Jurnalistul spaniol, Álvaro Peñas, a publicat, în publicația online El Correo de España, un material în care descrie viața și personalitatea marcantă a lui Ion Gavrilă Ogoranu (1923 – 2006), unul dintre cei mai importanți comandanți ai rezistenței anticomuniste. În articolul intitulat „Partizanul care a luptat pentru ceea ce a iubit”, Álvaro Peñas relatează principalele momente ale luptei lui Ogoranu pentru libertate. După abdicarea regelui Mihai și instalarea totală a regimului pro-sovietic la București, Ion Gavrilă Ogoranu s-a refugiat în Munții Făgărașului și, în următorii șapte ani, a purtat zeci de lupte cu trupele Securității statului comunist. A fost condamnat la moarte în contumacie în 1951, însă a reușit să se ascundă până în 1976, când a fost capturat. A fost eliberat după intervenția directă a președintelui Statelor Unite, Richard Nixon.
După prăbușirea regimului Ceaușescu, a depus eforturi uriașe pentru ca autoritățile să recunoască formal sacrificiul luptătorilor din munți. Cu toată strădania și demersurile sale, nu a primit din partea statului român recunoașterea oficială meritată – cea de lider al rezistenței armate.
În articolul său, jurnalistul spaniol îl citează pe președintele Consiliului Național de Conducere al partidului AUR, senatorul Claudiu Târziu, care, în cartea sa „Cei 13 care m-au salvat” (editura Rost, București, 2018), l-a numit pe Ion Gavrilă Ogoranu drept „coșmarul Securității timp de aproape 30 de ani”.
Un detaliu, dar cu… rost! Într-o foarte recentă (și masivă) carte despre Istoria Mișcării Legionare, se precizează că IGO a fost pus în libertate ca urmare a intervenția pe lângă conducerea României a fostului secretar de Stat american, H. Kissinger. Oricum, în 1976, R. M. Nixon nu mai era președinte, a demisionat cu doi ani înainte („scandalul Watergate”). Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe Bădia Gavrilă (zis și Moșu’)!