Icoană vs. fotografie de profil. Un avatar nou într-o luptă veche

de

„Tinerii noștri nu mai au modele!” 

Auzim această afirmație frecvent: acasă și la școală, la părinți și la profesori, la televizor și pe internet. Parcă toată lumea se plânge în ultima vreme de faptul că tinerii nu mai au modele pe care să le privească și să le urmeze. Paradoxal însă, tinerii de astăzi trăiesc într-o lume caracterizată de tehnologie și libertate de circulație, având mai mult ca niciodată oportunitatea să călătorească unde își doresc și să cunoască oameni noi, aflându-se doar la un click distanța de posibile modele din întreaga lume… Și totuși, noi continuăm să spunem că tinerii noștri nu au modele. Dar chiar nimeni să nu fie bun de model? Nu avem oare destul de mulți eroi în istorie, pentru a fi urmați? Nu avem destul de multe chipuri mărețe în literatură, care să îi inspire pe cei tineri? Trăim într-o lume care investește masiv în social media, în marketing și în industria cinematografică, promovând diverse chipuri, dar noi insistăm pe mai departe să spunem că tinerii noștri nu au modele pe care să le privească și să le urmeze. Cum se poate explica acest lucru?

În primul rând, cred că ar trebui să stabilim ce este acela un model. Din punct de vedere uman, în sens larg, un model reprezintă o persoană considerată reper de către ceilalți oameni pentru însușirile sale fizice și/sau morale, astfel încât toți cei care se ghidează după ea să ajungă cât mai aproape de calitățile și de performanțele acesteia. În viața reală însă, în sens restrâns, modelul variază de la persoană la persoană, fiecare dintre noi având gusturi și opțiuni individuale. Pentru unii, Sf. Ioan Gură de Aur este cel mai bun predicator din istorie, dar pentru alții, Sf. Grigorie de Nazianz este inegalabil în arta oratoriei. Acest fapt este firesc, să nu existe în lume un model uman absolut, pentru că, până la urmă, darurile oamenilor sunt doar relative și vremelnice, în timp ce așteptările lumii sunt total nemărginite. Din acest motiv, eu cred că nimeni dintre oameni nu ar trebui să aibă pretenția că poate fi model absolut și stăpân total peste darurile sale, ci mai degrabă, omul este un chivernisitor îngăduit de Dumnezeu peste acestea, pentru o vreme, pentru bucuria și pentru folosul celorlalți. Cu alte cuvinte, oricât de frumos ar cânta cineva sau oricât de minunat ar fi la chip, lui Dumnezeu I se cuvine slava pentru aceste lucruri, iar omului doar laudă pentru că le-a primit și le-a valorificat după măsura sa, după cum se cuvine, adică punându-le în slujba celor din jurul său. Cine vede lucrurile în acest mod, acela devine icoană transparentă spre dumnezeire. Cine nu le conștientizează în acest mod, acela rămâne idol împotmolit în propria materialitate.

Între Dumnezeu și idoli nu poate exista o luptă în adevăratul sens al cuvântului. Ar fi ca și cum omul s-ar lupta cu un fir căzut de păr. Nu are logică. Totuși, în unele pasaje din Sfânta Scriptură, în limitele limbajului omenesc, pare că Dumnezeu se află într-o oarecare competiție cu zeii păgâni, omul fiind provocat să aleagă între calea vieții și calea morții. Alegând prima variantă, omul este chemat să cuprindă în dragoste întreaga umanitate și să devină el însuși icoană în care se reflectă lumina universală a lui Dumnezeu pentru întreaga creație. Alegând varianta lumii însă, omul are să fie orbit de egoism și izolat cu timpul în singurătate, considerându-se în cele din urmă pe sine însuși măsură a lucrurilor, iar acest fapt are să îl transforme în final, mai mult sau mai puțin conștient, în idol al propriei existențe.

Creștinismul îmbracă haina unei povești de dragoste între Dumnezeu și om. Mântuitorul a venit în lume pentru noi, precum un fiu de împărat care își pețește mireasa. El S-a numit pe Sine Însuși mire (Matei 9, 15), iar pe Ioan Botezătorul l-a numit prieten al mirelui (Ioan 3, 29), pentru că Ioan era prietenul Lui. S-a apropiat apoi de cruce precum mirele de altar, purtând pe cap cunună de nuntă, iar pe trup având haina cea dintr-o singură cusătură, specifică în tradiția iudaică numai preotului în timpul slujirii la altar și mirelui în ziua nunții. Iar dacă Eva, în grădina Edenului, a primit oarecând viață din coasta lui Adam, bărbatul ei, Biserica primește acum viață din coasta lui Hristos și se împărtășește din Trupul și din Sângele Său, în chip nupțial, bucurându-se complet de dragostea Mântuitorului, Mirele ei. Hristos este deschis complet spre comuniune cu noi, iar Biserica este chemată la comuniune completă cu El.

Dacă în Vechiul Testament, în mod anticipat, Dumnezeu i-a propus omului o relație totală de dragoste, în Noul Testament aflăm că, încă de pe pământ, deja și nu încă, noi putem trăi această taină împreună cu Dumnezeu. După cum știm, în Vechiul Testament, YHWH a invitat poporul Israel să-i fie fidel precum o fecioară mirelui ei și să respecte Legământul sfânt. Poporul însă, în nenumărate rânduri, a încălcat acest Legământ, fapt pentru care a fost numit desfrânat și a fost acuzat că s-a întinat cu ibovnici străini (Miheia 1, 7; Iezechel 16; 26; Osea 1, 2; Amos 5, 1-2; Tobit 3, 8). Acest lucru este o caracteristică principală a idolului, faptul că îl deturnează pe om de la relația cu Dumnezeu Cel veșnic – care este iubire (I Ioan 4, 8) –  și îl închide într-o relație falsă de dragoste, pentru o noapte, cu sine însuși, pentru a-și pierde în cele din urmă cinstea, pacea și viața; pedeapsa pentru desfrânare fiind moartea (Levitic 20, 10). Deci, în sens teologic, idolul este cale spre singurătate și moarte, iar icoana este fereastră către iubire și comuniune veșnică cu aproapele nostru și mai ales cu Dumnezeu, care este la rândul Său deschis total spre comuniune cu noi.

Acum, pentru că am arătat deja succint spre ce ne cheamă Dumnezeu și spre ce ne cheamă idolii, să privim spre realitatea lumii de astăzi: Petrecem ore în șir cu telefonul în mână, dar cartea de rugăciune de-abia o atingem câteva minute pe zi. Stăm ore întregi în mall, în magazine și la cafea, dar când mergem la Biserică, adesea doar o dată pe săptămână, ne plângem că slujba durează prea mult. Privim zilnic sute de poze pe internet și dăm like-uri în cinstea celor care le-au făcut, dar ni se pare că suntem obosiți și că este târziu când vine vorba să stăm câteva secunde înaintea icoanei, ca să îi dăm cinstire unui sfânt. În aceste condiții, mi se pare că, să-mi fie cu iertare, dar ne pierdem prea mult timp într-un fel de cârciumă nouă, numită generic social media, unde zilnic se strâng oameni și comentează pe diferite subiecte după mintea lor, fără a avea măcar o minimă pregătire în domeniile despre care vorbesc, deși pare că toți vorbesc și scriu cu multă autoritate. Dreptul la liberă exprimare este în mediul online mai presus decât adevărul lucrurilor, iar imaginea omului este mai sfântă decât persoana din realitate.

Sub umbrela libertății de exprimare și a comuniunii virtuale, omul recent a devenit pradă singurătății și tristeții, zăcând tot mai des în resemnare și dezamăgire, pentru că realitatea pe care o trăiește el nu se ridică la standardele imaginilor promovate pe internet. Prietenii săi postează poze din vacanțe și restaurante, unde merg poate doar o dată la mult timp, dar pentru că el are mulți prieteni online și vede zilnic astfel de fotografii, își face greșit impresia că toată lumea merge mereu în vacanțe și restaurante; ceea ce este absolut fals și creează așteptări false. De asemenea, cei care postează poze online aleg doar cea mai bună variantă pentru a o face publică, ori realitatea înseamnă toate pozele noastre și toate ipostazele, iar nu doar cea mai bună, pe care văzându-o ceilalți să își formeze o imagine deformată și supraevaluată asupra realității. Din acest motiv apare inconștient tristețea, pentru că omul își creează o imagine fardată despre sine, care nu există și nu poate fi atinsă în realitate. Dar de ce face acest lucru? Nu știu, probabil din nevoia de recunoaștere socială, pentru că avem cu toții nevoie să facem parte dintr-un grup și să fim apreciați, să ne confirme cineva că viața noastră are sens și că existența noastră aici are valoare. Odată cu fenomenul de urbanizare și globalizare, acest lucru este însă tot mai greu, pentru că, fiind parte din comunități tot mai mari și mai dezvoltate, suntem tot mai anonimi și tot mai puțin importanți pentru cei care ne înconjoară. Promovarea unei imagini false este însă un lucru vătămător, pentru că nu omul real primește prețuire, ci o imagine virtuală, pe care nu o atinge în realitate nici cel care o postează și nici cel care o apreciază… Or sfinții lui Dumnezeu sunt tocmai la polul opus, nu caută să fie ei înșiși obiectul cinstirii, ci mai degrabă ferestre către Cel pe care Îl iubesc. Probabil din acest motiv, privind la chipul pictat al Sf. Ilie, mi se pare că este icoană care mă ghidează spre Dumnezeu, iar nu poză de profil, limitată la sine și la aspirațiile unei lumi alterate.

Pe internet și la televizor ni se vinde ieftin fericirea. Vedem reclame în care apar oameni fericiți, care ne promit că dacă vom cumpăra produsul pe care îl promovează ei, problemele ne vor fi rezolvate în mod magic. Nimic mai greșit, pentru că niciodată niște biete obiecte nu vor reuși să ofere căldura pe care o oferă un suflet iubit și cu atât mai puțin relația vie cu Dumnezeu sau cu aproapele. Deși asistăm în acest secol la o explozie a mijloacelor de comunicare, paradoxal, omul pare din ce în ce mai trist și mai dezinformat. Tinerii au impresia iluzorie că au mii de prieteni urmărindu-se unii pe alții pe internet și amână tot mai mult nunta în viața reală, pentru că și-au creat deja standarde ireale în alegerea partenerului de viață, viitorul soț fiind privit uneori ca un fel de obiect aflat pe raft, oricând la îndemână – mai exact, stând plictisit pe rețelele de socializare și dând din obișnuință scroll la infinit, utilizatorul social-media privește sute sau poate chiar mii de profiluri ale unor persoane străine și dă Like pozelor acestora, dacă se integrează în propriile standarde. Apoi, dintre toți cei care au primit Like (sau poate chiar un mesaj în privat, dacă au avut norocul), cel care va răspunde în timp util cu un gest asemănător, acela are șanse mari să devină cel ales. Și astfel, în mediul online, fără să își dea seama, omul este în pericol să fie confundat cu un produs ales de pe raft sau câștigat la tombolă, demnitatea și unicitatea sa umană fiind umbrite în acest caz.

Într-adevăr, există multe relațiile care au început în mediul online și care au avut succes în viața reală, întemeindu-se familii frumoase sau prietenii serioase, dar în același timp s-a întâmplat de multe ori și invers, ca oamenii care s-au cunoscut în mediul online să fie dezamăgiți atunci când s-au întâlnit în viața reală. Acesta este un risc firesc de altfel, care poate exista și în afara internetului, dar nu aici am vrut să ajung, la riscurile social-media, ci la faptul că fiecare om este în mod personal o taină unică și nu ar trebui să fie privit vreodată doar ca unul printre alții, așa cum sunt priviți adesea, din păcate, consumatorii social-media; scufundați tot mai mult în anonimat, pe măsură ce numărul de utilizatori ai platformei crește, și odată cu el, și numărul de prieteni ai fiecărui utilizator în parte. Astfel, diminuându-se caracterul unic al persoanei și crescând numărul variantelor de înlocuire pentru aproapele nostru, există riscul ca, în cele din urmă, accentul în relațiile dintre oameni să cadă tot mai mult, în mod egoist, pe dorințele individuale ale omului și tot mai puțin pe ideea de dăruire și acceptare a celuilalt. În acest sens, în epoca social-media, omul riscă să devină tot mai mult un idol închis în sine și tot mai puțin icoană deschisă spre comuniune cu cel de lângă sine.

Cu siguranță, lumea de mâine va fi în continuare un potir în care se vor amesteca deopotrivă lucruri bune și lucruri rele, vise și amintiri, speranțe și fapte, icoane și idoli. Dincolo de toate însă, important este ca noi să fim conștienți de natura fiecărui lucru în parte și să ne asumăm ceea ce considerăm că ne este de folos spre veșnicie. Dacă în Vechiul Testament profeții s-au luptat cu idolii făcuți din aur, noi astăzi ne luptăm cu idoli făcuți din pixeli. Dacă în unele religii orientale omul era zeificat după moarte și i se ridica statuie spre cinstire, omul de astăzi își face poză de profil și primește like-uri chiar de când este încă în viață. Sunt oare echivalente cele două paradigme? Poate că da, poate că nu, rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi.

Cunoscând aceste aspecte, în continuare ne rămâne să alegem modelul de urmat spre destinația pe care ne-am propus-o: Cine vrea să ajungă la Dumnezeu și să se împărtășească din iubire, să privească la icoane și să devină icoană. Cine vrea să rămână tributar lumii materiale, împotmolit în alteritate și singurătate, să alerge spre idolii zilelor noastre.

În încheiere, adunând și scăzând, înmulțind și împărțind lucrurile pe care le-am așternut în scris până aici, o idee rămâne principală: icoana este sfântă, poza este trecătoare.

Autor: Ioan-Daniel Manolache

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost