SĂ CEREM ÎNVIEREA!

Scrisoare către prieteni

A venit acum vremea, prietene, să auzim un glas care ne cheamă.

Zilele astea am recitit Decameronul. Nu despre glasul lui Boccaccio îţi scriu, dar trebuie să încep cu asta pentru că între primele lui povestiri e una care se leagă fest cu viaţa noastră spirituală.

Istoria e cea a unui anume înlesnit, onorabil negustor, Giannotto din Civigni – socotesc că este însemnat că numele e un diminutiv din Giovanni, adică Ioan –, care era bun prieten cu un coleg de breaslă, evreu bogat, pe nume Abraham – deloc întîmplător nici acest nume. Lui Giannotto, din drag şi admiraţie pentru prietenul său şi urmărind exclusiv scopul salvării, i se năzare să îl convingă să părăsească rătăcirile credinţei iudaice şi să vină la adevărurile credinţei creştineşti, despre care observă că se întinde tot mai vîrtos, ca una sfîntă şi adevărată ce este, în timp ce credinţa iudaică scade în credincioşii ei.

Evident că evreul, la fel de onest în inima sa precum creştinul, nici nu se gîndeşte să facă o aşa mişcare, însă Giannotto insistă, iar Boccaccio are grijă să nuanţeze soiul de insistenţă de care era acela capabil:

(…) nu se dădu bătut cu una, cu două şi după cîteva zile începu din nou să-i vorbească, arătîndu-i, pe limba lui de negustor (s.m.), pricina pentru care credinţa lui era mai bună. (trad. Eta Boeriu, Ed. Univers, Bucureşti, 1978).

Boccaccio mai scrie:

Deşi evreul era mare cunoscător al legii iudaice, fie îndemnat de prietenia care îl lega de Giannotto, fie din pricina vorbelor pe care Sfîntul Duh le aşeza pesemne în gura negustorului cam slăbănog la minte, începu să afle multă desfătare în învăţăturile lui Giannotto. Dar, înrădăcinat cum era în credinţa lui, de convertit tot nu voia să se convertească.

Bref, răzbit de atîta stăruinţă, evreul găseşte ceea ce ar putea părea un tertip – deşi Boccaccio nu indică asta – şi îi spune creştinului că s-ar putea converti, dar mai înainte vrea să se ducă la Roma şi să-l vadă acolo pe acela de care se spune că e locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt, să vadă cum trăieşte şi cum se poartă, şi nu numai el, ci şi slujbaşii săi, numiţi cardinali. Evreul vrea, cu alte cuvinte, să vadă dacă la vîrf teoria se potriveşte cu practica şi spune că, dacă lucrurile stau aşa, va socoti credinţa lor mai bună decît a sa şi va trece la creştinism.

Giannotto, auzind acestea, se mîhneşte peste măsură, pentru că ştie bine cum stau lucrurile la Roma, şi nu doar acolo, iar în sine îşi zice: Nu numai că nici vorbă nu poate fi de încreştinare, dar chiar creştin să fie, s-ar face evreu.

Nereuşind însă să-l oprească pe Abraham, în cele din urmă Giannotto tace şi-l lasă să plece.

În continuare, Boccaccio face prin ochiul evreului un succint rechizitoriu, metaforic şi nu prea, asupra înaltului cler, în care sugestivă este reprezentarea perversităţii ascunse, a simoniei şi lăcomiei, acestea două denumite eufemistic de practicanţii ei procuratură şi susţinere. Ceea ce indică inima bună a observatorului este că la vederea acestora el, om cumpătat şi plin de umilinţă, fu necăjit foarte.

Apoi, cuvîntul lui Boccaccio acesta este:

Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-l vadă creştinat vreodată, se duse la el şi împreună se bucurară de întîlnire. Iar după ce-l lăsă să se odihnească vreo cîteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfîntul părinte, despre cardinali şi despre toţi ceilalţi curteni.

La care evreul răspunse pe dată:

– Bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi, fără cruţare! Şi zic aşa, căci de-am văzut eu bine, n-am întîlnit pe acolo nici urmă de sfinţenie, cucernicie, faptă creştinească sau pildă grăitoare. Ci pretutindenea desfrîu, zgîrcenie, lăcomie şi alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putinţă), încît aş zice că întreaga curte e mai degrabă un furnicar de uneltiri drăceşti decît lăcaş de făpturi creştine. Şi, după cîte îmi pare mie, socot că sfîntul vost’ părinte şi toţi ceilalţi cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri şi care cu ce-apucă să facă praf şi pulbere credinţa cea creştină şi s-o izgonească din  lume, cînd, dimpotrivă, s-ar cădea ca tocmai ei să-i fie temei şi sprijin pe pămînt. Cum văd însă că, totuşi, strădania le e zadarnică şi credinţa voastră, în ciuda uneltirilor lor, sporeşte în credincioşi pe zi ce trece tot mai mult şi-i tot mai luminoasă, socot pe drept cuvînt că Sfîntul Duh e într-însa şi îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfîntă şi cea mai dreaptă credinţă de pe lume. Din care pricină, de unde pînă acuma stam neclintit la îndemnurile tale şi nu voiam cu nici un chip să mă botez creştin, acum îţi spun pe faţă că pentru nimic în lume n-aş renunţa la gîndul de a mă încreştina. Haidem dar la biserică şi botează-mă după datina sfintei voastre credinţe.

Giannotto l-a botezat pe dată, iar Boccaccio spune că numele noului creştin a fost… Ioan.

Sînt lucruri importante de semnalat în relaţia lui Boccaccio cu creştinismul pe filiera lui Petrarca, poate chiar a papei Inocenţiu al VI-lea, şi în orice caz a literaturii lui Dante. Însă nu e loc aici afară de a spune că Boccaccio nu este cel pe care ni-l recomandă deformatorii ideologizanţi ai Renaşterii ori cineaştii cei de stînga.

Ci încă mai important este glasul despre care ţi-am spus că a venit vremea să îl auzim, căci ne cheamă. Vom auzi noi glasul pe care l-au putut auzi Abraham şi Avraam înaintea lui?

Pînă acum am auzit de mercedesuri comandate de episcopi, am auzit de împreunarea unora dintre ei cu femei, cu bărbaţi, cu seminarişti, am auzit de arghirofilie, am auzit de simonie, am auzit de colaboraţionism politic, am auzit de semnarea unor angajamente de turnătorie la Securitatea comunistă, am auzit mai mult de ecumenism (adică de politică interreligioasă sau interconfesională) decît de ecumenicitate (adică de sincronie ortodoxă).

Acum aud că episcopii îndeamnă clerul să slujească Învierea lui Hristos fără popor.

Prietene, nu e loc să îţi rememorez detaliat că, indiferent ce scrie în legea oamenilor despre persoanele juridice din B.O.R., nu clericii sînt capul Bisericii, ci capul acestei făpturi teandrice, adică divino-umană, este Hristos, iar noi, toţi oamenii, sîntem cei chemaţi să îi fim trup şi slujitori, între care clerul cu preoţia sacramentală, iar mirenii cu preoţia universală.

Indiferent ce se va întîmpla, nădăjduiesc să putem fi împreună avraamici şi să vedem, în ciuda încîlcelii groase de dinăuntru, suflarea Duhului Sfînt în Biserica noastră.

Dar pînă la deznodămînt avem, prietene, datoria să cerem.

Să cerem Învierea şi ea ni se va da!

Îţi amintesc, prietene, că ni se interzice accesul la Înviere, deşi se permite accesul în toate supermagazinele de mîncare şi de materiale de construcţii. Oare cu cît mai nocivă este apropierea întru Biserică decît întru Carrefour, Hornbach ori altele asemenea, mai mari ori mai mărunte?

Îţi reamintesc că în Franţa cea despre care ni se spune că este atît de atee, oamenii au voie să se roage în biserici, chiar dacă doar în rugăciune particulară. În România oamenii nu au voie să se roage deloc în biserică.

Îţi spun că în Spania şi în Franţa, ţări mult mai lovite de coronaviroză, se vorbeşte deja de începerea în curînd, în mod treptat, a reluării vieţii `normale” (dacă nu cumva o fi şi început la ora la care tu citeşti această scrisoare).

Te invit să priveşti cum a rînduit Georgia participarea la Liturghie în vremea aceasta şi cît de ascultători sînt georgienii întru cuvîntul adevăratei lor Biserici. Au făcut aşa poate şi ca să arate că, în condiţii asemănătoare, e posibil. Putem şi noi să ne învrednicim a sta cuminţi în curtea bisericii (vezi aici).

Să nu asculţi, prietene, de cei care îţi spun că românii trebuie ţinuţi mult mai din scurt, pentru că ei ar fi neascultători. Big Google ne mărturiseşte că ne-a urmărit şi pe noi, şi pe toţi purtătorii de telefoane mobile, iar în context sîntem superiori în disciplină nemţilor, astfel cum rezultă din mai marea restrîngere a deplasărilor în România către magazine, serviciu şi alte destinaţii (vezi aici – accesat la 12 aprilie 2020).

Să nu îi asculţi, prietene, pe cei care îţi vor spune că Învierea s-a slujit `fără popor” în Bucureşti şi în vremea ciumei lui Caragea. Căci situaţia este incomparabilă: atunci au murit jumătate dintre locuitorii cetăţii.

Ci vezi că acum, deşi au trecut tot atîtea săptămîni de la primul bolnav cîte au trecut şi în Italia, Spania ori Franţa, căci primii lor bolnavi au apărut aproape simultan cu ai noştri, la noi s-au îmbolnăvit atît de puţini încît e limpede că evoluţia epidemiei este alta şi că nu se cer măsurile pe care le-a luat Ioannis Gheorghios Karaţas, zis Vodă Caragea.

Ştiu, prietene, că în inima ta erai convins înainte de a-ţi fi scris eu.

Ştiu că ai respectat cît ai putut mai bine măsurile luate de stăpînire, chiar dacă ţi-au părut exagerate.

Şi mai ştiu şi că vrei să mergi la Înviere mai mult decît ai vrut să cumperi alimente şi hîrtie igienică. Ştiu că nu mergi la Înviere ca la un eveniment monden şi nici pentru că ai fi habotnic sau superstiţios.

Acum te chem, prietene, să ceri Învierea!

Dacă nu îl ştii, află numărul de telefon al preotului tău şi sună-l:

– Părinte, rogu-vă, cereţi ierarhilor să fim lăsaţi la Înviere!

De nu va răspunde, scrie-i. Însă doar atît.

Indiferent ce spune, cere-i iertare pentru tulburare. Că mare va fi tulburarea. Nu te scuza pentru îndrăzneală, căci cu astfel de îndrăzneală se cucereşte Împărăţia.

Însă mai mult nu-l tulbura pe preot: nu argumenta sau contraargumenta. Roagă-l doar să se adreseze episcopului. Pentru că episcopul, arhiereu fiind, este cel care trebuie să afle de această rugăminte şi să hotărască. Hristos Arhiereul a ascultat pe oricine şi oricînd.

O dată să ceri arhiereului prin preot. Nu mai mult.

Însă, apoi, în taină, să ne rugăm lui Hristos Arhiereul să ne dea Învierea. Să ne rugăm în fiecare zi, măcar pînă la Paşti. Şi facă-se voia Lui, precum în cer aşa şi pre pămînt.

Prietene, lucrurile acestea nu sînt obiect de dezbatere. Raţiunile preopinenţilor, oricare ar fi ei, pot fi altele decît raţiunile credincioşiei tale.

Două săbii ne sînt de ajuns: rugămintea către episcop şi rugăciunea către Dumnezeu.

Mi-e imposibil să cred că, indiferent ce spun în mod public, ierarhii nu se roagă deja pentru aceasta, aşa cum o vom face şi noi.

Săptămîna asta, ca în fiecare an, Hristos va fi vîndut de un ucenic cu viclenie, va fi judecat de nişte arhierei şi de nişte învăţaţi cu perversitate, va fi condamnat de autoritatea de stat din raţiuni politice, iar în urmă va fi ucis democratic de popor şi legal de soldaţi.

Fi-vom oare şi noi, românii, păşitori pe vîrfuri ca georgienii? Ne vom învrednici de trăirea abrahamică? Sau vom fi nişte slugi viclene, trîndave şi necredincioase? Rămîne de văzut.

Pînă atunci, prietene, să ne rugăm împreună să nu colaborăm la deicid cu păcatele noastre, ci să putem merge în rîndul cetei noastre la Învierea lui Hristos!

Căci al Lui este glasul care ne cheamă întru Biserica Sa.

• Scrisoare data la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim. București, 12 aprilie 2020.

• Text publicat initial pe blogul d-lui Razvan Codrescu si preluat aici cu acordul autorului.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Lucian D. Popescu

• SĂ CEREM ÎNVIEREA! - 13 aprilie 2020
• UN(E) PETIT(E) NOIR(E) - 28 iunie 2019
• În fond, ce este parastasul? - 7 aprilie 2017