, conform programului de studii, profesia de traducător militar și gradul de locotenent. La catedra militară a universității am însușit specialitatea ВУС № 6021. Ca ofițer rezervist, până la excluderea din partid și ”retrogradarea” ulterioară, făceam parte dintr-un gen de armă specială: «Спецпропаганда». Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei, ne scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam și simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu omologii noștri din NATO.
Anul 1972. Ajunsesem pe muchie de cuțit. După ce am fost interogat în ”Dosarul Șoltoianu”, nu știam ce probe mai dețin la KGB și mă așteptam să fiu arestat. În luna mai, am fost mobilizat la un curs de perfecționare organizat de Direcția politică a Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi, ajuns la Odessa, am trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în uniforme soldățești, dar cu epoleți de ofițeri, am luat masa în cantina unității militare. Comandantul ne-a anunțat că până a doua zi avem liber, ”pentru aclimatizare”. În drum spre cazarmă, m-a ajuns din urmă un rezervist. M-a depășit, fără să mă privească, și, din mers, mi-a ordonat răspicat, în spaniolă: ”Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne vedem peste o jumătate de oră!”.
L-am așteptat pe plajă, intrigat, nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi și mi-a vorbit în română: ”Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer constructor, am lucrat cinci ani în Cuba, acolo am învățat spaniola. Nu știu cine ești, ce ești și ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă, și un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui și ce faci”. M-a lăsat uluit și a plecat precipitat spre oraș. M-a impresionat și înfățișarea lui: purta mustață și îmi părea că semăna leit cu legendarul Mihail Frunze… Ulterior, cu Vasile Liurca am devenit și am rămas buni amici. Tot atunci, la Odessa, s-au cunoscut și soțiile noastre. Căci, după o lună de armată, cursanților li s-a permis, pentru două zile (sâmbăta și duminica), o cazare la un hotel, ca să-și poată invita soțiile. Doreau sărmanele și ele să vadă orașul și plaja. Peste nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit și a ținut să-mi comunice: ”Valentina a născut o fetiță”. ”Să vă trăiască! Cum o s-o cheme?”. ”Mariana, ca pe soția ta”.
Atunci, la Odessa, avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. Mi-am dat seama că de data aceasta cursurile de perfecționare nu mai erau pentru mine decât un test de loaialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura, cântăream fiecare cuvânt. Am depus un efort enorm ca să fiu printre cei mai buni rezerviști, la teorie și practică. Mai păstrez și astăzi diploma primită atunci. Ca specialiști în domeniul războiului informațional-psihologic, eram repartizați oficial, în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Noi, însă, ne numeam între noi pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar în limba respectivă; cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad hoc în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului. Eu îndeplineam funcția de crainic, dar și de redactor al ziarului-model ”Libertate popoarelor”, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 1972, ca și basarabenii în 1940, așteptau cu sufletul la gură să vină Armată Roșie, eliberatoare prin definiție și vocație.
Colegiul de redacție semna ”bun de tipar” cu acronimul TALMENCURD: TAL (Talin), un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima literă și se prezenta cu prenumele ”Talin”, cu accentul pe ”i”; MEN (Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; KURD (Druc) – un român basarabean, care în perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiță prin care să evadeze din paradisul numit URSS.
În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai forțelor militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce. Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și războiul hibrid. Rusia se află printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.
Liderii Mișcării de renaștere națională au fost condamnați sau alungați din învățământ. Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur au făcut ani grei de lagăr și exil. Eu am reușit să-mi îngrop ”toate probele”. Am scăpat, chiar dacă eram menționat în scrisoarea lui Ion Stănescu. Dar n-am mai putut profesa. Cu două licențe și un doctorat am lucrat la ”Stroiplastmass”, un mare combinat din suburbia Moscovei. Apoi, la combinatul de prelucrarea lemnului și producerea mobilei din Cernăuți.
Visul evadării din URSS a durat zece ani. Aș putea descrie amănunțit acele momente concrete când nu am acceptat compromisul și, astfel, m ratat câteva șanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca părinții mei în ziua ”când s-a cedat Basarabia”. Nu au trecut Prutul, așa cum o îndemna bunicul Ștefan Ciubară pe fiică-sa Elena, și comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata și mama au regretat toată viața. Și eu, la fel. M-am condamnat adeseori pentru expectativă. Mă convingeam că singurătatea ar fi fost mult mai adecvată pentru realizarea visului meu. Aș fi putut mai lesne să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și de ai mei. Așa cum am și fost, practic, de la treisprezece ani. Nu m-a mai dădăcit nimeni , să mă trezească dimineața, să-mi servească micul dejun etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat de toate. Cu unii colegi de facultate și cu militanți unioniști am rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că eram așa și nu altfel.
Până la urmă, transpunerea în practică a unui ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înșine. Mai întâi de toate e necesar să conștientizezi exact ceea ce-ți dorești. Să-ți formulezi verbal, sau mai bine în scris, propria motivație. Dacă mobilul cheie nu poate fi afișat public, îl păstrezi ca pe un mare secret sau îl refulezi. După care întreaga ta activitate o subordonezi acestui obiectiv, situat în vârful piramidei. Motivația individuală are, în concepția mea, configurația unei piramide. Pe parcursul vieții, treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel ierarhia motivației personale. Este o schimbare inevitabilă în dependență de factori interni și externi, obiectivi și subiectivi. Mie, de exemplu, ultimul sfert de secol mi-a schimbat ierarhia motivațională și felul în care văd lumea.
Un alt criteriu de care depinde împlinirea unui vis este intuiția. Mai precis, capacitatea de anticipare, de predicție a evenimentelor. Dacă nu o ai din naștere, ți-o dezvolți printr-un efort perseverent. O importanță aparte o are și capacitatea de a elabora și adopta decizii însoțite de riscuri inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să mergi la un compromis temporar chiar cu anumite principii, pe care le consideri sfinte. Dacă nu accepți nici un compromis cu tine însuți, nu vei reuși niciodată să-ți atingi obiectivul formulat.
- EVADAREA - 4 aprilie 2019
- Niște complexați - 1 aprilie 2019
- Vae Victis! Vai de cei învinși! Vai de cei eliberați! - 28 iunie 2017