Recepţia filmului „Malmkrog”, o operă cinematografică densă şi profundă a regizorului Cristi Puiu, s-a desfăşurat sub semnul contrastelor. De la recenzii elogioase pe plan internaţional şi un premiu la festivalul de la Berlin din februarie 2020, la nivel personal autorul a avut parte şi de un veritabil linşaj mediatic pe plaiurile natale. S-a întâmplat după ce, în vara acestui an, la premiera filmului în cadrul festivalului clujean TIFF, a afirmat în faţa publicului că a sta 200 de minute la film cu masca pe faţă (în aer liber!) e ceva inuman, invitându-şi spectatorii să plece atunci când nu mai suportă. Dar cireaşa de pe tort, cea care i-a atras de fapt fulgerele presei corecte politic, a fost adagiul: „Dacă dumneavoastră sunteţi aici şi vă uitaţi la un film azi, este pentru că au existat nişte oameni indisciplinaţi în România în decembrie ’89 şi care au zis ‘Nu’ dictaturii. Puterea instalată ar face bine să discute cu oamenii, să intre în dialog, nu să ne trateze ca pe nişte vite. Da, există această problemă, există o epidemie, există un virus, dar tonul autorităţilor statului este inacceptabil”.
Cristi Puiu a fost atacat pentru că a pus problema libertăţii într-un context cât se poate de actual. Trăim vremuri stranii, nemaiîntâlnite, în care se intensifică tot mai mult senzaţia că această pandemie declarată de coronavirus nu e decât un pretext pentru a ne seca libertatea, care se scurge picătură cu picătură, odată cu fiecare măsură restrictivă, menită ca în virtutea mecanismului obişnuinţei să contribuie la construirea unei „noi normalităţi”.
Revolta din perspectiva „normalităţii fireşti” şi a libertăţii autentice e prin urmare cât se poate de legitimă. Cristi Puiu şi-a manifestat-o şi prin viu grai, dar şi într-un mod mai subtil, prin chiar filmul său, care tratează o tematică de o actualitate stringentă. De fapt regizorul nu a făcut decât să sesizeze şi să transpună magistral în imagini actualitatea şi caracterul profetic al celor trei dialoguri despre sfârşitul istoriei ale lui Vladimir Soloviov. Cine le-a citit şi le-a înţeles cu adevărat, vede limpede că evenimentele ultimului secol de istorie, inclusiv cele pe care le trăim acum, dospeau deja în frământătura pe care filosoful rus o lăsa posterităţii în prag de secol XX.
Rândurile care urmează se referă tocmai la această actualitate vizionară a scrierii lui Soloviov, ele făcând parte (în afara unor mici modificări) din cartea „Permanenţe europene, rosturi româneşti” (Ed.Evdokimos, 2016) a autorului textului de faţă.
*
Sfârşit de secol XIX. Un calm aparent într-un cadru natural idilic. O vilǎ luxoasǎ pe malul Mediteranei este locul unde câteva personaje din lumea bunǎ a vechii Rusii se întâlnesc pentru a schimba gânduri despre cursul viitor al istoriei. Un scenariu simplu, închipuit pentru a ne purta mai uşor cǎtre miezul unor idei fundamentale. Forma conversaţiilor de salon conferǎ expresivitate maximǎ scrierii “Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale”, care reprezintǎ practic testamentul ideatic al filosofului rus Vladimir Soloviov. Principalii protagonişti sunt personificǎri ale unor tendinţe, ale unor “Weltanschauungen” deja cristalizate la vremea respectivǎ, dar departe de a se estompa odatǎ cu trecerea timpului. S-ar putea spune mai degrabǎ cǎ actualitatea lor capǎtǎ în ziua de azi tot mai mult contur. Iatǎ un motiv suficient pentru a zǎbovi asupra acestor dialoguri cu caracter profetic.
Dar care sunt personajele în cauzǎ?
Primul este un general al armatei ţariste, adept al spiritului militarist, al virtuţilor ostǎşeşti. Chiar şi la acea vreme, el apare ca un ecou întârziat al Evului Mediu ce rǎsunǎ pânǎ în pragul epocii moderne. Personaj pozitiv din punct de vedere al autorului, generalul rǎmâne doar cu gloria trecutului: «rǎzboiul sfânt», spiritul de cruciadǎ, lupta împotriva pǎgânilor şi a «başbuzucilor». El întruchipeazǎ braţul armat al unui Imperiu creştin expansiv, puternic, care joacǎ un rol principal în politica mondialǎ. Autorul se referǎ în particular la «A treia Romǎ», la Rusia, dar simbolismul se preteazǎ cu siguranţă la interpretǎri cu o extensie mai amplǎ. Atât generalul, cât şi celelalte personaje, au în primul rând un caracter paradigmatic.
Viitorul aparţine însǎ altora. Chiar la acea vreme, spiritul întruchipat de general începea sǎ devinǎ vetust, trǎind din nostalgia unor vremuri apuse. E incapabil sǎ facǎ faţǎ provocǎrilor prezentului, dar mai ales ale viitorului. Blazonul sǎu militar, inscripţionat cu titulatura «oştire a lui Hristos» a devenit deja o formǎ fǎrǎ fond. Un simplu ornament. “Prinţului Lusignan îi este permis sǎ se considere regele Ciprului, numai sǎ nu ne cearǎ bani pentru vinul de Cipru. Sǎ nu atentaţi la buzunarul nostru mai mult decât se cuvine şi atunci puteţi fi în proprii ochi sarea pǎmântului şi splendoarea omenirii – cine o sǎ vǎ împiedice?” vine replica politicianului, cel de-al doilea personaj al dialogurilor.
Acesta pare catapultat direct din birourile bruxelleze ale Uniunii Europene din zilele noastre cu un secol de istorie în urmǎ. Este un avocat al “Statelor Unite ale Europei”, un spirit raţional şi pragmatic. Nu dǎ doi bani pe principii absolute, pe onoare şi spirit de jertfǎ. Domeniul spiritual îi este cu totul indiferent. Ceea ce pare a conta este doar faptul cǎ epoca «primitivǎ» a rǎzboaielor s-a încheiat. Naţiunile s-au aşezat, nu mai existǎ pricini de inamiciţie – cel mult chestiuni minore, secundare – iar omenirea este chematǎ sǎ gestioneze aceastǎ pace generalizatǎ sub auspicii utilitariste. Este adeptul unei relaţii pragmatice cu Turcia, a unei deschideri interesate cǎtre aceastǎ ţarǎ importantǎ aflatǎ la rǎscrucea a douǎ continente şi civilizaţii: Europa creştinǎ şi Asia islamicǎ.
Privind retrospectiv, devine evident caracterul utopic al acestui politician plasat în contextul de acum mai bine de un secol. Epoca de atunci nu era nici pe departe aşa cum o descria acesta. Între timp au izbucnit douǎ sângeroase rǎzboaie mondiale, care par a-i contrazice definitiv viziunea despre lume. Şi totuşi, el este o oglindǎ fidelǎ a spiritului vremurilor actuale. Pentru contemporanii noştri, discursul sǎu poartǎ haloul unui déjà-vu. Europa de astǎzi pare a urma cu fidelitate testamentul politic al acestui personaj, a cǎrui pecete inconfundabilǎ poate fi descifratǎ în toate structurile şi în întreg spiritul care o dominǎ.
În vila de pe ţărmul însorit al Mediteranei par a-şi fi dat rendez-vous o serie de evuri succesive ale istoriei. Actualitatea o ţinea (încǎ) vremea generalului. Acesta însǎ nu mai avea ce sǎ opunǎ solilor celorlalte epoci, situate momentan în aşteptare. Un difuz clocot subteran anunţa însǎ o iminentǎ schimbare de gardǎ. Acolo erau deja prezenţi atât politicianul, a cǎrui vreme avea sǎ se instaureze pe deplin la multe decenii dupǎ aceea, în urma convulsiunilor a douǎ rǎzboaie mondiale, cât şi prinţul, cel de-al treilea personaj. Se poate spune cǎ epoca sa n-a venit încǎ, deşi germenii acestei concepţii au existat şi existǎ în continuare şi astǎzi. Pentru el, violenţa nu este o consecinţă a rǎului – privit ca degradare moralǎ şi ontologicǎ a lumii – ci un rǎu ontologic per se. La rang de principiu absolut este ridicat un surogat de spiritualitate care propovǎduieşte neîmpotrivirea fizicǎ la acţiunea distructivǎ a rǎului. Cu alte cuvinte, nu pot exista nici rǎzboaie drepte, nici justificǎri morale pentru gesturi extreme menite sǎ împiedice producerea unui rǎu şi mai mare. Prinţul nostru pretinde a fi un adept al învǎţǎturii creştine, al unui aşa-zis “spirit al creştinismului”, în fapt al unui creştinism fǎrǎ Hristos. Ceea ce conteazǎ sunt doar preceptele morale promovate de creştinism, persoana Mântuitorului cǎzând în irelevanţǎ.
Existǎ însǎ şi un al patrulea personaj, dl. Z., un alter-ego al autorului, care aduce replicile cuvenite. “Adevǎrata victorie asupra rǎului este întruchipatǎ în adevǎrata înviere. Numai prin asta, repet, se aratǎ şi adevǎrata Împǎrǎţie a lui Dumnezeu, iar fǎrǎ asta nu existǎ decât împǎrǎţia morţii, a pǎcatului şi a creatorului acestora -a diavolului. Învierea -însǎ nu la figurat, ci în adevǎratul sens al cuvântului- iatǎ documentul Dumnezeului celui adevǎrat”.
Atât politicianul, cât şi prinţul, se declarau adepţi ai “pǎcii” şi ai “progresului”, fie acesta material ori moral. Dar, dacǎ eliminǎm piatra din capul unghiului care ar trebui sǎ le susţinǎ, autonomia acestor noţiuni nu face decât să le transforme într-o formulǎ vidatǎ de conţinut. Iatǎ ce reveleazǎ în fapt aceste nǎzuinţe ale omenirii moderne, atunci când sunt confruntate cu Adevǎrul:
“Vǎ las pacea, vǎ dau pacea Mea. Eu nu v-o dau cum o dǎ lumea”. Existǎ deci pacea cea bunǎ, a lui Hristos, bazatǎ pe acea distincţie pe care a venit Hristos s-o aducǎ pe pǎmânt, adicǎ pe distincţia dintre bine şi rǎu, între adevǎr şi minciunǎ, şi existǎ pacea rea, lumeascǎ, bazatǎ pe amestecul ori alǎturarea superficialǎ a ceea ce în esenţǎ nu se împacǎ.”
La rândul sǎu, ce este progresul, care este semnificaţia sa realǎ, în viziunea aceluiaşi domn Z?
“Cred cǎ progresul, am în vedere progresul evident şi accelerat, reprezintǎ întotdeauna un simptom al sfârşitului”. “Sfârşitul cui?” – întrebǎ politicianul. “Pǎi sfârşitul obiectului discuţiei noastre. Doar am vorbit despre istoria omenirii, despre acel proces istoric, care a început sǎ se desfǎşoare într-un ritm accelerat şi care, sunt convins, se apropie de deznodǎmânt”.
În toiul unor conversaţii elegante despre istorie, politicǎ şi moralǎ, purtate mai degrabǎ la timpul prezent, apare pentru prima datǎ o aluzie care aruncǎ întreaga discuţie pe o pantǎ abruptǎ, insesizabilǎ pânǎ atunci.
Cum adicǎ sfârşitul istoriei?
Dacă privim traseul istoric având drept repere Reforma, Iluminismul, Comunismul, Noua Ordine Mondială postcomunistă sub semnul globalismului, vedem cum vremurile “progreseazǎ” cu un pas din ce în ce mai accelerat. Ceea ce va duce la adevǎrata apocalipsǎ nu este altceva decât acest “progres” tot mai accentuat al istoriei privit ca paşi succesivi ai unei aventuri solitare a omului autonom, independent de Dumnezeu, care nu se împiedicǎ în faţa nici unui fel de oprelişti.
În curând omenirea va obosi, hǎrţuitǎ de violenţe în faţa cǎrora forţa – brutǎ sau sofisticatǎ – va fi de-a pururi ineficientǎ. Se reclamǎ, pe drept cuvânt, combaterea cauzelor acestui flagel al terorismului. Dar ispita alunecǎrii pe o pantǎ a pacifismului, a ridicǎrii nonviolenţei la rang de principiu absolut este pe cât de probabilǎ, pe atât de primejdioasǎ. Cǎci rǎul tot nu va fi urmǎrit pânǎ la rǎdǎcinǎ, ci se va cǎuta exclusiv eliminarea simptomelor. Adicǎ doar a violenţei. Acest lucru este însǎ iluzoriu pentru o omenire a cǎrei fiinţă moralǎ se aflǎ în stare de degradare. Va veni o vreme a aparenţelor, a surogatelor, a unei false spiritualitǎţi. Va fi vremea “prinţului” din dialogurile lui Soloviov. Sub aparenta sa virtute şi nobleţe moralǎ se ascunde în fapt acel spirit de negaţie care-l vesteşte pe Antihrist.
“E neîndoielnic faptul cǎ anticreştinismul, care în viziunea biblicǎ – şi din Vechiul şi din Noul Testament – reprezintǎ ultimul act al tragediei istoriei, nu va fi o simplǎ lipsǎ de credinţǎ ori o negare a creştinismului, ori un materialism sau altceva asemǎnǎtor; va fi o imposturǎ religioasǎ, când îşi vor lua numele lui Hristos nişte forţe din rândul omenirii care de fapt în esenţǎ îi sunt strǎine şi chiar duşmǎnoase lui Hristos şi Duhului Sǎu”.
Dupǎ ce anterior propusese un scenariu utopic de reunificare a Bisericilor Ortodoxǎ şi Catolicǎ, Soloviov pare a realiza în ultima sa scriere cǎ aceastǎ unire nu va fi posibilǎ decât în vremurile din urmǎ. Anume prin mǎrturisirea comunǎ a lui Hristos Cel înviat în faţa lui Antihrist, opunându-se proiectului de pacificare a lumii sub semnul fals al acestuia. Unitatea tuturor confesiunilor creştine este preconizatǎ de Soloviov – cu ajutorul noilor personaje simbolice din “Scurta povestire despre Antihrist”, istorisitǎ de domnul Z – prin mǎrturisirea comunǎ a adevǎrului fundamental al creştinismului, în rǎspǎrul tentaţiilor de a accepta pecetea mincinoasǎ a Antihristului. O mǎrturisire fǎcutǎ cu preţul unor consecinţe dramatice, dar a cărei forţǎ spiritualǎ va spulbera în final edificiul imposturii şi al minciunii.
Pânǎ una-alta, în vremurile de azi omenirea pare preocupatǎ mai ales de consecinţele conflictelor care izbucnesc peste tot, a schimbărilor climatice sau a pandemiei de coronavirus. Dacǎ şi acestea sunt semne, nu putem şti. Sunt cel mult simboluri ale eternei noastre fragilitǎţi şi neputinţe în faţa stihiilor naturale sau istorice, singurele puteri care par a nu capitula în faţa “progresului”. Istoria a fost plinǎ de catastrofe, atât produse de naturǎ, cât şi de cǎtre om, dar şi-a urmat mersul înainte. Adevǎratele semne ale timpurilor ce vor veni se află încrustate în altǎ parte. Ele ţin mai degrabǎ de mentalitǎţi, de iluzii şi speranţe înşelǎtoare, de atitudini care, prin lepǎdarea de Adevǎr, pregătesc intrarea în actul final al piesei în mijlocul cǎreia ne aflǎm cu toţii.
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020