Basarabia, simbol al destinului românesc

de

Auzi!… departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii,
Ajunsă’n ziua de apoi (Eminescu)

Basarabia este un reflex tragic al destinului românesc. Pământ românesc așezat, cel dintâi, în calea năvălirilor şi a “răutăților” cum spunea cu atâta plasticitate Cronicarul, unitatea noastră naţională și unitatea noastră de destin, este de neconceput fără Basarabia. De când Rusia şi-a făcut apariţia la graniţele românismului, supremă şi implacabilă ameninţare a existenței noastre ca nație, Românii, aşezaţi de veacuri pe cele două maluri ale Nistrului, au fost primele ei victime. Dacă semnalăm numai faptul că Ruşii își fac apariţia la Oceacov abia în 1701, după pacea dela Iași și că în acel moment, după retragerea Tătarilor în Crimeia, Românii (Moldovenii, cum li se spunea atunci şi cum li se spune încă azi sutelor de mii care au supravieţuit și care constituie, dela 1924, cu explicită mărturie rusească, Republica Autonomă moldovenească), constituiau populaţia autohtonă în această regiune și în mare parte din teritoriile dintre Nistru şi Bug, vom putea sesiza cu câtă furie s’a produs numai într’un veac și jumătate rusificarea acestor teritorii şi cât de patetic a fost destinul românesc, în acest post avansat al Europei.

Numele însăşi de Basarabia, este un absurd. Creiat artificial de Ruși, la 1812, când se produce ceea ce istoria noastră înregistrează ca răpirea Basarabiei, ruptă din trunchiul Moldovei, din care Basarabia a făcut dela descălecare, parte integrantă, numele a fost adoptat ulterior de însăşi istoriografia noastră, ca o recunoaștere impusă de destin a unui act de sângerare naţională.

Reflex tragic al destinului românesc, Basarabia simbolizează într’o oarecare măsură şi o parte din destinul european. Napoleon şi Alexandru I, Hitler şi Stalin, când au pus la cale să-şi împartă lumea, s’au oprit la această îndurerată frântură de pământ românesc pierdut la marginile Europei, şi din el, cu disprețul rece al “raţiunii de stat” au făcut obiect de târguială, nemulţumiţi de ce aveau. “Dites bien a l’Empereur, scria Napoleon lui Caulaincourt, que je ne le presse point d’evacuer la Moldavie ni la Valachie: qu’il ne me presse point d’evacuer la Prusse”. În concluzie, Napoleon va trebui să evacueze Prusia, dar Alexandru I va rămâne cu o fâşie din Moldova, adică cu Basarabia. Pactul satanic dintre Hitler şi Stalin va avea efecte similare, deşi deosebite în proporţii. Hitler va pierde tot, Stalin va rămâne cu Basarabia şi hoardele lui vor impune cu baionetele comunismul în România.

Atât de evident era caracterul românesc după răpirea Basarabiei, încât însăşi administraţiei, statisticei şi oamenilor de cultură ruși, nu le-a trecut prin cap, timp de aproape cincizeci de ani, să-l pună la îndoială un singur moment. Până la 1867, când are loc desființarea limbei române în mod oficial din şcolile secundare și din Biserică, administraţia rusească, ale cărei virtuţi în materie de rusificare sunt bine cunoscute, n’a îndrăsnit să efectueze un proces de rusificare în această provincie. La început, Basarabia se bucura de o largă autonomie politică, administrativă şi culturală, suprimată, în bună parte, abia în 1828. În 1818 scriitorul rus P. Svinin constată că locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt “Moldovenii sau Românii, descendenţi ai coloniştilor romani”. În 1828, A. F. Veltman, ofițer de stat major rus, scrie că istoria Basarabiei “este legată de a Moldovei şi a Valahiei”, iar în unul din studiile cele mai serioase consacrate în Rusia, Basarabiei, de către generalul Zasciuc se recunoaşte că Românii constituie marea majoritate în această provincie, adică trei pătrimi, şi constituie populaţia aborigenă, vorbind o limbă neolatină “care conservă particularităţile originale ale vechei limbi a Romanilor mai mult decât italiana”. Mari scriitori ruși, ca Danilevschi, autor al faimoasei cărți “Rusia şi Europa” şi precursor al lui Spengler şi al actualei filosofii a culturii, panslavist, afirmă necesitatea unei restituiri a Basarabiei, României, şi necesitatea ca Rusia să contribuie la unitatea românească, ajutând reintegrarea României, cu Transilvania și Bucovina.

Niciun singur moment Basarabia nu-şi pierde caracterul de parte integrantă din marele proces al unității românești. Scriitori şi patrioţi basarabeni, iau parte la fenomenul redeşteptării naţionale. Ei se află în rândurile generaţiei dela 1848 şi fac parte din cadrele făuritoare ale Unirei din 1859. Mai mult decât atât, Basarabia însăși, este prezentă cu o parte din teritoriul ei în primul pas spre Unire. Cele trei judeţe din Sudul Basarabiei sunt reincorporate la 1859 României, pentru a fi pierdute ca rezultat al “alianței” noastre cu Rusia, la 1877. Tocmai odată cu iniţierea procesului unităţii româneşti într’un stat modern, are loc şi presiunea de rusificare a Basarabiei şi de distrugere a omogeneităţii etnice româneşti a acestei provincii. Statistica rusească recunoștea la 1817 un procentaj de 86% Români în Basarabia. Acelaş procentaj este recunoscut de către statisticianul rus Keppen, membru al Academiei rusești, la 1834. În 1862, Zasciuc afirmă că acest procentaj coborîse—odată cu iniţierea procesului de rusificare determinat tocmai de formarea unui Stat modern românesc cu implicită atracţie pentru populaţia din Basarabia—la aprox. 65%, cu apariţia între timp a unui procentaj rutean de 13% şi a unuia rusesc de 2%. Tendenţioasă, acuzată de falsitate de către înşişi funcţionarii ruşi, statistica rusească din 1897 fixează procentajul românesc la 47,6%, cel ucrainian şi rutean la 19,6% şi cel rusesc la 8,2%. La 1912, comemorând centenarul răpirii Basarabiei, statistica oficială rusească indică acelaş procentaj, în timp ce o comunicare a Sf. Sinod rusesc îl stabilea la 83%.

Începută în 1828 odată cu desființarea în practică a autonomiei administrative a Basarabiei, rusificarea este totuş în parte un fapt, cu toate că statisticile ulterioare sunt false şi că, în realitate, populaţia românească se menţine până la 1917, aproximativ la 65-70%. Reacţiunea populaţiei la rusificare a fost dramatică. Deşi limba română este succesiv desființată ca limbă administrativă, în şcoli şi în liturghie, ea este întrebuințată pretutindeni. În Basarabia se formează o clasă intelectuală cu calităţi remarcabile, care contribuie nu numai la menţinerea unui solid sentiment românesc în această provincie, dar contribuie, pe un vast plan, la progresul culturii româneşti în general. Să ne gândim numai la rolul jucat, în cultura noastră, de Haşdeu, una din marile personificări ale geniului românesc, la prezenţa în fenomenul cultural românesc, a unui Negruzzi, spirit format în Basarabia, Al. Mateievici, cântăreţ pasionat al sublimelor frumuseți ale limbii noastre, Donici sau Constantin Stere. Timp de o sută de ani, Basarabia își trăieşte drama ei, calvarul ei şi umilinţele ei proprii. Dar comunitatea de spirit şi de neam cu restul românimii, ea nu o pierde niciodată. Aşa se explică de ce la 1918, când imperiul țarist căzuse, când noul regim făgăduia autonomie şi vieaţă proprie tuturor popoarelor din vechea Rusie, Basarabia, constituită în Republică moldovenească independentă, nu ezită niciun moment să aleagă între Rusia, fie ea chiar Rusia cea nouă, şi România, de care se simțea atașată prin veacuri de luptă, suferință, limbă, glorii şi căderi comune. Faptul este cu atât mai semnificativ, cu cât nu trebuie uitat că România spre care Basarabia se îndreaptă nu era încă România Mare, ci România redusă la o expresie ultimă, prin armistițiul cu Germania, România lui Alexandru Marghiloman, nu România fabulos renăscută a lui Ionel Brătianu. La 27 Martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău, herald optimist al României Mari, hotărăște revenirea Basarabiei la Patria Mumă. Un an mai târziu, Brătianu afirma la Paris existența unui procentaj românesc în Basarabia de 72% şi declara că România renunța la un milion de Români aşezaţi dincolo de Nistru, la dreapta Dunării, în Serbia și în Macedonia, numai pentru a-şi păstra frontiere naturale solide. Cât de legată a continuat să fie Basarabia, după Unirea cea mare, de destinul şi suferinţele României, se ştie. Când, la 28 Iunie 1940, ultimatumul rusesc însemna o nouă etapă tragică în drama unității româneşti, acest destin unitar îşi dovedea din nou sensul patetic, La “glasul blândei Basarabii”, sute de mii de Români au căzut cu fața la Răsărit, în cruciada împotriva bolșevismului. Înfrântă şi umilită printr’o capitulaţie ruşinoasă, România pierdea din nou Basarabia şi Bucovina de Nord în 1944. Ele erau încorporate Rusiei. Un proces de rusificare mai cumplit ca în trecut, purtat pe o scară mult mai mare şi cu procedee mult mai sângeroase, are loc de cincisprezece ani încoace în Basarabia marilor voevozi, la al cărei destin se raliază acum voevodala Bucovină de Nord. Dar destinul Basarabiei se proiectează şi acum pe soarta tragică a întregului neam românesc. Printr’un paradox cumplit al istoriei, nici acum nu sunt frontiere. Şi reînvierea va trebui să vină tot împreună.

George SOROCEANU

Preluare din revista Destin, ediția comemorativă apărută în 1959, la 100 de ani de la Unirea din 24 ianuarie 1859

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost