Se împlinesc zilele acestea 71 de ani de la tragicul eveniment cunoscut sub numele de „Rusaliile negre”, când peste 44.000 de persoane din vestul României au fost scoase din casele lor și deportate în pustiul Bărăganului, fără niciun avertisment și având voie să plece doar cu bunurile pe care au reușit să le strângă în căruțe, în câteva ore.
Pare greu de crezut ca, în miez de noapte, destinul a zeci de mii de familii din România- aflată în plină dominație sovietică- să cunoască o întorsătură atât de dramatică.
În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, peste 44.000 de persoane- români, basarabeni, bucovineni, macedoneni, germani, sârbi, etc,- din județele Timiș, Caraș- Severin sau Mehedinți- au fost deportate în pustiul din sudul României.
În urma acestui plan diabolic, au luat naștere în jur de 20 de noi localități, printre care: Olaru, Dropia, Salcâmi, Valea Viilor, Viișoara, Iezeru, Frumușita, Dâlga și multe altele.
Cum au reușit acei oameni să supraviețuiască în plin câmp? Cum și-au construit noile case și noile vieți, lăsând în urmă rostul de până atunci?
Vom încerca să punem cap la cap mărturiile celor care au trecut prin acest cumplit experiment, având ca sursă volumul „Istorie trăită-Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956”, semnat de Smaranda Vultur.
Mărturii din pustiul Bărăganului
„Ne-or dus în Bărăgan chiar în ziua de Rusalii, în 18 iunie. Stăteam în partea astalaltă de casă, tată-meu cu bătrânu dormeau afară, că era cald, acolo sub șotronu ăla cum îi spuneam noi, și dimineața la ora 4 bate cineva la geam. Da noi am simțit că se plimba cineva prin fața casei. Și m-am uitat la geam, am văzut un milițean cu arma în spate, baioneta pe armă, ranița lângă el jos. El numa trei-patru metri se plimba în fața porții, la noi aci. Îi spun la nevastă-mea: măi, ce să fie? Dar, cum o fost horă cu o zi în urmă, în ziua de Rusalii, la ora 6 toată lumea acasă! Or spart hora, nu-i mai voie! Poate vin sîrbii peste noi. S-a întâmplat ceva, război…În gară or fost douășunu de vagoane. Am zis că pentru cereale, dar or fost pentru noi, sătenii care ne-or dus în Bărăgan”. Mircea Popovici, născut în 7 ianuarie 1926 în Iam (județul Caraș-Severin), deportat la Dropia. (pag.158)
„Luăm un pat, o canapea…dulap n-am avut. Din 7-8 dulapuri cîte am avut nici unu nu am luat. Asta a fost! Și-am lăsat aproape plină casa! Plină, plină, cu de toate! Ne-am dus la gară…nici haine n-am luat tot. (..) Or rămas plapume, or rămas perne, dac-am avut trei perne cu noi! Tot așa spuneam: Ce să iau? Dacă ne duce cine știe unde…ce-mi trebuie? Ce să mai iau cu mine?” Ana Babeți, deportată din Iam (județul Caraș-Severin) la Dropia. (pag.147)
„Am ajuns acolo într-un câmp, un câmp cu bumbac, și cine a venit acolo erau tot felul de agenți, eu știu ce erau…aicea aveți locul, în bumbac. Am pus dulapul, somiera de la un pat de partea astalaltă și deasupra am pus un covor, care pînă în toamnă a fost gata de atâta soare. Acolo am stat. Am mîncat ce am mai avut de la noi, eu știu…Dar era o căldură înăbușitoare, noi cei de aicea nu am fost obișnuiți cu căldura aceea. Ne-am îmbrăcat în dres de baie, că nu puteai să iei nimic pe tine, nici apă n-aveam să ne spălăm și am mai ieșit un pic afară. Ce umbră era? Cît ținea dulapul ăla, acolo dacă o ținut un pic de umbră”. Elena Raia, deportată din Oravița în Olaru (pag. 106)
„N-am avut apă, că erau săpate cîteva fîntîni acolo, era numa apă sărată ca apa de mare. Ne aduceau apă cu cisterna din Borcea. O apă murdară la care se băteau oamenii și erau foarte mulți în satu meu, c-or fost 1029 de familii care erau dislocați. Și era o grozăvie acolo la apă, cînd trebuia să ia apă, și nu eram obișnuiți, am băut numa apă cu oțet, că altfel n-ai putut. S-a-mbolnăvit lumea, a făcut diferite boli. Am fost în cîmpu liber, nicăieri niciun acoperămînt, ce-or putut oamenii să facă din mobile ce-or avut-o, puțină, ce-o făcut așa, o-njghebat o șatră cum s-ar spune”. Viorica Henț, deportată din Clopodia (Timiș) în Olaru (pag. 93)
„În prima iarnă am tencuit camerile cu lut și cu pleavă. Da o crescut grâu pe pereți, era de-o palmă de mare, parcă era semănat. Pereții, uzi, or mucegăit, de-aia copiii mi s-o-mbolnăvit și noi ne-am îmbolnăvit de reumatism. Că fetița mea, după ce am venit din Bărăgan, cînd o avut 11 ani jumătate, mi-o murit. Tot se văita de picioare, tată, tată, mă dor picioarele, nu pot să umblu, nu pot alerga”. Mircea Popovici, născut în 7 ianuarie 1926 în Iam (județul Caraș-Severin), deportat la Dropia. (pag.165).
„Doru de casă a fost cel mai greu, nu lucru, cu lucru am fost învățați, numa doru de casă și de satu nostru și de obiceiurile din sat, că toate s-au desființat. Atît era de frumos la praznicele noastre când se făceau. Noi am ținut Cuvioasa Paraschiva, părinții mei au ținut Sf Arhangheli, alții au ținut Sf Ilie, fiecare casă și-o avut praznicu ei. Cît era de frumos cînd veneau neamurile, veneau prietenii, veneau vecinii și puneai un pahar de băutură, prăjituri, mîncare, ce făceai, te veseleai, cîte nu vorbeai!”, Maria Mărilă, născută în 3 iunie 1928 în Ciuchici, județul Caraș-Severin. (pag.56)
„Nu se știe încă numărul morților care au rămas acolo. Nici eu, c-am trecut prin toate astea, nu mai pot să-mi imaginez cum s-a întâmplat! Și-ntotdeauna mă întreb și în vis noaptea, oare eu am fost acela, oare eu am fost acela care am trecut prin toate astea?” Nicolae Murgu, născut în 23 octombrie la Ilidia, județul Caraș-Severin.
Bibliografie: Smaranda Vultur, „Istorie trăită-Istorie povestită. Deportarea din Bărăgan, 1951-1956”, Editura AMARCORD, Timișoara, 1997.
- Zilele Culturii și Spiritualității la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia. Părintele Nicolae Steinhardt, comemorat la 102 ani de la naștere - 29 iulie 2024
- „Carnea cultivată” în laborator, tot mai aproape de autorizare pentru comercializare în UE - 28 iulie 2024
- Părintele mărturisitor Constantin Voicescu, pomenit, duminică, la Mănăstirea Cernica - 27 iulie 2024