Veacul care a trecut de la făurirea României Mari poate fi considerat pe drept cuvânt drept unul „apocaliptic”. A început sub semnul luptei anticomuniste – în anul 1919 armata română învingea trupele regimului comunist instaurat în Ungaria, ajungând până la Budapesta – iar următoarele şapte decenii s-au desfăşurat sub aceeaşi zodie: întâi a unei ameninţări permanente prin imperiul roşu de la răsărit şi cozile lui de topor interne, apoi o cruciadă anticomunistă încheiată cu dezastrul de la 23 august, urmată de peste patru decenii de teroare fizică şi ideologică la scară naţională.
Epicentrul acestor monstruozităţi a fost situat în cumplitele temniţe comuniste, unde cei supuşi „reeducării” au trecut prin încercări şi suplicii de neimaginat. Din ele au ieşit întregi doar cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu. Nu trebuie să ne mirăm că aceşti deţinuţi politici au simţit în mod nemijlocit faptul că acolo în temniţe ei nu s-au aflat doar în faţa unor oameni, ci au fost siliţi să înfrunte veritabile încarnări ale unor forţe cu o rădăcină profundă ce trece dincolo de materia vizibilă, venind dinspre lumea răului spiritual.
La oameni precum Ioan Ianolide, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Mina Dobzeu şi mulţi alţii ca ei, putem observa fără putinţă de tăgadă o accentuată sensibilitate apocaliptică. Iată aşadar cheia în care ei au interpretat încercările prin care le-a fost dat să treacă. Simbolic vorbind, ei au înfruntat, şi cu ajutorul lui Dumnezeu au biruit fiara din Apocalipsă, în formele în care ea s-a manifestat în acele momente.
Dacă privim la secolul 20 cu toate ororile sale, două războaie mondiale cu sute de milioane de victime, cu regimuri de dictatură sângeroasă, nu ne duce gândul la un veac cu adevărat apocaliptic? Am scăpat oare de el, lepădându-l ca pe o haină veche, depăşită de o istorie care a lăsat în urmă negurile trecutului şi înaintează triumfal spre un viitor luminos? Sau ne putem imagina mai curând că ne aflăm în pragul unei noi etape, ale cărei încercări vor fi de altă natură? În orice caz, din perspectiva celor care mărturisesc creştinismul se poate spune că valorile spirituale sunt supuse în continuare unui susţinut asalt din partea ideologiei progresismului contemporan, un substitut nonviolent la teroarea comunistă, dar care în fond urmăreşte aceleaşi ţeluri de inginerie socială.
Cei mai nimeriţi să ne ofere răspunsul la astfel de întrebări sunt cei care au trăit încercările „veacului apocaliptic” pe pielea lor. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu (trecut la Domnul în 2018), binecunoscut drept cel care în temniţă l-a botezat pe evreul Nicolae Steinhardt, a publicat în 2011 o tâlcuire a Cărţii Apocalipsei care conţine o serie de elemente absolut originale. Am citit-o acum câţiva ani, iar la prima lectură am rămas fascinat de schema de bază pe care ne-o propune demersul exegetic al părintelui. Din păcate, scrierea sa conţine şi unele detalii mai puţin convingătoare, sau chiar implauzibile, încât la finalul lecturii nu mai ştii cărora merită să le dai crezare, şi cărora nu.
Însă dacă realizăm faptul că practic întregul secol scurs de la făurirea României Mari a stat sub semnul apocaliptic al terorii comuniste şi al urmărilor ei, cred că merită să ne mai aplecăm odată, cu mult discernământ, asupra scrierii părintelui Mina. În orice caz, e o greşeală să ne hazardăm în a emite profeţii despre ce va urma în viitor. Dar „profeţiile despre trecut” sunt perfect posibile, iar o serie de pietre de hotar din istoria de până acum a omenirii, privită din perspectiva Bisericii creştine, pot fi identificate sub forme simbolice în Cartea Apocalipsei. Rezultatul este asemeni unui puzzle incomplet, care se potriveşte foarte bine cu tot ce ştim până acum. Abia atunci când se va cunoaşte perspectiva de ansamblu, tabloul acesta va putea fi definitiv confirmat, după cum la o adică ar putea fi şi complet răsturnat.
Aceasta pentru că părintele Mina ne propune o schemă interpretativă originală: anume Cartea Apocalipsei ar descrie întreaga istorie a Bisericii lui Hristos, de la perioada apostolică şi până la sfârşitul veacurilor, împărţită în şapte etape. Aceste etape corespund celor şapte scrisori care sunt adresate celor şapte Biserici din Apocalipsă. Pe lângă aceasta – şi aici Pr. Mina se deosebeşte de alţi exegeţi – el asociază fiecăreia din aceste etape pecetea, trâmbiţa şi revărsarea cupei corespunzătoare, toate fiind în număr de şapte. Gruparea acestora în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan în succesiuni de elemente comune nu ar fi deci una cronologică, ci mai degrabă categorială. Peceţile, trâmbiţele şi cupele nu ar ţine prin urmare de perioada finală a lumii, ci corespund câte uneia din cele şapte perioade istorice, dintre care majoritatea sunt deja în urma noastră.
Desigur, această abordare nu ar fi decât un simplu joc intelectual gratuit, dacă nu ar avea acoperire în simbolurile şi viziunile descrise în Apocalipsă. Pe acestea părintele Mina le tâlcuieşte cu multă pricepere, în cheie alegorică, găsind astfel corespondenţe remarcabile cu o serie de evenimente istorice care au însemnat puncte de cotitură. Astfel, de pildă steaua căzută din cer după ce răsună a treia trâmbiţă, e identificată cu apariţia islamului în cea de-a treia perioadă a Bisericii (veacul de aur, după perioada apostolică şi cea a persecuţiilor). Cerul semnifică obârşia sa din lumea spirituală, dar transmiterea are loc printr-o cădere de acolo, aşadar printr-un înger căzut – exact aşa cum se susţine că a primit profetul Mahomed revelaţia noii religii. Otrăvirea „izvoarelor apelor” prin această stea ar reprezenta astfel căderea vetrelor creştinismului primar din Orientul mijlociu (Ţara Sfântă, Siria, Antiohia, Capadocia) sub stăpânire islamică.
Am dat doar un singur exemplu cu caracter ilustrativ. Un comentariu mai detaliat la cartea părintelui Mina, în care se încearcă distingerea elementelor cu un grad ridicat de plauzibilitate în ceea ce priveşte corespondenţa cu faptele istoriei de până acum, poate fi găsit în cartea „România 100 – Veacul apocaliptic” care va apărea la sfârşitul acestei luni la Editura Evdokimos. Pe lângă acest miez al său, volumul mai cuprinde şi eseuri referitoare la martirii temniţelor comuniste, atitudini de rezistenţă morală şi spirituală în faţa asaltului progresismului contemporan, sau consideraţii asupra unor personaje de anvergură, unele mai mult, altele mai puţin cunoscute, aparţinând mesianismului iudaic (contemporan cu noi sau din trecutul apropiat) care se manifestă prin ramuri cu orientări radical diferite. Ispita abordării unor astfel de teme incitante într-o cheie „conspiraţionistă” e desigur foarte mare, dar cei interesaţi de aşa ceva ar trebui să caute în altă parte. În ce mă priveşte, am preferat o abordare simbolică, fundamentată teologic, mai presus de nivelul social-politic, la care rămân doar atunci când mă refer la evenimente de actualitate.
Trebuie spus că în noua mea carte nu m-am încumetat la o interpretare integrală a Apocalipsei, aşa cum o face Pr. Mina Dobzeu, ci doar la descifrarea unor posibile „profeţii despre trecut” şi la căutarea unor corespondenţe cu istoria cunoscută. Aplicând aceeaşi grilă simbolică a părintelui Mina, pe alocuri unele din interpretările sale se pot aprofunda şi circumscrie chiar mai precis decât în cele scrise de el. Alteori însă cred că se cuvine să ne despărţim de anumite tâlcuiri pe care ni le propune, mai ales atunci când e vorba de evenimente care cel mai probabil sunt încă de domeniul viitorului. Aşa este de pildă femeia desfrânată din capitolul 17, îmbrăcată în roşu şi beată de sângele martirilor creştini. Căderea ei, a Babilonului, prin lucrarea îngăduită de Dumnezeu a celor zece împăraţi, este interpretată de Pr. Mina drept căderea comunismului, a imperiului sovietic, deşi la cum merg lucrurile în lume în ziua de azi, e evident că acest comunism nu a murit, ci doar şi-a schimbat înfăţişarea. Femeia desfrânată e mai degrabă un simbol al laicismului, al raţionalismului ateu, care domină lumea de la Revoluţia Franceză încoace, şi care a inclus şi comunismul clasic, fără însă a se limita la el. Semnificativ şi interesant e faptul că altarul catedralei Notre-Dame a fost profanat în vâltoarea Revoluţiei Franceze prin punerea pe el a unei prostituate menită să simbolizeze cultul Zeiţei Raţiunii. Ei bine, dacă interpretarea acestui simbol apocaliptic este corectă, atunci din revelaţia Sf. Ioan aflăm că această desfrânată va cădea, carnea ei va fi arsă în foc şi mâncată, iar puterea ei va fi luată şi va fi dată fiarei. Aşadar, chiar dacă acest raţionalism care astăzi pare atotputernic (şi care acum jubilează în chip ocult în faţa simbolului distrugerii celebrei catedrale pariziene prin misteriosul incendiu recent) va cădea la un moment dat, căci temeliile sale ontologice sunt cât se poate de şubrede, ceea ce îl va înlocui în prima fază nu va fi religia Adevărului. Dar toate acestea sunt lucruri care ţin de un posibil viitor, în privinţa căruia e mai înţelept să nu ne hazardăm cu pronosticuri categorice.
Realizarea faptului că trăim în vremuri descrise de Apocalipsă nu trebuie însă să ne înspăimânte, cu atât mai mult dacă ne gândim că în această scriere profetică ar putea fi condesată în chip simbolic toată istoria lumii. E suficient să ştim că o serie de urgii evocate acolo au avut deja loc în secolul trecut, care până acum a rămas neîntrecut în privinţa violenţei şi brutalităţii sale. Mesajul cărţii nu e unul menit să transmită vreun sentiment de panică sau vreo fobie că se apropie „sfârşitul lumii”. Acesta oricum e mai aproape cu fiecare zi care trece, devansat de sfârşitul nostru personal, care ar trebui să ne preocupe în primul rând. Noi creştinii trebuie să ne păstrăm încrederea şi optimismul eshatologic. Mai precis, să ne întărim credinţa. În vremurile tulburi care se arată acum la orizont, nu se întrevede nicio ieşire pe cale „instituţională” din criza spirituală pe care o traversează omenirea. Nu există niciun „program politic”, nicio înşiruire de puncte care ar putea aduce mântuirea. Scăparea nu poate avea loc decât în sus, pe verticală, prin întoarcerea la Dumnezeu, cu credinţa fermă că El va fi în final cel biruitor. Abia pe urmă se vor adăuga şi celelalte, numai drept consecinţă şi numai atunci când El va hotărî aceasta.
Ceea ce trebuie să ştim noi este să distingem esenţialul de secundar şi să nu uităm nicio clipă că lumea aceasta nu e menită distrugerii, ci înnoirii, transfigurării ei, acest lucru urmând să se petreacă pe deplin odată cu a doua Venire a lui Hristos. E inutil să speculăm asupra duratei rămase, dar trebuie se fim mereu treji şi atenţi la semnele vremurilor.
Pe data de 29 mai la ora 18:30 voi fi prezent la librăria Sophia din Bucureşti (Str. Bibescu-Vodă nr. 19) pentru a lansa oficial cartea „România 100 – Veacul apocaliptic” împreună cu Sorin Lavric, autorul prefeţei, cu care voi avea un dialog pe seama subiectelor abordate în ea. Nădajduiesc că va fi o întâlnire rodnică între doi oameni ai condeiului şi publicul cititor interesat să cunoască temeiurile mai mult sau mai puţin vizibile ale evoluţiilor din lumea zilelor noastre.
Acest volum, în comparaţie cu celelalte semnate de Bogdan Munteanu, are o apăsată tentă apocaliptică. Autorul nu e nici prăpăstios şi nici înspăimântat, ci un ins care îşi pune cu seriozitate problema sfârşitului: nu cumva ne apropiem de plinirea vremurilor, de capătul cel din urmă a toate? Această întrebare străbate întregul volum. Acribia cu care, pe urmele lui Mina Dobzeu, autorul cercetează cele şapte etape din istoria Bisericii, căutând echivalenţe în Apocalipsa lui Ioan, acribia aceasta are drept temei tocmai viziunea eschatologică. De aceeaşi viziune sunt pătrunse eseurile despre Ioan Ianolide şi Virgil Maxim, cum din acelaşi unghi sunt interpretate curentul progresist şi plaga migraţiei europene, ambele fenomene fiind stimulate de birocraţia socialistă de la Bruxelles. (Sorin Lavric)
„Veacul apocaliptic” l-ar constitui perioada a şasea din istoria Bisericii, care a stat sub semnul prigoanei comuniste trăită în fiinţa lor şi de Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu sau Mina Dobzeu. Acea sensibilitate apocaliptică de care sunt impregnate scrierile lor ne sugerează că nu putem ajunge la o înţelegere deplină a celor petrecute în lume în ultima sută de ani, inclusiv a frământărilor de azi şi de mâine, dacă nu le încadrăm în perspectiva pe care ne-o oferă cartea Apocalipsei. O putem face folosind instrumentele pe care ni le oferă ei înşişi, aceşti mărturisitori ai Bisericii întemniţate. Epicentrul acestei perioade se află deja în urma noastră, iar acum suntem probabil într-o fază de tranziţie, sau chiar la începutul etapei a şaptea, despre care citim că ar urma să fie cea finală. (Bogdan Munteanu)
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
Un comentariu la „Apocalipsa: profeţii despre trecut sau contururile unei posibile interpretări”
Comentariile sunt închise.