Situaţia de pe frontul coronavirus: statistici, diagrame şi opinii

de

[Actualizare 2.04.] Pentru început să comparăm starea de fapt din trei ţări: Italia, Germania şi România. Datele provin de la https://www.worldometers.info/coronavirus/

Diagramele prezentate mai sus compară evoluţia în timp a epidemiei din aceste ţări, reprezentate prin simbolurile „X” pentru Italia, „O” pentru România şi „romb” pentru Germania. Primul grafic prezintă cifre absolute, al doilea cifrele raportate la 1 milion de locuitori. Curbele roşii reproduc numărul infecţiilor curente, cele verzi sunt asociate celor vindecaţi, iar cele negre corespund celor decedaţi. Suma celor trei reprezintă numărul total al cazurilor înregistrate în ţările respective. A nu se confunda acest număr cu numărul infecţiilor curente, care la un moment dat evident că va începe să scadă, în vreme ce numărul cumulat al celor infectaţi (care aici nu e reprezentat), al celor vindecaţi sau al celor morţi vor creşte continuu, până când se vor plafona.

Datele de start ale celor două diagrame au fost alese astfel încât numărul iniţial de cazuri curente să fie aproximativ acelaşi în fiecare dintre cele trei ţări. Data finală este în toate cele trei cazuri 1 aprilie 2020.

Se poate constata faptul că în cazul României curba roşie, a cazurilor curente, manifestă o rată de creştere mult mai mică decât în cazul celorlalte ţări. În acestea numărul infecţiilor curente tinde să se apropie de un maxim, iar în săptămânile următoare este de aşteptat să scadă.  În Italia se observă o mortalitate record, fapt deja cunoscut şi intens discutat, în schimb în Germania avem una foarte scăzută. Aceste două ţări ilustrează două extreme în ceea ce priveşte mortalitatea, iar România e situată undeva între ele. Cu menţiunea că datele de până acum privind România sunt încă prea puţine pentru o estimare mai precisă a acestui factor, dat fiind că ne aflăm încă într-un stadiu timpuriu al răspândirii gripei în comparaţie cu celelalte două ţări. Singurul element deocamdată valabil e viteza mai mică de răspândire a epidemiei.

O întrebare crucială frământă actualmente pe toată lumea şi polarizează accentuat taberele grupate în jurul uneia sau alteia dintre opinii.  Anume, dacă gripa provocată de noul coronavirus, COVID-19, este într-adevăr mai periculoasă sau, mai bine zis, dacă gravitatea ei este cu mult peste cea a gripei sezoniere obişnuite, încât să justifice severitatea măsurilor restrictive care paralizează o întreagă lume pe o perioadă nedefinită de timp, al cărei final nu se întrevede?

Din datele care s-au acumulat între timp, răspunsul care începe să se contureze e acela că măsurile luate de majoritatea statelor sunt totuşi disproporţionate în raport cu gravitatea reală a situaţiei, mai ales dacă ţinem cont de durata pentru care sunt preconizate. Adevărul e că oricum s-ar fi comportat, guvernele nu puteau să iasă decât prost din această dilemă. Dacă nu ar fi luat nicio măsură, ar fi fost pe bună dreptate criticate. Măsurile radicale au fost la început necesare, până ce am început să ne dumirim mai bine cum stau lucrurile cu acest nou virus. Prevenţia e obligatorie atunci când nu ştii încă la ce să te aştepţi, sau când nu ai încă date suficiente care să cuantifice corect gravitatea acestei pandemii.

Acum începem să înţelegem totuşi, mai multe, dar ieşirea din dilemă nu e una uşoară. O renunţare prematură la orice fel de restricţii şi măsuri de precauţie ar fi totuşi un gest iresponsabil. Dar la fel se poate spune despre prelungirea nedefinită a actualei stări, fără să ni se prezinte un criteriu clar cu privire la condiţiile necesare pentru ridicarea restricţiilor, fie şi în mai multe etape.

Până atunci, discuţiile în jurul cifrelor continuă. Un parametru posibil pentru a măsura gravitatea noii maladii ar fi letalitatea, definită ca raportul dintre numărul celor decedaţi şi cel al celor depistaţi ca fiind infectaţi (raport numit adesea tot mortalitate). Cifrele indicate oficial la începutul pandemiei ar indica una relativ ridicată, de 3,4%, spre deosebire de 0,1% în cazul gripei sezoniere. Totuşi, acest factor nu poate fi estimat deocamdată cu precizie, pentru că nu cunoaştem numărul real al celor infectaţi, care e cu siguranţă mult mai mare decât cei testaţi pozitiv. Fapt care implică în mod evident o letalitate cu atât mai mică, cu cât numărul cazurilor nedocumentate este mai mare. Există studii care estimează că acest factor ar putea fi de până la 7-10 ori.

Tabăra panicardă arată cu degetul înspre Italia şi Spania, unde mortalitatea e de 11,89%, respectiv 9%, iar scepticii înspre Austria sau Germania, cu o mortalitate de 1,36% sau chiar 1,19%. Toate aceste cifre au la bază datele de până în 1 aprilie şi sunt raportate doar la cazurile cunoscute. România nu stă rău la acest capitol, cu o mortalitate oficială de doar 3,73%, dar aici epidemia nu e într-un stadiu atât de avansat.

Statisticile care s-au făcut în Italia sau Elveţia privind distribuţia pe vârste a deceselor arată că marea majoritate a celor decedaţi aveau peste 80 de ani, urmaţi de un procent substanţial, dar mai mic, cu vârste între 70-80 de ani, în vreme ce numărul deceselor în celelalte categorii de vârstă este semnificativ mai scăzut. În general, grupa de risc poate fi identificată cu persoanele în vârstă de peste 60 de ani, mai ales cei suferind şi de alte afecţiuni.

Putem face şi o comparaţie cu gripa sezonieră obişnuită. Astfel, conform https://www.worldometers.info, cifra deceselor de pe urma gripei sezoniere fluctuează între 795-1.781 decese pe zi, iar în ultimele zile decesele datorită coronavirus au înregistrat între 25 martie – 1 aprilie cifrele 2.388, 2.791, 3.270, 3.518, 3.203, 3.723, 4.535, 4.883. Aceste cifre se încadrează în estimările care indică o mortalitate de până la 5 ori mai ridicată decât în cazul gripei sezoniere, adică 0,5% din totalul cazurilor reale (nu doar cele testate).

La nivel psihologic, comparaţia e dezechilibrată şi din alt motiv. Câte cazuri de gripă sezonieră au fost „testate pozitiv” în trecut şi publicate zi de zi în presă? Câţi morţi de gripă obişnuită au fost anunţaţi la emisiunile de ştiri? Până nu demult, nici vorbă de o asemenea stare de panică. Firesc, au fost luate în evidenţa statisticilor doar cazurile de gripă sezonieră cu simptome mai grave, care au fost nevoite să apeleze la medici.

Acum avem o situaţie fără precedent în ultimele decenii, dar nu una fundamental diferită faţă de cele cu care omenirea s-a confruntat în trecut. E foarte posibil să nu avem de-a face decât cu o mediatizare excesivă a unei forme de gripă ceva mai gravă decât cele cunoscute până acum.

Un studiu foarte recent, „SARS-CoV-2: fear versus data”, bazat însă doar pe datele de până în 2 martie, face o comparaţie cu speciile de coronavirus cunoscute până acum, ajungând la concluzia că mortalitatea cauzată de noul virus a fost în mod cert supraestimată. Cifra indicată de autori este de 1,3%, despre care afirmă că nu e substanţial diferită de cea în cazul altor specii de coronavirus, care este de 0,8%. În mod evident, odată cu trecerea timpului studiile de specialitate vor deveni din ce în ce mai precise şi vom şti mult mai bine care e realitatea.

Se pot ridica o serie de obiecţii pertinente chiar la adresa statisticilor aflate la îndemâna tuturor, care sunt folosite pentru a argumenta oricare dintre opiniile contrare. Ce reprezintă de fapt cifrele care ne sunt prezentate? În cele ce urmează îl citez pe profesorul emerit Sucharit Bhakdi, care adresează aceste probleme într-o scrisoare deschisă adresată cancelarului Germaniei. Aceasta poate fi accesată aici, în versiunile germană şi engleză sau aici, în limba română.

Pe scurt, obiecţiile sale la adresa datelor prezentate oficial, menite să alimenteze propaganda despre periculozitatea coronavirusului, sunt următoarele:

  1. O simplă infecţie, adică un test pozitiv, în lipsa altor simptome clinice, nu poate fi declarat încă boală. Şi totuşi, în statistici figurează toate cazurile care au fost testate pozitiv, deci inclusiv cele asimptomatice.
  2. Periculozitatea noului coronavirus nu e substanţial mai ridicată decât cea a altor tipuri de virus din această familie, cu referire printre altele la studiul citat mai sus.
  3. Gradul de răspândire a virusului (în cazul concret al Germaniei) a crescut pe măsura intensificării testărilor. Concluzia ar fi că virusul s-a răspândit deja neobservat, pe o scară largă în cadrul întregii populaţii. Pentru a putea face estimări relevante, ar trebui testat un eşantion reprezentativ pentru întreaga populaţie, fapt care încă nu s-a produs. De ce?
  4. În privinţa mortalităţii, mulţi sunt îngrijoraţi de cifrele din Italia şi Spania. Totuşi, aici se ridică o problemă esenţială: peste tot în lume statisticile îi cuprind pe cei la care a fost depistat virusul în momentul morţii. Prin aceasta se încalcă o regulă fundamentală a infecţiologiei, după care cauza morţii poate fi asociată cu un agent doar dacă acesta a contribuit în mod substanţial la producerea ei (chiar dacă nu e neapărat singura cauză). Cu alte cuvinte, actualmente se contabilizează toate decesele cu, şi nu doar cele datorate în cea mai mare parte noului coronavirus.
  5. Deşi pe alocuri situaţia e dramatică, nu înseamnă că scenarii de genul celor din Italia sau Spania se vor repeta obligatoriu şi în altă parte. Astfel, pot exista şi factori externi, precum poluarea, care duc la slăbirea rezistenţei organismului la noua boală. Pe de altă parte, cel mai grav e afectată grupa populaţiei care are o vârstă ridicată. În Italia şi Spania aceşti oameni locuiesc în mare măsură (27.4% / 33,5%) împreună cu membrii mai tineri ai familiilor care pot fi purtători ai virusului, fără urmări grave pentru ei înşişi. Spre comparaţie, în Germania această cifră ar fi de doar 7%. Alte posibile explicaţii, pe care Prof. Bhakdi nu le menţionează, ar fi condiţiile din spitalele aglomerate din aceste ţări, unde pot fi contractate infecţii ulterioare cu bacterii rezistente la antibiotice. Sau meciul de fotbal dintre Atalanta Bergamo şi FC Valencia, la care pe stadionul San Siro din Milano au asistat zeci de mii de spectatori, majoritatea suporteri ai echipei din Bergamo. Acest eveniment ar fi putut avea efectul unei adevărate „bombe epidemiologice” chiar în Bergamo, epicentrul european al pandemiei, şi foarte probabil a favorizat răspândirea accelerată a virusului şi în Spania, prin intermediul suporterilor echipelor de fotbal. Dincolo de toate acestea, în Italia sunt testate post-mortem toate persoanele decedate, indiferent din ce cauză, chiar dacă anterior nu fuseseră incluse printre cazurile documentate. Avem prin urmare de-a face cu un număr suplimentar de morţi cu virus (adică de infarct, atac cerebral, etc), şi nu datorită Aceasta face ca cifrele Italiei să fie în mod evident mult mai mari decât în cadrul altor ţări, unde sunt luate în evidenţă şi trecute la „corona” doar decesele celor testaţi pozitiv în timpul vieţii, tot indiferent de cauza reală a decesului.

Fără a bagateliza totuşi această nouă gripă, Prof. Bhakdi afirmă că prelungirea pe termen lung a măsurilor restrictive actuale ar avea consecinţe incalculabile la nivel social şi economic. Ca atare, el solicită o informare corectă a populaţiei din partea autorităţilor, care să ţină cont de punctele de mai sus şi elaborarea unei strategii de revenire la normalitate, cu protejarea efectivă a grupelor de risc, dar fără a afecta viaţa publică pe o scară largă prin restricţii cu efecte cât se poate de nocive. Cu alte cuvinte, să nu ajungem să spunem că operaţia a reuşit, dar pacientul a murit.

În concluzie, deşi se pare că avem de-a face cu un virus mai periculos decât cel al gripei obişnuite, etichetarea sa drept „virus ucigaş” (care te duce cu gândul la virusul Ebola, care e mortal în 50%  din cazuri) nu e altceva decât o exagerare şi o manipulare din partea unor autori care caută să producă panică.

Poate că e prea devreme să cerem încă de pe-acum o revenire totală la o viaţă normală. Dar putem cere o informare transparentă şi o înregistrare corectă a cazurilor pe seama cărora se iau acele decizii politice care afectează grav învăţământul, economia şi viaţa spirituală a unor ţări întregi.

Atitudinea oricărei politici responsabile trebuie să fie o urmărire atentă a situaţiei, inclusiv a diagramelor de tipul celor de mai sus, pentru a permite o relaxare treptată a măsurilor restrictive luate până acum atunci când situaţia o va permite. Politicienii ar trebui să iasă din discursul catastrofic şi să intre în sfera unei dezbateri raţionale, care să ţină cont de toate consecinţele măsurilor luate.

La un moment dat va trebui să fie luată o decizie în primul rând politică, care să dea dovadă şi de curajul asumării anumitor riscuri. Căci dacă impunem drept criteriu al revenirii la normal atingerea numărului de infecţii anterior decretării stării de urgenţă, sau crearea unui vaccin, atunci va trebui să aşteptăm probabil până la anul şi la mulţi ani, când economia va fi demult în ruine. Dilema e dublă. O trecere bruscă la normalitate nu se poate realiza de pe o zi pe alta. Iar o prelungire peste măsură a actualei situaţii nu va face decât să amplifice pierderile produse pe toate planurile prin paralizarea oricăror activităţi sociale şi economice.

Avem nevoie de şi de un orizont al speranţei, să ni se arate o luminiţă la capătul acestui tunel în care ne-am trezit aruncaţi cu toţii. De la politicieni nu avem cum să ne aşteptăm la aşa ceva, ci doar din partea Bisericii. Căci în România şi probabil şi în alte ţări mai există un aspect sensibil: închiderea bisericilor pentru credincioşi, care sunt excluşi de la slujbe şi siliţi să stea acasă. Am ajuns într-o situaţie schizofrenică, în care acest privilegiu e rezervat exclusiv clerului.

Pe portalul Hotnews poate fi citită o analiză  extrem de amănunţită a acestei probleme: „Este închiderea bisericilor o agresiune la adresa libertății religioase?”  Întorcând aspectele discutabile pe toate feţele, atât din punct de vedere juridic, cât şi teologic, răspunsul la întrebare tinde să fie unul pozitiv. Fireşte, dincolo de analize stufoase, lumea aşteaptă soluţii simple şi clare. Iar undeva, printre rânduri, poate fi citită următoarea sugestie: „Având în vedere faptul că vremea nu e chiar potrivnică slujirii în aer liber și că multe spații permit o participare de câteva zeci de persoane cu păstrarea distanțării sociale, o soluție ar fi putut fi, acolo unde se respectau toate condițiile sanitare, ca Liturghia să se slujească în aer liber, de către un singur preot, dar cu participarea credincioșilor în limita locurilor disponibile semnalate, eventual, prin scaune dispuse la distanțe generoase.“

Ţinând cont de tot ceea ce ştim până acum despre periculozitatea şi răspândirea virusului, s-ar putea pune întrebarea: de ce nu?

De vreme ce mersul la cumpărături e permis în anumite condiţii, ar trebui să fie posibilă şi o organizare a slujbelor Bisericii adecvată acestor împrejurări. Rămâne totuşi o singură problemă: cea a împărtăşirii din acelaşi potir şi cu aceeaşi linguriţă. Dar aceasta e o chestiune care ţine strict de competenţa Bisericii, în care statul nu are ce să se amestece. Până acum ea nu a creat nicio problemă din punctul de vedere al sănătăţii. Cei care pretind altceva, ar trebui să prezinte mai întâi un studiu ştiinţific în acest sens, care să contrazică acest studiu pe care îl invocă Biserica în apărarea practicii sale, deşi mărturia milenară a propriei experienţe liturgice ar trebui să fie suficientă.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost