Paralele: ateul şi rugăciunea

Dreptele paralele sunt acelea care, prin definiţie, nu se întâlnesc niciodată. Sau, poate, undeva la infinit – dacă admitem o asemenea posibilitate care transcende orizontul nostru mărginit. Cam aşa se poate imagina situaţia în care un ateu se apucă să vorbească despre … rugăciune. Dar nu pentru a pune întrebări fireşti spre a înţelege un fenomen cu care este complet paralel, ci mai degrabă cu intenţia premeditată de a ridiculiza ceea ce e de fapt esenţa practicării religiei sale de către orice om credincios.

Faptul că binecunoscutul jurnalist Cristian Tudor Popescu este un ateu mărturisit nu mai are nevoie de precizări suplimentare. A repetat-o şi la postul TV Digi 24 în emisiunea „Cap limpede” din 16 octombrie. După ce discuţia cu moderatorul Claudiu Pândaru a abordat tulburările din cadrul pelerinajului la Sfânta Parascheva de la Iaşi, eveniment supus unor masive şi controversate restricţii din partea autorităţilor, CTP a scos o foaie pregătită evident dinainte, spunând:

„A mai spus ceva domnu’ acesta, ăă, înaltpreafericitul [corect: Preafericitul] Dani[el] (…): «trebuie să ne intensificăm rugăciunile pentru ca Sfânta Parascheva să alunge această molimă.» Dom’le, eu nu sunt credincios. E un lucru cunoscut. Dar mă întreb: cum adică să-ţi intensifici rugăciunea domnule Pândaru? Adică – fiţi atenţi!- aşa te rogi, da? [împreunează mâinile, încercând să imite o mimică pioasă] Adică să începi aşa să apeşi [strânge mâinile, iar chipul îi devine schimonosit de o grimasă grotescă, mefistofelică] şi aicea mai tare [ilustrează şi acustic, prin nişte icnituri], aşa să intensifici? Adică, înţeleg de la înaltpreafericitul, un om care este teolog, înainte de a fi capul Bisericii române, că există rugăciune soft, medium şi hard. Sau, dacă vreţi, mică, medie şi mare, ca la pizza. Şi după caz, o dai mică, mare, şi aşa mai departe. Cum vine asta dom’le, intensificarea rugăciunii?” [la care moderatorul C. Pândaru face observaţia că i-ar face plăcere să răspundă, dar că nu are pregătirea teologică necesară. Continuarea lui CTP e legată de sintagma pe care o consideră asemănătoare: „a demonstra cu putere”, legată de adevărurile matematice] „Adică să înfigi mai tare pixul în pagină, cum să demonstrezi mai cu putere? Aşa şi asta. Cum să intensifici rugăciunea? Rugăciunea o faci sau nu o faci [accentuează verbele, în timp ce privirea i se încruntă sinistru]. În stare de rugăciune eşti sau nu eşti. Nu există intensificare a rugăciunii. Ce să intensifici?” [la care moderatorul, care nu se arată prea convins, sugerează că i-ar putea explica cei de la Patriarhie, care au argumentele lor –„ şi poate vă şi conving, domnule Popescu”.]

Ignoranţa, reaua credinţă şi prostia fudulă s-au întâlnit în doar câteva propoziţii dublate retoric de o mimică şi de o gestică de o expresivitate elocventă. Dl. Cristian Tudor Popescu nu a fost întrebat, pentru a putea considera răspunsul său unul spontan. Nici nu a încercat să înţeleagă în mod onest, recunoscându-şi ignoranţa în materie. Ci, confundând probabil lumina reflectată de chelia capului său osos cu o iluminare venită din sferele metafizice ale raţiunii şi crezând că a fi analist politic sau sportiv e suficient pentru a avea competenţe şi în domeniul religios, CTP a venit cu foaia pregătită de acasă, afişând un aer de superioritate şi stâlcind vădit intenţionat titulatura întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române. Adică lipsă de respect practicată cu bună ştiinţă.

Patriarhul Daniel s-a adresat însă, aşa cum e şi firesc, turmei sale, adică credincioşilor ortodocşi români. Nu i-a îndemnat, Doamne fereşte, la rugăciune pe cei asemenea lui CTP, căci rezultatul unei asemenea tentative a putut fi vizionat în direct, în toată hidoşenia sa macabră. A fost vorba doar de o recomandare „de uz intern”, care nu viza toată societatea românească. Iar orice om raţional care nu are mâncărimi de limbă spre a trage una piezişă concetăţenilor săi „bigoţi”, „superstiţioşi” şi „pupători de moaşte”, ar putea deduce logic că mesajul Patriarhului a fost înţeles de majoritatea covârşitoare a credincioşilor, fără a mai fi nevoie de un apel la experţi în teologie pentru a-l traduce pe înţelesul tuturor.

Oricine a trecut pe la Biserică în săptămânile premergătoare Postului Mare, adică în perioada Triodului, ştie că pildele evanghelice care se citesc în aceste duminici sunt alese tocmai pentru a pregăti credincioşii pentru intensificarea vieţii bisericeşti şi a rugăciunii din perioada de asceză care va culmina cu prăznuirea Învierii Domnului.

Mai întâi Biserica ne pune în faţă pilda vameşului şi a fariseului, cu contrastul dintre cele două tipuri de rugăciune: cea formalistă, autosuficientă şi stearpă pe care o practică fariseul, faţă de cea îndurerată, smerită şi curată, venită din adâncul sufletului vameşului. Între una şi cealaltă nu este oare o diferenţă calitativă? Nu putem vorbi aşadar de o intensificare, pe care să o poată sesiza până şi un ateu, despre care se presupune că e informat asupra unor noţiuni de bază ale credinţei pe care totuşi o dispreţuieşte?

A doua duminică din Triod este închinată fiului risipitor, a cărui întoarcere plină de pocăinţă sinceră la Tatăl său este apreciată mai mult decât rutina cuminţeniei cotidiene a fratelui mai mare, care nu a ieşit nicio clipă din cuvântul părintelui lor. Despre fiul risipitor care vine acasă şi îşi cere iertare din toată inima se spune că „mort era, şi a înviat” – pe când fratele său se complăcea într-o stare care nu era nici moarte deplină, dar nici viaţă adevărată.

În ambele pilde credincioşii sunt confruntaţi cu două niveluri ale credinţei: cel banal, al rutinei, şi cel al renaşterii interioare autentice. Biserica ne arată că saltul de la unul la celălalt e posibil, tocmai prin intensificarea trăirii şi a rugăciunii.

Tot Postul Mare e privit drept o perioadă de trăire la intensitate sporită a vieţii bisericeşti. Una din duminicile sale este închinată Sfintei Maria Egipteanca. O femeie căzută în abisul cel mai adânc al desfrânării vrea la un moment dat să meargă şi ea la Ierusalim ca să se roage („te rogi sau nu te rogi” – CTP dixit, de parcă terţul exclus se aplică şi atunci când e vorba de stări sufleteşti) la lemnul Sfintei Cruci. Un pelerinaj care la acea vreme, prin secolul IV, era cam la fel de popular cum e în zilele noastre cel la Sfânta Parascheva.

Aşadar, ce ar putea s-o împiedice, s-ar putea întreba cineva ca CTP? Merge, rosteşte nişte cuvinte în timp ce face nişte gesturi rituale şi apoi gata, care e problema? Răspunsul e numai la Dumnezeu, în Care cei care nu pot pătrunde dincolo de litera cuvintelor şi de forma gesturilor nu cred. Încât de aici încolo învăţătura acestei povestiri e destinată doar celor credincioşi, la fel ca îndemnul PF Daniel.

Încercând să intre în biserică pentru a se închina Sfintei Cruci, la fel ca ceilalţi pelerini, Maria e oprită de o forţă nevăzută. Trei încercări de a intra, pentru a îndeplini un act exterior formal, pe fondul unui suflet căzut în cea mai adâncă mocirlă morală, eşuează. Căci nu o astfel de rugăciune dorea Dumnezeu din partea ei, ci întoarcerea totală, pocăinţa adevărată. Ea înţelege sensul celor întâmplate printr-o altă iluminare decât cea venită din partea raţiunii sau a unei chelii în bătaia reflectoarelor:

„Şi de acum fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stăteam într-un colţ al pridvorului bisericii. Şi abia oarecând mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui şi a mă bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii mele.

Şi plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stând în perete, şi am zis către ea eu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: «O, Fecioară, Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrânata, cea atât de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrânata şi urâta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sângele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine, cum că de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de spurcăciune a necuratei desfrânări, ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi oriunde tu singură, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele, mă vei povăţui pe mine».

Acestea zicând, aprinzându-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii. Şi acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încât tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi ajungând la uşile acelea, care atât mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru în biserică, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sârguindu-mă a merge spre chezăşuitoarea mea.”

Urmarea a fost întoarcerea totală la Dumnezeu, lepădarea de cele lumeşti, pocăinţa pentru viaţa de păcat dusă până atunci prin retragerea în singurătate în pustia Iordanului, unde după zeci de ani avea să fie întâlnită de stareţul Zosima, căruia îi spune povestea vieţii ei, lăsându-l uimit cu starea de sfinţenie la care ajunsese după îndelungi nevoinţe.

Mesajul acestei istorisiri, indiferent dacă ateii o cred sau nu, este tocmai acela că Dumnezeu nu vrea de la noi rugăciunea călduţă, bifarea unui simplu ritual, ci rugăciunea fierbinte, cea care transfigurează.

E uşor de spus, dar mult mai greu de realizat. Credincioşii ştiu însă foarte bine aceasta, tocmai pentru că îşi confruntă propria viaţă cu asemenea pilde care îi fac să-şi dea seama că mai au un drum lung de parcurs, că trebuie adică să-şi intensifice rugăciunea şi credinţa. Pentru ei, mesajul patriarhal nu a conţinut aşadar nicio necunoscută.

Un alt exemplu în această privinţă (ultimul pe care îl aduc aici) îl constituie rugăciunile pe care credincioşii le citesc înaintea Împărtăşaniei. Dincolo de cuvintele lor, pe care în mod formal le poate înţelege oricine, există şi un sens profund, care poate fi pătruns doar atingând o stare sufletească cât mai apropiată de cea în care au fost scrise de Sfinţii Părinţi. Iar pentru a vedea cât de greu este acest lucru, iată câteva citate dintr-una din cele mai expresive rugăciuni, care aparţine Sf. Simeon Noul Teolog:

„Din buze întinate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciunea, Hristoase al meu, și neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obișnuințele, nici nerușinarea, dă-mi mie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al meu, și mai vârtos mă și învață ce mi se cuvine a face și a grăi. Greșit-am mai mult decât desfrânata care, aflând unde sălășluiești, cumpărând mir, cu îndrăzneală a venit să ungă picioarele Tale, ale Stăpânului meu Hristos și Dumnezeului meu. Cum pe aceea, apropiindu-se din inimă, n-ai lepădat-o, nici de mine nu Te scârbi, Cuvinte, ci dă-mi să țin și să sărut picioarele Tale și cu izvor de lacrimi, ca și cu niște mir de mare preț, cu îndrăzneală să le ung. Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greșelile și îmi dă îndreptare. Știi mulțimea răutăților mele, știi și bubele mele, și rănile mele le vezi, dar și credința mi-o știi, voința mi-o vezi și suspinurile mi le auzi. (…) Deci, pentru ca să nu rămân singur, fără de Tine, Dătătorule de viață, suflarea mea, viața mea, bucuria mea, mântuirea lumii, pentru aceasta m-am apropiat de Tine, precum vezi, cu lacrimi și cu sufletul umilit. Mă rog să iau izbăvire de greșelile mele și să mă împărtășesc fără de osândă cu Tainele Tale cele dătătoare de viață și fără de prihană, ca să rămâi, precum ai zis, cu mine, cel de trei ori ticălos, ca să nu mă răpească cu vicleșug înșelătorul, aflându-mă depărtat de harul Tău, și, înșelându-mă, să mă depărteze și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte. Pentru aceasta cad înaintea Ta și cu căldură strig căre Tine: Precum pe fiul cel pierdut și pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, așa mă primește și pe mine, desfrânatul și spurcatul, Milostive, care cu suflet umilit vin acum la Tine. Știu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greșit Ție, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar și aceasta știu, că mărimea greșelilor mele și mulțimea păcatelor mele nu covârșesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă; ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu lumina îi unești, părtași Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire; și lucru străin de gândurile îngerești și omenești vorbești cu ei, de multe ori, ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați.”

Citind acestea, cine poate oare susţine că a experiat la aceeaşi intensitate flacăra care transpare din fiecare rând scris de acest mare sfânt şi mistic al Bisericii? Când starea interioară a unui creştin manifestă o suprapunere perfectă cu cea care a dat naştere acestor cuvinte, se poate spune despre el că a atins maximul posibil: unirea sufletului omenesc cu harul divin.

Iar conştienţi fiind cât de mult mai e până acolo, nu ne rămâne decât să ne intensificăm rugăciunile, pe măsura puterilor noastre, cerând ajutor de la Dumnezeu atunci când simţim că acestea nu ajung.

Oare cele spuse aşa să fie mai pe înţeles pentru cei ca CTP şi adepţii săi? Sau poate e mai simplu dacă spun că mimica afişată de Cristian Tudor Popescu, în momentele în care îşi mărturisea plin de patos necredinţa, spune mai mult decât o mie de cuvinte?

O asemenea figură nu poate fi cea a unui sceptic raţional, ale cărui dubii se manifestă doar la nivel cerebral, ci ea revelează un abis sufletesc dostoievskian. Aşa cum unii îşi trăiesc atitudinea de respingere la intensitate maximă, sub imperiul unui duh al negaţiei, tot aşa alţii se pot dedica plenar lui Dumnezeu.

Între aceşti doi poli extremi se desfăşoară viaţa tuturor oamenilor, care manifestă o infinitate de nuanţe şi de gradaţii. Din starea în care se află fiecare, intensificarea în bine sau în rău e posibilă oricând.

Şi atunci, ce e atât de greu de înţeles în jurul acestui cuvânt, decât dacă ne prefacem a nu înţelege, pentru a găsi astfel un pretext pentru nişte maimuţăreli în cele din urmă înjositoare? Dar nu pentru cei vizaţi de ele, ci chiar pentru acela care le practică în direct la TV.