Cum gândește Vladimir Putin: „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”

Nota redacției: Materialul de mai jos, intitulat „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor„, a fost publicat de Vladimir Putin anul trecut, la data de 12 iulie 2021. Pentru a înțelege de ce se întâmplă ce se întâmpla acum în Ucraina considerăm că e important să înțelegem cum gândește acesta. De aceea am decis să-l publicăm în întregime.

***

Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor

În timpul recentei sesiuni de întrebări și răspunsuri din partea populației, când am fost întrebat despre relațiile ruso-ucrainene, am spus că rușii și ucrainenii sunt un singur popor – un întreg. Această convingere a mea nu este ceva nou, nu este determinată de contextul politic actual. Este ceea ce am spus în nenumărate rânduri și ceea ce cred cu fermitate. Prin urmare, consider că este necesar să explic în detaliu poziția mea și să împărtășesc evaluările mele asupra situației de astăzi.

În primul rând, aș dori să subliniez că zidul care a apărut în ultimii ani între Rusia și Ucraina, între părțile a ceea ce este în esență același spațiu istoric și spiritual, în opinia mea este marea noastră nenorocire și tragedie comună. Acestea sunt, în primul rând, consecințele propriilor greșeli făcute în diferite perioade de timp. Dar acestea sunt și rezultatul eforturilor deliberate ale acelor forțe care au căutat întotdeauna să submineze unitatea noastră. Formula pe care o aplică este cunoscută din timpuri imemoriale – dezbină și stăpânește. Nu este nimic nou. De aici încercările de a promova „chestiunea națională” și de a semăna discordie între oameni, scopul primordial fiind de a diviza și apoi de crea fricțiuni între părțile unui singur popor.

Pentru a înțelege mai bine prezentul și a privi în viitor, trebuie să ne studiem istoria. Este imposibil să acoperim în acest articol toate evoluțiile care au avut loc de-a lungul a peste o mie de ani. Dar mă voi concentra asupra momentelor cheie, esențiale, de care este important să ne amintim, atât în ​​Rusia, cât și în Ucraina.

Rușii, ucrainenii și belarușii sunt toți descendenți ai Rusiei Antice, care era cel mai mare stat din Europa. Triburile slave și alte triburi de pe vastul teritoriu – de la Ladoga, Novgorod și Pskov până la Kiev și Cernigov – erau legate între ele printr-o singură limbă (la care acum ne referim ca rusa veche), legături economice, domnia prinților dinastiei Rurik, iar – după Creștinare – Credința Ortodoxă. Alegerea spirituală făcută de Sfântul Vladimir, care a fost atât Principe de Novgorod, cât și Mare Principe de Kiev, determină și astăzi în mare măsură afinitatea noastră.

Tronul Kievului a deținut o poziție dominantă în Rusia Antică încă de la sfârșitul secolului al IX-lea. Profetul Oleg a spus despre Kiev că „trebuie să fie mama tuturor orașelor rusești”.

Mai târziu, ca și alte state europene din acea vreme, Rusia Antică s-a confruntat cu un declin al guvernării centrale și cu o fragmentare. În același timp, atât nobilimea, cât și oamenii de rând au perceput Rusia ca pe un teritoriu comun, ca pe patria lor.

Fragmentarea s-a intensificat după invazia devastatoare a lui Batu Khan, care a distrus multe orașe, inclusiv Kievul. Partea de nord-est a Rusiei a căzut sub controlul Hoardei de Aur, dar și-a păstrat suveranitatea limitată. Părțile din sudul și vestul Rusiei au devenit în mare parte parte a Marelui Ducat al Lituaniei, care, foarte important, a fost menționat în documentele istorice drept „Marele Ducat al Lituaniei și Rusiei”.

Membrii clanurilor domnești și „boierești” își schimbau serviciul de la un prinț la altul, certându-se între ei, dar și făcând alianțe. Voievodul Bobrok de Volyn și fiii Marelui Duce al Lituaniei, Algirdas, Andrei de Polotsk și Dmitri de Bryansk, au luptat alături de Marele Duce Dmitri Ivanovici al Moscovei la Kulikovo. În același timp, Marele Duce al Lituaniei, Jogaila, fiul Prințesei de Tver, s-a aliat cu Mamai. Acestea sunt toate paginile istoriei noastre comune, care reflectă natura sa complexă și multidimensională.

Cel mai important, oamenii atât din vestul, cât și din estul Rusiei vorbeau aceeași limbă. Credința lor era ortodoxă. Până la mijlocul secolului al XV-lea toți aveau o singură biserică.

Într-o nouă etapă de dezvoltare istorică, atât zona Rusiei Lituaniane, cât și zona Rusiei Moscovite ar fi putut deveni punctele de atracție și consolidare ale teritoriilor Rusiei Antice. S-a întâmplat ca Moscova să devină centrul reunificării, continuând tradiția statalității antice ruse. Prinții Moscovei – descendenții prințului Alexandru Nevski – au dat jos jugul străin și au început să unească teritoriile rusești.

În Marele Ducat al Lituaniei se derulau alte procese. În secolul al XIV-lea, elita conducătoare a Lituaniei s-a convertit la catolicism. În secolul al XVI-lea, a semnat Uniunea de la Lublin cu Regatul Poloniei pentru a forma Uniunea Polono-Lituaniană. Nobilimea catolică poloneză a primit proprietăți și privilegii considerabile pe teritoriul Rusiei. În conformitate cu Uniunea de la Brest din 1596, o parte a clerului ortodox rus de vest s-a supus autorității Papei. A început procesul de polonizare și latinizare, înlăturând ortodoxia.

În consecință, în secolele XVI-XVII, mișcarea de eliberare a populației ortodoxe prinde putere în regiunea Niprului. Evenimentele din timpul Hatmanului Bogdan Hmelnițki au devenit un punct de cotitură. Susținătorii săi s-au luptat pentru autonomie față de Uniunea Polono-Lituaniană. În apelul din 1649 adresat regelui Uniunii Polono-Lituaniene, oștile cazacilor zaporojeni au cerut ca drepturile populației ortodoxe ruse să fie respectate, ca voievodul Kievului să fie rus și de credință ortodoxă și ca persecuția bisericilor lui Dumnezeu să fie oprită. Dar cazacii nu au fost auziți.

Atunci Bogdan Hmelnițki s-a adresat Moscovei, unde păsurile i-au fost ascultate de Soborul Zemsky (primul parlament rusesc de tip feudal, n.n.). La 1 octombrie 1653, membrii Corpului Reprezentativ Suprem al statului rus au decis să-și sprijine frații în credință și să-i ia sub patronaj. În ianuarie 1654, Consiliul de la Pereyaslav a confirmat această decizie. Ulterior, reprezentanți ai lui Bogdan Hmelnițki și ai Moscovei au vizitat zeci de orașe, inclusiv Kiev, ale căror populații au jurat credință țarului rus. De altfel, nimic de acest fel nu s-a întâmplat la încheierea Uniunii de la Lublin.

Într-o scrisoare către Moscova din 1654, Bogdan Hmelnițki i-a mulțumit țarului Aleksey Mikhailovici pentru că a luat „întreaga lume zaporojeană și întreaga lume ortodoxă rusă sub mâna puternică și înaltă a țarului”. Asta înseamnă că, în apelurile făcute atât către regele polonez, cât și către țarul rus, cazacii s-au referit și s-au definit ca fiind poporul ortodox rus.

De-a lungul războiului prelungit dintre statul rus și Uniunea Polono-Lituaniană, unii dintre hatmani, succesori ai lui Bogdan Hmelnițki, s-au „detașat” de Moscova sau și-au căutat sprijin în Suedia, Polonia sau Turcia. Dar, din nou, pentru oameni, acesta a fost un război de eliberare. S-a încheiat cu armistițiul de la Andrusovo din 1667. Rezultatul final a fost pecetluit de Tratatul de pace perpetuă din 1686. Statul rus a încorporat orașul Kiev și pământurile de pe malul stâng al râului Nipru, inclusiv regiunea Poltava, regiunea Cernigov și Zaporojie. Locuitorii lor au fost reuniți cu cea mai mare parte a poporului ortodox rus. Aceste teritorii au fost denumite „Malorossia“ (Mica Rusie).

Numele „Ucraina“ a fost folosit mai des în sensul cuvântului rus vechi „okraina“ (periferie), care se găsește în sursele scrise din secolul al XII-lea, referindu-se la diferite teritorii de graniță. Iar cuvântul „ucrainean”, judecând după documentele de arhivă, se referea inițial la polițiștii de frontieră care protejau frontierele externe.

Pe malul drept al Niprului, care a rămas sub controlul Uniunii Polono-Lituaniene, vechile reguli au fost restaurate, iar opresiunea socială și religioasă s-a intensificat. Dimpotrivă, teritoriile de pe malul stâng, luate sub protecția statului unificat, au cunoscut o dezvoltare rapidă. Oameni de pe celălalt mal al Niprului s-au mutat aici în masă. Au căutat sprijin de la cei care vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași credință cu ei.

În timpul Marelui Război Nordic cu Suedia, locuitorii din Malorossia (Mica Rusie) nu au putut alege de a cui parte să fie. Doar o mică parte din cazaci au susținut rebeliunea lui Mazepa. Oameni de toate categoriile se considerau ruși și ortodocși.

Ofițerii superiori cazaci aparținând nobilimii aveau să ajungă pe culmile carierei lor politice, diplomatice și militare în Rusia. Absolvenții Academiei Kiev-Mohyla au jucat un rol principal în viața Bisericii. Acesta a fost și în timpul Hetmanatului – o formațiune de stat esențial autonomă, cu o structură internă specială – și mai târziu în Imperiul Rus. Malorusii au ajutat în multe feluri la construirea unei țări comune mari – statalitatea, cultura și știința ei. Ei au participat la explorarea și dezvoltarea Uralilor, Siberiei, Caucazului și Orientului Îndepărtat. De altfel, în perioada sovietică, nativii din Ucraina dețineau posturi majore, inclusiv cele mai înalte, în conducerea statului unificat. Este suficient să spunem că Nikita Hrușciov și Leonid Brejnev, a căror biografie de partid a fost cel mai strâns asociată cu Ucraina, au condus Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) timp de aproape 30 de ani.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma războaielor cu Imperiul Otoman, Rusia a încorporat Crimeea și ținuturile din regiunea Mării Negre, care a devenit cunoscută sub numele de Novorossiya. Erau populate de oameni din toate provinciile ruse. După destrămarea Uniunii Polono-Lituaniene, Imperiul Rus a recâștigat ținuturile din vestul Rusiei Vechi, cu excepția Galiției și Transcarpatiei, care au devenit parte a Imperiului Austriac – și mai târziu a Austro-Ungariei.

Încorporarea ținuturilor ruse de vest în statul unic nu a fost doar rezultatul unor decizii politice și diplomatice. Ea a fost susținută de credința comună, tradițiile culturale comune și – aș dori să subliniez încă o dată – similitudinea lingvistică. Astfel, încă de la începutul secolului al XVII-lea, unul dintre ierarhii Bisericii Uniate, Joseph Rutsky, a comunicat Romei că oamenii din Moscovia îi numesc frați pe rușii din Uniunea Polono-Lituaniană, că limba lor scrisă era absolut identică, iar diferenţele în limba vorbită erau nesemnificative. El a făcut o analogie cu locuitorii din Roma și Bergamo. Acestea sunt, după cum știm, centrul și nordul Italiei moderne.

Multe secole de fragmentare și de trai în diferite state au determinat în mod natural particularitățile lingvistice regionale, ducând la apariția dialectelor. Limba populară a îmbogățit limba literară. Ivan Kotlyarevsky, Grigory Skovoroda și Taras Shevchenko au jucat un rol important aici. Lucrările lor sunt moștenirea noastră literară și culturală comună. Taras Shevchenko a scris poezie în limba ucraineană și proză în principal în rusă. Cărțile lui Nikolay Gogol, un patriot rus originar din Poltavshchyna, sunt scrise în limba rusă, pline de zicale și motive populare maloruse. Cum poate fi împărțită această moștenire între Rusia și Ucraina? Și de ce să o faci?

Teritoriile din sud-vestul Imperiului Rus, Malorusia, Novorusia și Crimeea s-au dezvoltat ca entități diverse din punct de vedere etnic și religios. Aici au trăit tătari din Crimeea, armeni, greci, evrei, caraiți, krymchaks, bulgari, polonezi, sârbi, germani și alte popoare. Toți și-au păstrat credința, tradițiile și obiceiurile.

Nu am de gând să idealizez nimic. Știm că au existat Circulara Valuev din 1863 și apoi Ucazul de la Ems din 1876, care restricționa publicarea și importul literaturii religioase și socio-politice în limba ucraineană. Dar este important să fim atenți la contextul istoric. Aceste decizii au fost luate pe fundalul evenimentelor dramatice din Polonia și a dorinței liderilor mișcării naționale poloneze de a exploata „problema ucraineană” în avantajul lor. Ar trebui să adaug că au continuat să fie publicate lucrări de ficțiune, cărți de poezie ucraineană și cântece populare. Există dovezi obiective că Imperiul Rus a fost martor la un proces activ de dezvoltare a identității culturale a Malorusului în cadrul Rusiei Mari, care i-a unit pe Velikoruși, Maloruși și Bieloruși.

În același timp, ideea poporului ucrainean ca națiune separată de ruși a început să se formeze și să câștige teren în rândul elitei poloneze și al unei părți a inteligenței maloruse. Întrucât nu a existat o bază istorică – și nu ar fi putut să existe, concluziile au fost fundamentate prin tot felul de aberații, care au ajuns până la a pretinde că ucrainenii sunt slavii adevărați, iar rușii, moscoviții, nu sunt. Astfel de „ipoteze” au devenit din ce în ce mai folosite în scopuri politice ca instrument de rivalitate între statele europene.

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, autoritățile austro-ungare s-au agățat de această narațiune, folosind-o ca o contrabalansare la mișcarea națională poloneză și sentimentele pro-moscovite din Galiția. În timpul Primului Război Mondial, Viena a jucat un rol important în formarea așa-numitei Legiuni a pușcașilor ucraineni Sich. Galicienii suspectați de simpatii cu creștinismul ortodox și Rusia au fost supuși unei represiuni brutale și aruncați în lagărele de concentrare din Thalerhof și Terezin.

Evoluțiile ulterioare au avut de-a face cu prăbușirea imperiilor europene, războiul civil care a izbucnit pe vastul teritoriu al fostului Imperiu Rus și intervenția străină.

După Revoluția din Februarie, în martie 1917, a fost înființată la Kiev Rada Centrală, destinată să devină organul puterii supreme. În noiembrie 1917, în a treia sa sesiune, a declarat crearea Republicii Populare Ucrainene (RPU) ca parte a Rusiei.

În decembrie 1917, reprezentanții RPU au ajuns la Brest-Litovsk, unde Rusia sovietică negocia cu Germania și aliații săi. La o întâlnire din 10 ianuarie 1918, șeful delegației ucrainene a citit o notă care proclama independența Ucrainei. Ulterior, Rada Centrală a proclamat Ucraina independentă în a patra sesiune.

Suveranitatea declarată nu a durat mult. Doar câteva săptămâni mai târziu, delegații Radei Centrale au semnat un tratat separat cu țările blocului german. Germania și Austro-Ungaria se aflau atunci într-o situație dificilă și aveau nevoie de pâine și materii prime ucrainene. Pentru a-și asigura aprovizionarea la scară largă, aceștia au obținut acordul pentru trimiterea trupelor și a personalului tehnic pe teritoriul RPU. De fapt, acest acord a fost folosit ca pretext pentru ocupație.

Pentru cei care astăzi au renunțat la controlul deplin al Ucrainei în fața forțelor externe, ar fi instructiv să ne amintim că, în 1918, o astfel de decizie s-a dovedit fatală pentru regimul de la Kiev. Prin implicarea directă a forțelor de ocupație, Rada Centrală a fost răsturnată și hatmanul Pavel Skoropadski a fost adus la putere, proclamând în locul RPU Statul Ucrainean, aflat în esență sub protectoratul german.

În noiembrie 1918 – în urma evenimentelor revoluționare din Germania și Austro-Ungaria – Pavel Skoropadski, care pierduse sprijinul trupelor germane, a luat o altă direcție, declarând că „Ucraina urmează să preia conducerea în formarea unei Federații Ruse„. Cu toate acestea, regimul a fost schimbat din nou în curând. Era acum vremea așa-zisului Directorat.

În toamna anului 1918, naționaliștii ucraineni au proclamat Republica Populară Ucraineană de Vest (RPUV) și, în ianuarie 1919, au anunțat unirea acesteia cu Republica Populară Ucraineană. În iulie 1919, forțele ucrainene au fost zdrobite de trupele poloneze, iar teritoriul fostei RPUV a intrat sub stăpânirea poloneză.

În aprilie 1920, Simon Petliura (prezentat drept un „erou” în Ucraina de astăzi) a încheiat convenții secrete în numele Direcției RPU, renunțând – în schimbul sprijinului militar – la teritoriile Galiției și Voliniei de Vest în favoarea Poloniei. În mai 1920, petliuriții au intrat în Kiev alături de un convoi de unități militare poloneze. Dar nu pentru mult timp. Încă din noiembrie 1920, în urma unui armistițiu între Polonia și Rusia Sovietică, rămășițele forțelor lui Petliura s-au alăturat acelorași polonezi.

Exemplul RPU arată că diferitele tipuri de formațiuni quasi-statale care au apărut în fostul Imperiu Rus în timpul Războiului Civil și al turbulențelor au fost în mod inerent instabile. Naționaliștii au căutat să-și creeze propriile state independente, în timp ce liderii mișcării albe au susținut Rusia indivizibilă. Multe dintre republicile înființate de susținătorii bolșevicilor nu s-au considerat a fi în afara Rusiei. Cu toate acestea, liderii Partidului Bolșevic i-au alungat uneori din Rusia sovietică din diverse motive.

Astfel, la începutul anului 1918, Republica Sovietică Donețk-Krivoy Rog a fost proclamată și a cerut Moscovei să o încorporeze în Rusia Sovietică. Acest lucru a fost întâmpinat cu un refuz. În timpul unei întâlniri cu liderii republicii, Vladimir Lenin a insistat ca aceștia să se considere a fi parte a Ucrainei sovietice. La 15 martie 1918, Comitetul Central al Partidului Comunist Rus (bolșevicii) a ordonat ca să fie trimiși delegați la Congresul ucrainean al sovieticilor, inclusiv din bazinul Donețk, și ca „un singur guvern pentru toată Ucraina” să fie creat la Congres. Teritoriile Republicii Sovietice Donețk-Krivoy Rog au format mai târziu majoritatea regiunilor din sud-estul Ucrainei.

În temeiul Tratatului de la Riga din 1921, încheiat între RSS Rusă, RSS Ucraineană și Polonia, pământurile vestice ale fostului Imperiu Rus au fost cedate Poloniei. În perioada interbelică, guvernul polonez a urmat o politică activă de relocare, căutând să schimbe compoziția etnică a teritoriile de la frontiera estică – adică ceea ce este în prezent Ucraina de Vest, Belarus de Vest și părți ale Lituaniei. Zonele au fost supuse unei polonizări dure, cultura și tradițiile locale au fost suprimate. Mai târziu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, grupuri radicale de naționaliști ucraineni au folosit acest lucru ca pretext pentru teroare nu numai împotriva polonezilor, ci și împotriva populațiilor evreiești și ruse.

În 1922, când a fost creată URSS – Republica Socialistă Sovietică Ucraineană devenind unul dintre fondatorii săi – o dezbatere destul de acerbă între liderii bolșevici a dus la punerea în aplicare a planului lui Lenin de a forma o uniune de state ca federație de republici cu drepturi egale. Dreptul republicilor de a se separa liber de Uniune a fost inclus în textul Declarației privind crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și, ulterior, în Constituția URSS din 1924. Procedând astfel, autorii au pus la temelia statalității noastre cea mai periculoasă bombă cu ceas, care a explodat în momentul în care mecanismul de siguranță asigurat de rolul conducător al PCUS a dispărut, partidul însuși prăbușindu-se. A urmat o „paradă a suveranităților”. La 8 decembrie 1991, a fost semnat așa-numitul Acord Belovezh privind crearea Comunității Statelor Independente, în care se precizează că „URSS ca subiect de drept internațional și realitate geopolitică nu mai există”. Apropo, Ucraina nu a semnat sau ratificat niciodată Carta CSI adoptată încă din 1993.

În anii 1920-1930, bolșevicii au promovat activ „politica de localizare”, care a luat forma ucrainizării în RSS Ucraineană. În mod simbolic, în cadrul acestei politici și cu acordul autorităților sovietice, Mihail Grușevski, fost președinte al Radei Centrale, unul dintre ideologii naționalismului ucrainean, care într-o anumită perioadă de timp fusese susținut de Austro-Ungaria, s-a întors în URSS și a fost ales membru al Academiei de Științe.

Politica de localizare a jucat, fără îndoială, un rol major în dezvoltarea și consolidarea culturii, limbii și identității ucrainene. În același timp, sub pretextul combaterii așa-numitului șovinism rus, ucrainizarea a fost adesea impusă celor care nu se vedeau ucraineni. Această politică națională sovietică a asigurat la nivel de stat prevederea a trei popoare slave distincte: rus, ucrainean și bielorus, în loc de marea națiune rusă, un popor cuprinzând Velikoruși, Maloruși și Bieloruși.

În 1939, URSS a recâștigat terenurile ocupate anterior de Polonia. O mare parte dintre acestea au devenit parte a Ucrainei sovietice. În 1940, RSS Ucraineană a încorporat o parte din Basarabia, care era ocupată de România din 1918, precum și Bucovina de Nord. În 1948, Insula Șerpilor din Marea Neagră a devenit parte a Ucrainei. În 1954, Regiunea Crimeea a RSS a Rusiei a fost dată RSS a Ucrainei cu încălcarea gravă a normelor legale care erau în vigoare la acea vreme.

Aș dori să mă opresc un pic asupra destinului Ruteniei Carpatice, care a devenit parte a Cehoslovaciei după destrămarea Austro-Ungariei. Rutenii reprezentau o parte considerabilă a populației locale. Deși acest lucru abia se mai menționează, după eliberarea Transcarpatiei de către trupele sovietice, congresul populației ortodoxe din regiune a votat pentru includerea Ruteniei carpatice în RSS Rusă sau, ca republică carpatică separată, în URSS. Cu toate acestea, votul oamenilor a fost ignorat. În vara anului 1945, a fost anunțat actul istoric de reunificare a Ucrainei Carpatice „cu vechea sa patrie, Ucraina“ – după cum titra ziarul Pravda.

Prin urmare, Ucraina modernă este în întregime produsul erei sovietice. Știm și ne amintim bine că a fost modelat – în mare parte – pe pământurile Rusiei istorice. Pentru a fi convinși de acest lucru, este suficient să ne uităm la granițele ținuturilor reunite cu statul rus în secolul al XVII-lea și la teritoriul RSS a Ucrainei când a părăsit Uniunea Sovietică.

Bolșevicii au tratat poporul rus ca un material inepuizabil pentru experimentele lor sociale. Au visat la o revoluție mondială care să distrugă statele naționale. De aceea au fost atât de generoși în a trasa granițe și a oferi daruri teritoriale. Nu mai este importantă care era exact ideea liderilor bolșevici atunci când au ciopârțit țara în bucăți. Putem fi în dezacord cu privire la unele detalii minore, motivele și logica din spatele anumitor decizii. Dar un fapt este clar: Rusia a fost jefuită.

Când lucram la acest articol, m-am bazat pe documente disponibile tuturor și care conțin fapte binecunoscute, mai degrabă decât pe niște documente secrete. Liderii Ucrainei moderne și „stăpânii” lor externi preferă să treacă cu vederea aceste fapte. Ei nu ratează însă nicio șansă, atât în ​​interiorul țării, cât și în străinătate, de a condamna „crimele regimului sovietic“, enumerând printre ele evenimente cu care nici PCUS, nici URSS, cu atât mai puțin Rusia modernă, nu au nimic de-a face. În același timp, eforturile bolșevicilor de a desprinde de Rusia teritoriile sale istorice nu sunt considerate o crimă. Și știm de ce: pentru că au dus la slăbirea Rusiei și asta îi face fericiți.

Desigur, în interiorul URSS, granițele dintre republici nu au fost niciodată văzute ca granițe de stat; erau nominale într-o țară, care, deși prezenta toate atributele unei federații, era extrem de centralizată – acest lucru, din nou, era asigurat de rolul de lider al PCUS. Dar, în 1991, toate acele teritorii și, ceea ce este mai important, oamenii s-au trezit peste noapte că nu mai fac parte, de această dată cu adevărat, din patria lor istorică.

Ce se poate spune despre asta? Lucrurile se schimbă: țările și comunitățile nu fac excepție. Desigur, o parte a unui popor aflat în proces de dezvoltare, influențată de o serie de motive și circumstanțe istorice, poate deveni, la un moment dat, conștientă de ea însăși ca națiune separată. Cum ar trebui să tratăm asta? Există un singur răspuns: cu respect!

Vrei să-ți stabilești un stat propriu? Ești binevenit! Dar care sunt termenii? Îmi voi aminti de evaluarea făcută de una dintre cele mai proeminente personalități politice ale noii Rusii, primul primar al Sankt Petersburgului, Anatoly Sobchak. Ca expert juridic care credea că fiecare decizie trebuie să fie legitimă, în 1992 împărtășea următoarea opinie: Republicile care au fost fondatoare ale Uniunii, după ce au denunțat Tratatul de Unire din 1922, trebuie să se întoarcă la granițele pe care le aveau înainte de aderare la Uniunea Sovietică. Toate celelalte achiziții teritoriale sunt supuse discuțiilor, negocierilor, în condițiile în care temeiul a fost revocat.

Cu alte cuvinte, când pleci, ia ce ai adus cu tine. Această logică este greu de combătut. Voi spune doar că bolșevicii s-au angajat în remodelarea granițelor chiar înainte de Uniunea Sovietică, jucându-se cu teritorii după bunul lor plac, fără a ține cont de opiniile oamenilor.

Federația Rusă a recunoscut noile realități geopolitice: și nu numai că a recunoscut, dar chiar a făcut multe pentru ca Ucraina să devină o țară independentă. De-a lungul anilor grei ai deceniului 1990 și în noul mileniu, am oferit un sprijin considerabil Ucrainei. Indiferent de „aritmetica politică” pe care Kievul ar dori să o aplice, în perioada 1991-2013, economiile bugetare ale Ucrainei s-au ridicat la peste 82 de miliarde USD, în timp ce astăzi se mulțumesc cu doar 1,5 miliarde USD din plățile rusești pentru tranzitul de gaze către Europa. Dacă legăturile economice dintre țările noastre ar fi fost menținute, Ucraina s-ar bucura de beneficiul a zeci de miliarde de dolari.

Ucraina și Rusia s-au dezvoltat ca un sistem economic unic de-a lungul deceniilor și secolelor. Cooperarea strânsă pe care am avut-o în urmă cu 30 de ani este un exemplu la care Uniunea Europeană trebuie să se uite. Suntem parteneri economici complementari naturali. O astfel de relație strânsă poate consolida avantajele competitive, sporind potențialul ambelor țări.

Ucraina deținea odinioară un mare potențial, care includea infrastructură puternică, sistem de transport al gazelor, construcții navale avansate, aviație, rachete și industrii de vârf, precum și școli științifice, de proiectare și de inginerie de clasă mondială. Preluând această moștenire și declarându-și independența, liderii ucraineni au promis că economia ucraineană va fi una dintre cele mai importante, iar nivelul de trai va fi printre cele mai bune din Europa.

Astăzi, giganții industriali de înaltă tehnologie, care au fost cândva mândria Ucrainei și a întregii Uniuni, se scufundă. Producția acestora a scăzut cu 42% în zece ani. Amploarea dezindustrializării și a degradării economice generale este vizibilă în producția de energie electrică a Ucrainei, care s-a înjumătățit în 30 de ani. În cele din urmă, conform rapoartelor FMI, în 2019, înainte de izbucnirea pandemiei de coronavirus, PIB-ul pe cap de locuitor al Ucrainei era de sub 4.000$. Este mai puțin decât în ​​Albania, Moldova sau Kosovo. În prezent, Ucraina este cea mai săracă țară din Europa.

Cine este de vină pentru asta? Este vina poporului Ucrainei? Cu siguranta nu. Autoritățile ucrainene au fost cele care au distrus realizările multor generații. Știm cât de muncitori și talentați sunt oamenii din Ucraina. Ei pot obține succese și rezultate remarcabile cu perseverență și determinare. Și aceste calități, precum și deschiderea lor, optimismul înnăscut și ospitalitatea nu au dispărut. Sentimentele a milioane de oameni care tratează Rusia nu doar bine, ci cu multă afecțiune, la fel cum simțim noi față de Ucraina, rămân aceleași.

Până în 2014, sute de acorduri și proiecte comune au avut ca scop dezvoltarea economiilor noastre, legăturile de afaceri și culturale, consolidarea securității și rezolvarea problemelor sociale și de mediu comune au adus beneficii tangibile oamenilor – atât în ​​Rusia, cât și în Ucraina. Acest lucru credeam că este cel mai important. Și de aceea am avut o cooperare fructuoasă cu toți, subliniez, cu toți liderii Ucrainei.

Chiar și după evenimentele de la Kiev din 2014, am însărcinat guvernul rus să elaboreze opțiuni pentru păstrarea și menținerea legăturilor noastre economice în cadrul ministerelor și agențiilor relevante. Cu toate acestea, nu a existat și nu există încă voință reciprocă de a face același lucru. În ciuda acestor dificultăți, Rusia este încă unul dintre primii trei parteneri comerciali ai Ucrainei și sute de mii de ucraineni vin la noi să lucreze și găsesc o primire și un sprijin binevenit. Deci asta înseamnă „stat agresor“.

Când URSS s-a prăbușit, mulți oameni din Rusia și Ucraina au crezut sincer și au presupus că legăturile noastre culturale, spirituale și economice strânse vor dura, la fel ca și comunitatea poporului nostru, care a avut întotdeauna un sentiment de unitate în nucleul său. Cu toate acestea, evenimentele – la început treptat, apoi mai rapid – au început să se miște într-o altă direcție.

În esență, cercurile conducătoare ale Ucrainei au decis să justifice independența țării lor prin negarea trecutului său, cu excepția problemelor de frontieră. Au început să mitologizeze și să rescrie istoria, să editeze tot ceea ce ne-a unit și să se refere la perioada în care Ucraina făcea parte din Imperiul Rus și Uniunea Sovietică ca ocupație. Tragedia comună a colectivizării și a foametei de la începutul anilor 1930 a fost descrisă ca genocidul poporului ucrainean.

Radicalii și neo-naziștii se manifestau deschis și erau din ce în ce mai insolenți cu privire la ambițiile lor. Au fost acceptați atât de autoritățile oficiale, cât și de oligarhii locali, care au jefuit poporul Ucrainei și au păstrat banii furați în băncile occidentale, gata să-și vândă patria de dragul păstrării capitalului lor. La aceasta ar trebui adăugată slăbiciunea persistentă a instituțiilor statului și poziția de ostatic benevol la voința geopolitică a altora.

Îmi amintesc că cu mult timp în urmă, cu mult înainte de 2014, SUA și țările UE au împins în mod sistematic și consecvent Ucraina să restrângă și să limiteze cooperarea economică cu Rusia. Noi, în calitate de cel mai mare partener comercial și economic al Ucrainei, am sugerat să discutăm problemele emergente în formatul Ucraina-Rusia-UE. Dar de fiecare dată ni s-a spus că Rusia nu are nimic de-a face cu asta și că problema privea doar UE și Ucraina. De facto, țările occidentale au respins apelurile repetate ale Rusiei la dialog.

Pas cu pas, Ucraina a fost târâtă într-un joc geopolitic periculos, menit să o transforme într-o zonă tampon între Europa și Rusia, o trambulină împotriva Rusiei. Inevitabil, a venit un moment în care conceptul „Ucraina nu este Rusia“ nu mai era o opțiune. Era nevoie de conceptul „anti-Rusia”, pe care nu îl vom accepta niciodată.

Autorii acestui proiect au luat ca bază vechile baze ale ideologilor polono-austriece pentru a crea o „Rusie anti-Moscova”. Și nu este nevoie să înșeli pe nimeni că acest lucru se face în interesul poporului ucrainean. Uniunea Polono-Lituaniană nu a avut niciodată nevoie de cultura ucraineană, cu atât mai puțin de autonomie cazacă. În Austro-Ungaria, pământurile rusești istorice au fost exploatate fără milă și au rămas cele mai sărace. Naziștii, încurajați de colaboratorii OUN-UPA, nu aveau nevoie de Ucraina, ci de un spațiu de locuit și de sclavi pentru stăpânii arieni.

Nici interesele poporului ucrainean nu au fost luate în considerare în februarie 2014. Nemulțumirea publică legitimă, cauzată de probleme socio-economice acute, greșeli și acțiuni inconsistente ale autorităților vremii, a fost pur și simplu exploatată cinic. Țările occidentale s-au amestecat direct în afacerile interne ale Ucrainei și au susținut lovitura de stat. Grupurile naționaliste radicale i-au servit drept vârf de lance. Sloganurile lor, ideologia și rusofobia agresivă flagrantă au devenit în mare măsură elemente definitorii ale politicii de stat în Ucraina.

Toate lucrurile care ne-au unit și ne-au adus împreună până acum au fost atacate. În primul rând, limba rusă. Permiteți-mi să vă reamintesc că noile autorități  izvorăte din ”Maidan” au încercat mai întâi să abroge legea privind politica lingvistică de stat. Apoi a fost legea „purificării puterii”, legea educației care a scos practic limba rusă din procesul educațional.

În cele din urmă, încă din luna mai a acestui an, actualul președinte a prezentat Radei un proiect de lege privind „populațiile indigene”. Doar cei care constituie o minoritate etnică și nu au propria entitate de stat în afara Ucrainei sunt recunoscuți ca indigeni. Legea a fost votată. S-au semănat noi semințe de discordie. Și asta se întâmplă într-o țară, așa cum am menționat deja, extrem de complexă în ceea ce privește compoziția sa teritorială, națională și lingvistică și istoria sa de formare.

Poate exista un argument: dacă vorbiți despre o singură națiune mare, atunci contează cum și ce se consideră fiecare persoană a fi – ruși, ucraineni sau belaruși. Sunt complet de acord cu asta. Mai ales că determinarea naționalității, în special în familiile mixte, este dreptul fiecărui individ, liber să-și facă propria alegere.

Dar adevărul este că situația din Ucraina de astăzi este complet diferită deoarece implică o schimbare forțată a identității. Iar cel mai grav lucru este că rușii din Ucraina sunt forțați nu numai să-și nege rădăcinile, generațiile strămoșilor lor, ci și să creadă că Rusia este dușmanul lor. Nu ar fi exagerat să spunem că calea asimilării forțate, formarea unui stat ucrainean pur etnic, agresiv față de Rusia, este comparabilă în consecințele sale cu folosirea armelor de distrugere în masă împotriva noastră. Ca urmare a unei diviziuni atât de dure și artificiale a rușilor și ucrainenilor, poporul rus poate scădea cu sute de mii sau chiar cu milioane.

Unitatea noastră spirituală a fost și ea atacată. Ca și în zilele Marelui Ducat al Lituaniei, a fost inițiat un nou ecleziastic. Autoritățile seculare, fără a ascunde scopurile lor politice, s-au amestecat în mod flagrant în viața bisericească și au dus lucrurile la o scindare, la acapararea bisericilor, la bătaia preoților și călugărilor. Chiar și autonomia extinsă a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, menținând în același timp unitatea spirituală cu Patriarhia Moscovei, îi nemulțumește puternic. Ei trebuie să distrugă cu orice pret acest simbol proeminent și vechi de secole al rudeniei noastre.

Cred că este, de asemenea, firesc ca reprezentanții Ucrainei să voteze din nou și din nou împotriva rezoluției Adunării Generale a ONU care condamnă glorificarea nazismului. Sub protecția autorităților oficiale au loc marșuri și procesiuni la lumina torțelor în cinstea criminalilor de război din unitățile SS. Mazepa, care a trădat pe toată lumea, Petliura, care a plătit pentru patronajul polonez cu pământurile ucrainene, și Bandera, care a colaborat cu naziștii, sunt considerați a fi eroi naționali. Se face totul pentru a șterge din memoria tinerelor generații numele adevăraților patrioți și învingători, care au fost întotdeauna mândria Ucrainei.

Pentru ucrainenii care au luptat în Armata Roșie, în unitățile de partizani, Marele Război Patriotic a fost într-adevăr un război patriotic pentru că își apărau casa, marea lor patrie comună. Peste două mii de soldați au devenit eroi ai Uniunii Sovietice. Printre aceștia se numără legendarul pilot Ivan Kozhedub, Lyudmila Pavlichenko, lunetist neînfricat, apărătorul Odessei și Sevastopolului, viteazul comandant de gherilă Sidor Kovpak. Această generație a luptat, acei oameni și-au dat viața pentru viitorul nostru, pentru noi. A uita eroismul lor înseamnă a ne trăda bunicii, mamele și tații.

Proiectul anti-Rusia a fost respins de milioane de ucraineni. Locuitorii din Crimeea și cei din Sevastopol au făcut o alegere istorică. Locuitorii din sud-estul Ucrainei au încercat și ei să aleagă în mod pașnic. Cu toate acestea, toți, inclusiv copiii, au fost etichetați drept separatiști și teroriști. Au fost amenințați cu epurare etnică și cu folosirea forței militare. Atunci locuitorii din Donețk și Lugansk au luat armele pentru a-și apăra casa, limba și viața. Li s-a lăsat vreo altă opțiune după revoltele care au cuprins orașele Ucrainei, după oroarea și tragedia din 2 mai 2014 de la Odesa, unde neonaziștii ucraineni au ars oameni de vii, provocând un nou Khatyn? Același masacru era gata să fie repetat de adepții lui Bandera din Crimeea, Sevastopol, Donețk și Lugansk. Nici acum nu abandonează astfel de planuri. Așteaptă momentul prielnic. Dar timpul lor nu va veni.

Lovitura de stat și acțiunile ulterioare ale autorităților de la Kiev au provocat inevitabil confruntări și război civil. Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului estimează că numărul total de victime în conflictul din Donbas a depășit 13.000. Printre aceștia se numără bătrâni și copii. Acestea sunt pierderi teribile, ireparabile.

Rusia a făcut totul pentru a opri fratricidul. Au fost încheiate acordurile de la Minsk care vizează o soluționare pașnică a conflictului din Donbas. Sunt convins că încă nu există o alternativă. În orice caz, nimeni nu și-a retras semnăturile de pe Acordul de la Minsk. Nimeni nu a inițiat o revizuire a rezoluției Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite din 17 februarie 2015.

În timpul negocierilor oficiale, mai ales după ce au fost potoliți de partenerii occidentali, reprezentanții Ucrainei își declară în mod regulat „aderarea deplină” la acordurile de la Minsk, dar sunt de fapt ghidați de o poziție de „inacceptabilitate”. Ei nu intenționează să discute serios nici statutul special al Donbasului, nici garanțiile pentru populația care locuiește acolo. Ei preferă să exploateze imaginea „victimei agresiunii externe” și să vândă rusofobia. Ei organizează provocări sângeroase în Donbas. Pe scurt, atrag prin toate mijloacele atenția stăpânilor lor externi.

Aparent, și devin din ce în ce mai convins de asta, Kievul pur și simplu nu are nevoie de Donbas. De ce? Pentru că, în primul rând, locuitorii acestor regiuni nu vor accepta niciodată ordinea care se încearcă să li se impună prin forță, embargou și amenințări. Și în al doilea rând, rezultatul acordurilor Minsk-1 și Minsk-2, care oferă o șansă reală de a restabili în mod pașnic integritatea teritorială a Ucrainei prin ajungerea la un acord direct cu Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk, cu Rusia, Germania și Franța ca mediatori, contrazice cu totul logica proiectului anti-Rusia. Și nu poate fi susținut decât prin cultivarea constantă a imaginii unui dușman intern și extern. Și aș adăuga – sub protecția și controlul puterilor occidentale.

Asta este ceea ce se întâmplă de fapt. În primul rând, ne confruntăm cu crearea unui climat de frică în societatea ucraineană, retorică agresivă, tolerarea neo-nazilor și militarizarea țării. Odată cu asta, asistăm nu doar la o dependență completă, ci și la control extern direct, inclusiv supravegherea autorităților ucrainene, a serviciilor de securitate și a forțelor armate de către consilieri străini, la „dezvoltarea” militară a teritoriului Ucrainei și la desfășurarea infrastructurii NATO. Nu este o coincidență faptul că legea menționată mai sus cu privire la „populațiile indigene” a fost adoptată sub acoperirea unor exerciții la scară largă ale NATO în Ucraina.

Acesta este, de asemenea, un pretext pentru preluarea restului economiei ucrainene și exploatarea resurselor sale naturale. Vânzarea terenurilor agricole nu este departe și este evident cine le vor cumpăra. Din când în când, Ucrainei i se oferă într-adevăr resurse financiare și împrumuturi, dar în condiții favorabile străinilor și urmărindu-și interesele lor, adică cu beneficii pentru companiile occidentale. Apropo, cine va plăti aceste datorii înapoi? Aparent, se presupune că acest lucru va trebui făcut nu numai de generația de astăzi de ucraineni, ci și de copiii, nepoții și probabil strănepoții lor.

Autorii occidentali ai proiectului anti-Rusia au construit sistemul politic ucrainean în așa fel încât președinții, membrii parlamentului și miniștrii să se schimbe, dar atitudinea de separare și dușmănie față de Rusia să rămână. Obținerea păcii a fost principalul slogan electoral al președintelui în exercițiu. Așa a ajuns la putere. Promisiunile s-au dovedit a fi minciuni. Nimic nu a fost schimbat. Și, într-un fel, situația din Ucraina și din jurul Donbasului a degenerat chiar.

În proiectul anti-Rusia nu este loc nici pentru o Ucraina suverană, nici pentru forțele politice care încearcă să-și apere independența reală. Cei care vorbesc despre reconciliere în societatea ucraineană, despre dialog, despre găsirea unei ieșiri din impasul actual sunt etichetați drept agenți „pro-ruși”.

Din nou, pentru mulți oameni din Ucraina, proiectul anti-Rusia este pur și simplu inacceptabil. Și există milioane de astfel de oameni. Dar nu au voie să ridice capul. Li s-a luat oportunitatea legală de a-și apăra punctul de vedere. Sunt intimidați, făcuți să le fie frică să spună ce gândesc. Nu numai că sunt persecutați pentru convingerile lor, pentru cuvântul rostit, pentru exprimarea deschisă a poziției lor, dar sunt și uciși. Ucigașii, de regulă, rămân nepedepsiți.

Astăzi, patriotul „adevărat” al Ucrainei este doar cel care urăște Rusia. Mai mult, întreaga statalitate ucraineană, așa cum o înțelegem, se propune a fi construită în continuare exclusiv pe această idee. Ura și furia, așa cum istoria mondială a dovedit-o în mod repetat, sunt o bază foarte șubredă pentru suveranitate, cu multe riscuri și consecințe grave.

Toate subterfugiile asociate cu proiectul anti-Rusia ne sunt clare. Și nu vom permite niciodată ca teritoriile noastre istorice și oamenii noștri care trăiesc acolo să fie folosiți împotriva Rusiei. Și celor care vor întreprinde o astfel de încercare, aș vrea să le spun că astfel își vor distruge propria țară.

Autorităților în exercițiu din Ucraina le place să se refere la experiența occidentală, văzând-o ca un model de urmat. Eu le-aș sugera să arunce o privire la modul în care Austria și Germania, SUA și Canada trăiesc una lângă alta. Apropiate în compoziție etnică, cultură, împărtășind de fapt o singură limbă, rămân state suverane cu propriile interese, cu propria lor politică externă. Dar acest lucru nu le împiedică să aibă o integrare extrem de strânsă și să fie țări aliate. Au frontiere transparente. Și când le traversează, cetățenii se simt ca acasă. Ei creează familii, studiază, lucrează, fac afaceri împreună. La fel cum milioane de oameni născuți în Ucraina care locuiesc acum în Rusia. Îi considerăm și tratăm ca pe frații noștri.

Rusia este deschisă dialogului cu Ucraina și gata să discute cele mai complexe probleme. Dar este important pentru noi să înțelegem că partenerul nostru își apără interesele naționale, dar nu le servește pe ale altcuiva și nu este un instrument în mâinile altcuiva pentru a lupta împotriva noastră.

Respectăm limba și tradițiile ucrainene. Respectăm dorința ucrainenilor de a-și vedea țara liberă, sigură și prosperă.

Sunt încrezător că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă numai în parteneriat cu Rusia. Legăturile noastre spirituale, umane și de civilizație s-au format de secole și își au originea în aceleași izvoare, au fost consolidate de încercări, realizări și victorii comune. Rudenia noastră s-a transmis din generație în generație. Este în inimile și memoria oamenilor care trăiesc în Rusia modernă și Ucraina modernă, în legăturile de sânge care unesc milioane dintre familiile noastre. Împreună am fost întotdeauna și vom fi mult mai puternici și mai de succes pentru că suntem un singur popor.

Astăzi, aceste cuvinte pot fi percepute de unii oameni cu ostilitate. Ele pot fi interpretate în multe moduri posibile. Cu toate acestea, mulți oameni mă vor auzi. Și voi mai spune un lucru – Rusia nu a fost niciodată și nu va fi niciodată „anti-Ucraina”. Și ce va fi Ucraina – rămâne la latitudinea cetățenilor săi să decidă.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Rost Online

• Premierul Marcel Ciolacu, în presa austriacă: Forțele extremiste trebuie izolate - 23 noiembrie 2024
• Iniţiatorul constituirii Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, Eugen Pătraş, interdicţie de a intra pe teritoriul ucrainean - 23 noiembrie 2024
• Europarlamentarul Claudiu Târziu, la Iași: Vă chem să mergeți la vot și să alegeți oameni care țin cu România! - 22 noiembrie 2024