Ultima predică de Rusalii a Părintelui Galeriu (2001)

de
Sursa foto: Mărturisitorii.ro

Ultima predică de Rusalii a Părintelui Constantin Galeriu a fost rostită în Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti, la 3 iunie 2001.

Reluăm astăzi, de Rusalii, cuvântul rostit de Părintele Galeriu în urmă cu 20 de ani, un puternic cuvânt de învățătură, mai actual ca niciodată.

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.

Vrednicilor de iubire dreptmăritori creştini în Sfînta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, astăzi prăznuim dumnezeiasca Pogorîre a Duhului Sfînt, făgăduinţă a Tatălui prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, Care, înainte de pătimirea Lui, în noaptea cînd i-a împărtăşit pe ucenici în foişorul Cinei celei de Taină – acea cămăruţă „simbol al lumii”, cum o numesc Părinţii –, le-a făgăduit: „Nu vă voi lăsa orfani […]. Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. […] Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” (Ioan 14, 18; 15, 26; 16, 14). „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sînt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14, 20). Şi aşa făgăduind, a pătimit apoi crucea şi moartea.

Moartea nu ca final, cum gîndim noi, ci ca FINALITATE; ca transformare, ca transfigurare. Moartea luată de Iisus, trăită de El, transfigurată prin El. Pentru că dacă Adam a transfigurat iubirea, ofranda, jertfa către Tatăl şi către lume în moarte, Hristos, pe Cruce şi în mormînt, transformă moartea în jertfă – starea de jertfă, de ofrandă, de iubire, care e adevărul existenţei – şi o transfigurează în Înviere. Şi, după ce îi pregăteşte pe ucenici cu starea de înviere, merge în Betania, îi binecuvîntează şi Se înalţă la Tatăl, plinind măsura cea fără de măsură a umanului, ridicîndu-l pînă de-a dreapta Tatălui. Înţelegem că de aceea a coborît în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru că omul n-a împlinit cum se cuvine taina lui, aceea de a fi după chipul lui Dumnezeu, de a avea lumina lui Dumnezeu în el.

Să simtă prezenţa lui Dumnezeu: aşa e deplin omul. Să înţelegem taina aceasta negrăită: omul e om cînd simte harul, dumnezeiescul în el. Omul, făptură zidită din pămînt, în lumea aceasta hotărnicită, mărginită, limitată (în timp şi spaţiu, cum spune ştiinţa), e chemat să depăşească mărginirea, plinind taina de a fi după chipul lui Dumnezeu şi a creşte la nesfîrşit în asemănare cu El. Să primească în el, în zidirea lui, faptul ziditor al Creatorului. Pentru că Dumnezeu, zidindu-ne, introduce în zidire voinţa Lui, puterea Lui, lumina Lui, gîndirea Lui, cum introducem şi noi în orice lucru al nostru. Căci zideşti, creezi şi tu, omule, în experienţa ta, împărtăşind din gîndirea, din iubirea, din voinţa, din puterea ta. Aşa a pus Dumnezeu în omul zidit după chipul Lui ceva din El, ceva necreat; acest necreat care se uneşte cu creatul. Rămîi deosebit de necreat, nu e panteism; dar e prezenţa lui Dumnezeu în noi.

Adam n-a reuşit să plinească această menire. E o taină. Dar nu s-a distrus chipul divin din om. Atunci, a venit Chipul; a venit Fiul lui Dumnezeu, în Care dumnezeiescul cu omenescul s-au unit pe veci, de nedesfăcut. Şi, unindu-se în El [dumnezeiescul şi omenescul], omenitatea noastră a trecut-o prin cruce şi moarte ALTFEL. A luat moartea noastră şi a transfigurat-o în jertfă. Invers decît făcuse Adam, transformînd jertfa în moarte. Moartea e opacă, jertfa e lumină. Şi a înălţat Hristos omenitatea ca să fie la dreapta Tatălui, cum spune aşa de frumos şi adînc Părintele Stăniloae. Iar de acolo, după ce a împlinit această taină a tainelor, urcînd firea noastră pînă la dreapta Tatălui, a trimis Duhul Sfînt. Duhul de la Care El S-a întrupat, cum mărturisim în Crez, [pe Acela] L-a trimis la Cincizecime, cum făgăduise, ca şi noi să ne naştem cum S-a întrupat şi S-a născut El – de la Duhul Sfînt şi din Fecioară. De aceea Sfinţii Părinţi au numit cristelniţa (vasul în care ne botezăm) „sînul Maicii Domnului”. Aşa şi noi ne naştem, întocmai Lui.

Taina Duhului Sfînt, pe Care L-a numit Mîngîietorul şi Duhul Adevărului. Duhul Adevărului… parcă luminează şi strigă în noi lumina şi glasul adevărului. Numim ceva instinct – instinctul vieţii. Este şi un instinct al adevărului, pe care Mîntuitorul îl numeşte Duhul Adevărului. Îţi spune ceva din adînc: aceasta este adevărat şi altfel nu poate fi. Spune Mîntuitorul: „…Duhul Adevărului […] Care […] în voi va fi” (Ioan 14, 17). Şi de la începutul creaţiei a fost, cînd „Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Care e cu noi neîncetat, e în lume neîncetat. Ţine de noi să-I răspundem: DA. Spune Psalmistul: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalmul 107, 1). Inima ta să fie gata, dar nu decizi tu cînd vine Duhul; El, în libertatea Lui. Mare este taina libertăţii! O creştină mă întreba: „De ce nu am mereu puterea aceasta?”. Ei, vezi, puterea aceasta nu depinde nici de tine şi nici de ea însăşi, ci de Cel Care o dă – Duhul Adevărului – şi Care împlineşte de la Tatăl prin Fiul. E Persoană.

Va urma şi marea prăznuire şi mărturie a sărbătorii, cu cele şapte rugăciuni ale Pogorîrii Duhului Sfînt. Acum să grăim din instinctul, din Duhul Adevărului. Să simţim că e adevăr. Şi avem criteriile adevărului, precis, cu certitudinea pe care ne-o dă Duhul lui Dumnezeu – duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului dumnezeiesc, duhul puterii de a păstra adevărul şi a birui greşelnicia, căderea, duhul cunoştinţei, duhul dreptei credinţe şi duhul temerii de a nu pierde lumina şi iubirea divină. Acest instinct al adevărului, acest duh pe care îl avem şi îl aveţi toţi, şi care dă bucurie. Cum spun Părinţii (unul din Apus – Fer. Augustin – şi unul din Răsărit – Sf. Isaac Sirul), că bucuria le-a venit din adevăr. Îţi dă bucurie adevărul, îţi dă plinătate, ştii că eşti în adevăr. Şi nu-i nimic mai scump pe lume decît a simţi că eşti în adevăr, pentru că aceasta e bucuria vieţii de veci. Plăcerea e mai mult de la simţuri. Omul caută mai mult plăcerea. Are şi ea valoarea ei pentru trup, pentru simţuri. Bucuria e semn al Duhului Sfînt. Căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Galateni 5, 22). Vedeţi? Acum, cu acest duh al adevărului, pe care îl aveţi (se simte, se vede în ochii voştri, pe feţele voastre care se luminează), să ascultăm!

Am citit în Evanghelie astăzi: „Iar în ziua cea din urmă, ziua cea mare a sărbătorii…” (Ioan 7, 37).

Pentru evrei era la cincizeci de zile după Paştele lor – eliberarea din robia Egiptului; pentru creştini – cincizeci de zile de la ziua Învierii. La cincizeci de zile după ieşirea din robia Egiptului evreii sărbătoreau primirea Legii pe Muntele Sinai. Şi, aduceţi-vă aminte, cînd Moise a primit Legea şi a coborît de pe Muntele Sinai, faţa lui strălucea de o lumină nu din lumea aceasta, şi nu îl puteau privi. De aceea şi-a acoperit faţa sa cu un văl (Ieşirea 34, 33). Primise atunci, cu adevărat, de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfînt, strălucirea Duhului Sfînt pe faţa lui. Atunci, la cincizeci de zile după izbăvirea din robie; acum, la cincizeci de zile de la Paşte – adevărata izbăvire din robie.

Libertatea… O, Doamne, să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă libertatea deplină, adevărată! Căci libertatea e lovită din două părţi, din două laturi. Întîi, libertatea nu este deplină dacă trăieşti numai în legile firii, ale creaţiei, care ţin de timp şi spaţiu. De aceea au spus filosofii: libertatea este necesitatea înţeleasă; deci n-ai ieşit din lumea necesităţii. Libertate este cînd ieşi dincolo de lumea creată, de lumea legată de timp şi spaţiu. Şi, tot în această lume, ultima expresie a pierderii libertăţii – moartea. Or, care este libertatea adevărată, ieşirea din robia ultimă a existenţei care-i moartea? Învierea. Prin ea Hristos a înălţat umanitatea în adevărata lumină, în cerul libertăţii depline. Toţi trebuie să o învăţăm, să ştim cu toţii că acesta este adevărul deplin. Să-l mărturisim cu smerenie, îngenunchind, dacă vreţi, dar nu în faţa lumii, ci înaintea lui Dumnezeu, ca să nu socotească cineva că ne îngîmfăm, împodobindu-ne cu orgoliul adevărului. Adevărul pe noi ne face smeriţi şi iubitori. Or, Iisus Mîntuitorul a dat lumii libertatea. Întîi unind în natura umană dumnezeirea, care-i mai presus de lume, cu omenitatea, şi [apoi] biruind moartea. Aceasta este libertatea adevărată. De aceea am făcut legătura cu Evanghelia care spune: „În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei şi a strigat, zicînd: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: rîuri de apă vie vor curge din lăuntrul [pîntecele] lui” (Ioan 7, 37-38) – cum îi spusese şi samarinencei: apa pe care ţi-o voi da Eu de o vei bea, nu vei mai înseta niciodată. Pentru că e de dincolo de lumea aceasta, dar pentru lumea aceasta. E din cer, din lumea necreată, increată, dar [e] pentru noi. Şi numai aşa avem plinătatea. Şi nimeni nu vrea moartea, de aceea toţi luptă împotriva ei. Deci toţi vor nemurirea. De ce mintea şi dorinţa ta nu se opreşte numai aici, ci merge, învăluind lumea toată, dincolo de marginile ei, pînă la Dumnezeu („homo ipsis” – omul capabil de infinit, „capax infinitis”, „homo capax divini” – omul capabil de divin). Şi cine în lume a adus această plinătate? El, Dumnezeu şi om. Atunci, în El este libertatea. De aceea spune El, şi numai El poate să o spună: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac” şi „rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui” (Ioan 4, 14; 7, 38), adică din adîncul nostru. Căci Duhul Sfînt, cum spunea Patriarhul Calist, Se face în noi suflet al sufletului nostru, adică în adînc ne unim cu El. Pentru care Augustin spunea: „Doamne, eu Te căutam în afară, iar Tu erai înlăuntru! Tu erai în mine, iar eu nu eram în mine; eram afară din mine. Şi de acolo, din lăuntrul meu, vor curge «rîuri de apă vie»”. Simţi curgînd în tine adevărul; cuvintele, gîndurile toate se unesc, strălucesc în lumina adevărului. Cercetaţi, rugaţi-vă, trăiţi aşa, atît de viu, negrăit, prezenţa lui Dumnezeu! Cum a spus Mîntuitorul, iată, în Evanghelia de astăzi: „Iar aceasta a zis-o [Iisus] despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era [dat]` Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preamărit” (Ioan 7, 39). În înţelesul că El, întrupîndu-Se, luînd omenitatea noastră, a dus-o treaptă cu treaptă pînă de-a dreapta Tatălui – învăţîndu-ne, făcînd minuni, împărtăşindu-i pe ucenici în noaptea aceea: Luaţi, mîncaţi, vă dau trupul Meu, vă dau sîngele Meu. Adică ce e mai scump: în trupul vostru vă dau trupul Meu… Şi ce e mai viu decît să ai sîngele Lui? Sînge dumnezeiesc să ai în tine… Apoi a fost prins, răstignit, a înviat şi S-a înălţat. Nu fusese dat Duhul Sfînt cînd ne grăieşte aceasta Evanghelia. Dar Mîntuitorul le făgăduia.

Şi ultimul cuvînt din Evanghelia pe care am auzit-o astăzi: „Iarăşi le-a vorbit Iisus, zicînd: Eu sînt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Să ai lumină… Iubiţilor, putem vedea ceva fără lumină? Nu. În lumină ne privim unii pe alţii; în lumină înţelegem lucrurile din lumea aceasta. Dar aceste două lumini sînt din lumea aceasta; şi, numai cu ele, aici rămînem. Dar Iisus a spus: „Eu sînt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Numai în El nu umbli în întuneric, ci în lumina chemării tale, a adevărului tău.

Şi, iubiţilor, îngăduiţi să spun şi vorba aceasta: Eu sînt un om simplu; de-a lungul zecilor de ani, am căutat adevărul şi am citit şi puţină ştiinţă, şi filosofie, dintr-o parte şi din alta a lumii. Şi cele citite le puneam faţă în faţă cu credinţa, cu Iisus Hristos. Ce mă ajuta să simt că nu mă rătăcesc? Foarte simplu. Întregii filosofii a lumii îi puneam întrebarea: Ce-mi oferi? Îmi dai adevărul deplin al omului? Nu spune nimic despre el. Numai Iisus mi-l dă întreg. Atunci, se lumina neîncetat, se întărea tot mai mult credinţa. Fiecare să vă puneţi această întrebare!

Deci, cu cele două lumini, cu tot raţionalismul filosofic rămîi în lumea aceasta. Pe cîtă vreme lumina despre care a spus Mîntuitorul ne ridică mai presus de lume: „Eu sînt Lumina lumii” şi „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: rîuri de apă vie vor curge din sînul [pîntecele] lui”. Aţi văzut cum ne învaţă adevărul: întîi lumina, pe urmă ochiul? Nu e făcut ochiul înaintea luminii. Iar ochiul pentru lumina dumnezeiască este credinţa. Credinţa este ochiul luminii care vine de la Dumnezeu, lumina necreată.

Adevărul dumnezeiesc se împărtăşeşte prin trei cete: prin Profeţi, prin Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi. Iar Sfinţii Părinţi nu au încetat. Şi Părintele Stăniloae are să fie în rîndul Sfinţilor Părinţi; şi toţi credincioşii, şi între dumneavoastră, oamenii simpli. Căci Dumnezeu nu-i nici sărac, e bogat, şi nu e nedrept. Şi auziţi ce spune un om învăţat din timpul nostru: Credinţa îl situează pe om în inima increatului – în inima dumnezeirii, a necreatului. Credinţa nu este o culme a lumii acesteia (nu te situează doar pe culmile acestei lumi, cum ar zice cineva: pe culmile metafizicii, adică ale filosofiei care se luptă să treacă dincolo de fizic), pentru că atunci ar fi un mers firesc al lumii acesteia. Credinţa e de dincolo de această lume, e din lumea necreată, din increat. Aceasta este, cu adevărat, taina credinţei. De aceea a spus Iisus: Cel ce crede în Mine va simţi cum rîuri de apă vie curg din el. Credinţa, deci, e ochiul minunat al luminii dumnezeieşti.

Zice Sf. Grigorie Palama: „Credinţa e căruţa puterii Evangheliei” – e puterea apostolică, e puterea proorocilor, a sfinţilor, a lui Avraam şi a tuturor proorocilor, e acest dar al deschiderii din adînc pe care l-a făcut Dumnezeu omului, şi în lumina divină a privi dincolo. A privi lumea cu iubire divină; nu a părăsi, nu a dispreţui, nu a nesocoti, cumva, lumea aceasta. Dar te înalţi, prin credinţă, mai presus de lume, ca să te împlineşti cu adevărat. Căci om deplin nu este decît omul care simte în el pe Dumnezeu – lumina divină, puterea divină, înălţarea către Dumnezeu, nemurirea. Prin credinţă începe şi la ea sfîrşeşte toată dreptatea, şi din ea tot dreptul va fi viu. Aşa zice Sf. Grigorie Palama: „Credinţa depăşeşte ideile născute din privirea făpturilor. Ea ne-a unit pe noi cu raţiunea aflată mai presus de toate şi cu Adevărul neconstruit şi simplu [e din taina Părintelui ceresc: născut, nu făcut]. Şi am înţeles mai bine, dar nu prin demonstraţie: toate s-au făcut din cele ce nu sînt [din lumea aceasta] şi s-au făcut numai cu cuvîntul lui Dumnezeu. Atunci, ce e, deci, credinţa aceasta? Oare vreo putere naturală, sau mai presus de fire [culmea firii noastre]? Fără îndoială, e mai presus de fire, deoarece nu poate veni cineva la Tatăl decît prin Fiul, Care ne ridică pe noi mai presus de noi înşine, ne dă simplitatea îndumnezeitoare, ne întoarce spre unitatea Tatălui, Ce adună toate”.

Iubiţilor, iarăşi lucru de taină, Evanghelia citită astăzi şi Apostolul unit cu ea sînt de la doi apostoli care au fost tare uniţi: Ioan şi Petru. Cele mai multe pericope evanghelice sînt de la Matei, Marcu şi Luca, iar „Apostolii” cei mai mulţi de la Sf. Pavel. De data aceasta, la Rusalii se unesc cei doi apostoli în chip negrăit. Evanghelia este de la Ioan, iar Apostolul este de la Sf. Petru, cuvînt scris de Sf. Evanghelist Luca (Ioan 7, 37-53; 8, 12; Fapte 2, 1-41.). Gîndiţi-vă cum îi uneşte Dumnezeu. Cînd Mîntuitorul a fost prins, acolo, în grădina Ghetsimani, toţi ceilalţi apostoli au fugit, numai Ioan şi Petru nu. Iar cînd L-au dus pe Mîntuitorul la judecată, Ioan, care era cunoscut la curtea arhiereului, a intrat în curte şi l-a luat şi pe Petru. Ioan a stat mai aproape şi a auzit tot ce s-a petrecut. Petru, cum îi spusese Mîntuitorul, s-a lepădat (să nu judecăm pe nimeni!), dar a plîns cu amar. Apoi judecata, răstignirea… Ioan a rămas permanent la cruce, cu femeile mironosiţe, şi tot împreună l-au înmormîntat. Apoi s-a retras. În dimineaţa Învierii, cînd Maica Domnului şi mironosiţele au venit şi au găsit mormîntul gol, Maria Magdalena i-a vestit pe apostoli: „Au luat pe Domnul din mormînt şi noi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20, 2). Şi cei care au sărit şi au alergat la mormînt au fost tot Petru şi Ioan. Ioan, care era mai tînăr, a alergat mai repede şi a văzut mormîntul gol; şi a crezut. Petru a venit şi el, a intrat în mormînt şi a găsit numai giulgiurile. Iar după Cincizecime (Mîntuitorul le spusese: „Îmi veţi fi martori” – martori Învierii), tot ei umblau împreună. Ce însemnătate are pentru noi faptul acesta? Sînt două mărturii. Duhul Sfînt le lucrează toate, nu e nimic întîmplător. Şi fiecare a mărturisit în felul lui, ca mărturia să fie adevărată, „ca în gura a două sau trei mărturii să stea tot adevărul” (Matei 18, 16). Iar astăzi, iarăşi uniţi; am citit Evanghelia de la Ioan, să citim şi de la Petru:

„Şi cînd a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc [acel loc al Cinei celei de Taină, pe care l-au numit Sfinţii Părinţi „simbolul lumii”]. Şi din cer; fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei” (Fapte 2, 1-2).

„Din cer şi fără de veste” – Cerul… de atîtea ori noi ne-am întrebat… Cerul e Dumnezeu Însuşi, tîlcuieşte după Scripturi Sf. Maxim Mărturisitorul; e lumea lui Dumnezeu, adică Dumnezeu Însuşi, Care e prin Sine, şi de la Sine e totul; Care este pretutindenitatea existenţei (atotprezenţa lui Dumnezeu, ubicuitatea); pretutindenitatea lui Dumnezeu şi veşnicia Lui, mai ales aceste două atribute. Şi, cum tîlcuia Sf. Ioan Damaschin atît de frumos, Dumnezeu a coborît la noi nu după loc, ci după fire. Firea lui Dumnezeu, care e pretutindeni şi învăluie spaţiul şi timpul. O, Doamne, ar trebui să ne cutremurăm tot timpul că sîntem învăluiţi de Dumnezeu! Şi cînd simţi harul, lumina, se petrece ceva neobişnuit; nu-i ca din lumea aceasta. Te simţi în faţa maiestăţii, atotputerniciei lui Dumnezeu. E un cutremur negrăit al sufletului, ceva de domeniul incomprehensibilităţii. Cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, este o mărturie unică în faţa a ceva unic.

„Din cer” – din această lume a veşniciei şi pretutindenităţii lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfînt tot aşa, nu după loc, ci după fire coboară; din taina aceasta a Dumnezeirii, care e în tine şi pe care, pentru că e duhovnicească, de eşti în plinătatea Duhului o simţi. Cum să n-o simţi? Cînd păcatul schimbă sensul existenţei, în loc să fiu deschis în stare de ofrandă faţă de Dumnezeu, jertfesc mie, idolului din mine, mă închid în mine. Şi, închis în mine, ce mai văd? Mă văd pe mine. Şi mă văd, ca şi Avraam, că sînt pămînt şi cenuşă. Tu eşti în tine; şi dacă te vezi pe tine, nu mai vezi pe nimeni. Toate le cercetăm cu o logică de neclintit. Să cugete oricine! Atunci eşti în lumină cînd Dumnezeu te învăluie. Şi aşa cum Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria, la fel trimite Duhul Sfînt să ne nască şi pe noi din nou.

„Din cer şi fără de veste” – apostolii aşteptau, dar nu ei au decis. Libertate desăvîrşită. Dumnezeu e libertate. Şi, cum spune Patriarhul Calist, harul lui Dumnezeu nu e din fire, nu e din lumea aceasta; e din lumea lui Dumnezeu. Şi „fără de veste” – nu-l decizi tu. Tu te poţi pregăti, îl doreşti, îl cauţi („Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” – Matei 7, 7). Şi, cum a făgăduit, iată, deodată, „s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt ce vine repede” – deci ceva neobişnuit, care te zguduie, te cutremură, te trezeşte. Această furtună peste apostoli, această lumină divină în faţa căreia, cum spunea un învăţat care a cercetat toate religiile lumii, eşti cuprins de un cutremur al tainei – „mysterium tremendum”. „Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc…” (2, 3). Foc – lumină. De aceea a spus cineva: „Lumina e geniul focului”; frumos a grăit! Limbile aveau geniul acesta al luminii; pentru că apostolii au început să vorbească. Limbile tîlcuiesc, cum zice Nicolae Cabasila, cele dinlăuntrul omului. Şi au început apostolii să vorbească în alte limbi, „precum le dădea lor Duhul a grăi” (2, 4) – Duhul Înţelepciunii, Duhul lui Hristos. „Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sînt sub cer” (2, 5). Iarăşi un cuvînt de o semnificaţie deosebită. Cei de la Babilon au vrut să ridice un turn pînă la cer – au vrut să ia locul lui Dumnezeu; cum îi sfătuise demonul prin Adam şi Eva: „Veţi fi ca nişte dumnezei” (cf. Facerea 3, 5). Să-şi aşeze tronul, cum spune la Isaia 14, 14, lîngă Cel Preaînalt, dacă se poate chiar în locul Celui Preaînalt. Or, toate neamurile acestea erau „sub cer”. Fiecare cuvînt al Scripturii este negrăit de adevărat şi de sfînt.

Auzind vuietul acela, s-au adunat atunci mulţimile. Şi, cum aţi văzut, era atunci sărbătoarea dării Legii pentru evrei. Iar de acum era darea Duhului Sfînt, începutul Bisericii. Cum S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfînt şi din Fecioară, şi noi să fim după chipul lui Hristos. Şi toţi cei botezaţi sîntem, de atunci, de la Cincizecime. Erau neamuri multe adunate, şi erau uimiţi auzindu-i pe apostoli grăind în limbile lor: parţi, mezi, elamiţi, din Mesopotamia, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, din părţile Libiei… Făgăduise Dumnezeu (Facerea 3, 14-15). A rămas credincios făgăduinţei sau nu? Păi cum încheie acest cuvînt Sf. Petru? Zice: „… pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegînd durerile morţii, întrucît nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea” (2, 24). Făgăduinţa lui Dumnezeu: a dat Învierea. El a împlinit. Vedeţi, aşadar, credinţa lui Dumnezeu, făgăduinţa Lui. Istoria, adeseori, vrea să-L închidă pe Fiul lui Dumnezeu, să-L bage în mormînt. Dar credincios este Dumnezeu făgăduinţelor Lui şi adevărul nu e decît în El.

Am înţeles ce înseamnă credinţa lui Dumnezeu, făgăduinţa Lui – Învierea, care-i biruinţa morţii („dezlegînd durerile morţii”). Nu acesta este cel mai mare dar, a învinge moartea cu care ne luptăm?! Şi ne-a dăruit libertatea, pentru care s-au luptat neamurile dintru început. Dumnezeu Însuşi e liber şi libertate ne dăruieşte nouă.

A continuat Petru cuvîntul aducînd o mărturie tot atît de uluitoare, a lui şi numai a lui: „Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde»”. Şi [iată şi] de ce „se va odihni trupul meu întru nădejde”: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe Cel Sfînt al Tău să vadă stricăciune…” (Fapte 2, 25-27).

Auzi, deodată, cum se mişcă cuvîntul! David spune: Totdeauna am văzut pe Domnul (adică pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu) lîngă Tatăl înaintea mea, ca să nu mă clatin. „De aceea s-a bucurat inima mea… limba mea… şi trupul meu [şi al fiecăruia!]”. De ce? „… că nu vei lăsa sufletul meu în iad [sufletul meu va fi în lumina credinţei, nu în iad], nici nu vei da pe Cel Sfînt al Tău să vadă stricăciune” – la Domnul se referă. Deci Petru vorbeşte despre David. David a profeţit că el a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de-a dreapta Tatălui, a văzut că Se va întrupa din coapsele lui şi va lua trup ca şi noi. A văzut că prin El are nădejde că sufletul lui nu va rămîne în iad; şi trupul lui se odihneşte „pentru că nu-L vei lăsa pe Cel Sfînt al Tău să vadă stricăciune”.

„Bărbaţi fraţi – continuă apostolul –, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire [de ce zice „cu îndrăznire”?] către voi despre strămoşul David, că a murit, s-a îngropat, iar mormîntul lui este la noi, pînă în ziua aceasta” (2, 29). Deci pune faţă în faţă mormîntul lui David cu trupul lui, iar despre Iisus spune: „Nu vei lăsa pe Sfîntul Tău să vadă stricăciune”. Deci apar, în conştiinţa lui Petru, faţă în faţă cele două morminte: mormîntul lui David, cu trupul lui, şi mormîntul gol, pe care îl văzuse în ziua Învierii, împreună cu Ioan. Nu au găsit decît giulgiurile. Şi îngerii le-au spus femeilor: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat” (Luca 24, 5-6). Era acum la numai cincizeci de zile după Învierea Mîntuitorului, cînd mormîntul rămăsese gol. Dar puseseră strajă la mormînt ostaşi, care au spus, după cum le ceruseră fariseii, că ei au adormit şi că ucenicii au venit noaptea şi L-au furat. Mereu era vorba că L-au furat. Dar el acum capătă îndrăzneală, şi „cu îndrăznire” spune: Iată, mormîntul lui David este aici şi trupul lui e acolo, iar al lui Hristos e gol, pentru că Sfîntul lui Dumnezeu nu putea să vadă stricăciunea. A înviat.

Observaţi ce tîlc uimitor e în tot acest cuvînt! „Deci el [David], fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurămînt să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzînd, a vorbit despre învierea lui Hristos…” (2, 30-31). Acum mai cu tărie o vesteşte Apostolul Petru: „… că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea”. Deci a mers sufletul Mîntuitorului la iad (cum o va spune Petru mai clar în epistolă) şi n-a cunoscut [trupul Lui] putreziciunea, căci „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi sîntem martori” (2, 32). Sîntem martorii Învierii Lui. De aceea mormîntul Lui rămas gol rămîne mărturie a Învierii. Petru vorbea la cincizeci zile după Înviere. Şi Iisus, „înălţîndu-Se prin dreapta lui Dumnezeu [Tatăl] şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfînt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi” (2, 33). Şi încheie Petru cuvîntul: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu pe acest Iisus, pe Care voi L-aţi răstignit [căci nu L-au omorît], L-a făcut Domn şi Hristos [Mesia cel făgăduit]” (2, 36).

Aceasta este taina sărbătorii. Pentru care mulţimea, auzind, a zis: „Ce să facem?” (2, 37). Iar Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă!” – schimbă-ţi gîndirea, de la eul tău, orgoliul tău, la Dumnezeul cel Viu, Care ne uneşte pe toţi; la Unicul Dumnezeu – al adevărului, al luminii, al învierii, al veşniciilor. Ca să nu rămînă miliarde de euri care se ciocnesc între ele, pentru că fiecare vrea să fie centru. „Şi să se boteze fiecare dintre voi [prin această pocăinţă] în numele lui Iisus Hristos [Cel înviat], spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfînt” (2, 38). Şi s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii deodată (cf. 2, 41). Aşa cum Hristos era prezent – prin lumina bogăţiei, a eternităţii, a dumnezeirii – în Petru, prin botez deodată Duhul Sfînt năştea din nou mulţimile; cum ne-a născut şi pe noi, ca să fie prezent în noi Hristos.

„Hristos în noi, nădejdea măririi”, cu Tatăl şi în Duhul Sfînt. „Binecuvîntat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţîndu-le lor Duhul Sfînt, şi printr-înşii lumea ai vînat, Iubitorule de oameni, slavă Ţie!”. Doamne, slavă Ţie, slavă Ţie! Amin”.

Părintele Constantin GALERIU

(Predică rostită în Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti, la 3 iunie 2001)

 

 

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost