Interviu cu Darío Madrid: „Nu trebuie să apărăm o « legendă albă » a Inchiziției, ci doar să o punem în context”

de

Darío Madrid este pseudonimul lui Gonzalo Fernández, cercetător istoric și avocat. Cu specializări în dreptul penal și în dreptul muncii, este autorul a numeroase articole despre Legenda Neagră, Inchiziție și cucerirea Americii, fiind invitat să ia cuvântul la diverse conferințe și întâlniri pe teme istorice. Pentru activitatea sa de propagare a istoriei spaniole, a fost distins cu medalia Universitas Summa Cum Laude de către GEES Spania (Grupo Especial de Escoltas, Emergencias y Seguridad).

Într-un interviu acordat jurnalistului spaniol Alvaro Peñas, Darío Madrid vorbește despre prima sa carte, La Inquisición española. Realidad y procedimiento del Santo Oficio („Inchiziția spaniolă. Realitatea și procedurile Sfântului Oficiu”), un volum care descrie modul în care se desfășurau procedurile în fața tribunalelor Inchiziției.

Alvaro Peñas: De ce o carte despre Inchiziția spaniolă?

Darío Madrid: Dintotdeauna m-a atras acest subiect. Prima mea carte despre Inchiziție am cumpărat-o în 1984. Îmi place istoria, iar cea a Inchiziției spaniole este foarte interesantă, mai ales atunci când descoperi că inchizitorii de fapt nu au folosit instrumentele de tortură pe care le-am văzut în filme, în muzee sau expoziții; și aici mă refer la „fecioara de fier”, „leagănul lui Iuda” sau „spintecătorul de sâni”. Mă voi referi la ultimul exemplu. Jurnalistul Antonio Maestre s-a folosit de un tablou al martiriului Sfintei Mucenițe Agata, în care romanii îi smulg sânii, și l-a descris drept o tortură comisă de Inchiziție. A fost tortură, într-adevăr, însă nu cu acel instrument.

Și mă mai frapează și procedura, în calitate de avocat. Aceasta era foarte strictă și absolut totul era consemnat în scris, până și strigătele de durere ale celor torturați. Așa că, în urmă cu patru ani, am început să cercetez tema și în cele din urmă am scris această carte.

Alvaro Peñas: Faptul că inchizitorii au descris tot ce se petrecea demistifică toată povestea.

Darío Madrid: Exact. Acolo unde nu există dosarele, avem rezumatul ședinței de judecată sau sentința tribunalului. De aceea știm că, în intervalul 1540-1700, au fost executați 3% dintre cei care au ajuns înaintea tribunalului, adică aproximativ 3.000 de persoane. O cifră foarte departe de cea precizată de Juan Antonio Llorente (primul care a scris o carte despre Inchiziție), potrivit căruia ar fi fost treizeci de mii de oameni executați.

 Alvaro Peñas: Cifra este foarte mică pentru ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă, dacă ne gândim la războaiele religioase și ascensiunea protestantismului.

Așa este, dacă luăm în considerare, de exemplu, ceea ce s-a petrecut în Franța în Noaptea Sfântului Bartolomeu, când în decurs de cinci zile au fost uciși 15.000 de hughenoți. Sau în Anglia, unde cifrele nu sunt prea clare, dar știm că Henric al VIII-lea i-a persecutat pe catolici; fiica sa, Maria, care era catolică, i-a persecutat pe anglicani, iar Elisabeta, la rândul ei, i-a persecutat pe catolici. În acele vremuri nu exista toleranță religioasă. Diferența este că Inchiziția spaniolă a durat mai mult decât alte instituții religioase, deși, în cele din urmă, rolul său s-a limitat în a veghea la respectarea bunelor moravuri.

 Alvaro Peñas: Spre deosebire de instanțele civile, în procesele Inchiziției exista un avocat al apărării.

Darío Madrid: Exista un asemenea avocat, dar acesta era desemnat de instanță, fiind un funcționar al acesteia. Sarcina sa era să îl apere pe acuzat și să semnaleze orice nereguli în cadrul procedurilor, ceea ce era destul de neobișnuit, întrucât inchizitorii erau foarte meticuloși. Aceștia chiar se bucurau de un mare prestigiu și erau foarte apreciați în acele timpuri.

Alvaro Peñas: Deci Inchiziția era mai binevoitoare față de acuzat decât un tribunal civil? 

Darío Madrid: În ceea ce privește tortura, da. Tortura era aplicată pretutindeni, însă Inchiziția era foarte strictă. Într-un tribunal civil, era la discreția judecătorului, în timp ce inchizitorii trebuiau să respecte niște reguli. În plus, tortura era aplicată de Inchiziție la sfârșitul procedurilor, ancheta fiind deja efectuată, pe când în instanțele civile tortura se făcea de regulă la început. Inchizitorii erau mult mai structurați.

Inchiziția nu urmărea cu adevărat condamnarea păcătosului, ci pocăința acestuia. Prin urmare, cei care se pocăiau erau salvați și doar aceia care nu o făceau sau se pocăiau prea târziu erau condamnați la rug sau la galere, în funcție de infracțiunea comisă. De fapt, pentru vremea respectivă, sentințele nu erau prea aspre, întrucât ceea ce urmăreau acuzatorii era de fapt pocăința. Până și sentințele pe viață se încheiau adesea după câțiva ani, iar pedeapsa era executată acasă. Cel mai rău era la începutul procedurii, când suspectul intra în închisoarea secretă și putea rămâne acolo chiar câțiva ani. De exemplu, călugărul Luis de León a stat patru ani în închisoare înainte de a fi judecat.

Alvaro Peñas: Cu toate acestea, în mentalul colectiv a rămas imaginea nocivă a inchizitorului, apărută ca un atac propagandistic împotriva Spaniei, considerată la acea vreme „Sabia Bisericii”. Nu credeți că există, în general, o încercare de diabolizare a Inchiziției catolice, însă nu și a celei protestante?

Darío Madrid:  Adevărul este că toate aceste atacuri au venit din partea protestanților olandezi care, la fel cum au folosit cucerirea Americii ca propagandă împotriva Spaniei, au folosit și Inchiziția, exagerând enorm. De exemplu, volumul Artes de la Inquisición Española, publicat în 1567 de Reinaldo González Montano, pseudonimul unui protestant spaniol despre care se credea că a fugit din Valladolid, este un catalog de barbarii aflat la baza legendei negre a Inchiziției.

Pe de altă parte, persecuțiile duse de protestanți au fost extreme. Calviniștii au executat 500 de persoane într-un oraș care avea 3.000 de locuitori. Să ne reamintim și de celebrul caz al lui Miguel Servet, condamnat de Jean Calvin, pe care mulți îl pun pe seama Inchiziției spaniole, așa cum mulți cred, în mod eronat, că Galileo Galilei a fost ars de Biserică.

Alvaro Peñas: Este Inchiziția folosită ca armă pentru a ataca Biserica?

Darío Madrid:  Da, de către stânga politică în atacul său continuu asupra Bisericii.

 Alvaro Peñas: Această propagandă a devenit cultura populară, ceea ce este o problemă. În filmele lansate la Hollywood anul acesta, Inchiziția spaniolă este prezentată ca fiind „cea mai întunecată perioadă din istoria Bisericii”.

Darío Madrid:  Ceea ce se uită este că, în acele timpuri, erezia era persecutată în toate țările. Aceasta era considerată cea mai gravă dintre crime, iar acest lucru se întâmpla peste tot. De aceea, Calvin, care scăpase de Inchiziția franceză, l-a denunțat pe Servet care a fost ars pe rug, pentru că ar fi scris cărți eretice.

Alvaro Peñas: Mitul rămâne foarte puternic nu doar la Hollywood, ci și în Spania. 

Darío Madrid: Da, aici se vinde foarte mult imaginea unei Spanii și a unei Biserici întunecate, în care inchizitorii sunt personaje sinistre. Asta nu înseamnă că trebuie să apărăm o legendă albă a inchiziției, ci pur și simplu trebuie pusă în context. De exemplu, au fost persoane denunțate pentru blasfemie și duse în închisoarea secretă, unde au stat mult timp până când tribunalul le-a hotărât soarta. În unele cazuri pedeapsa a constat în a repeta de mai multe ori rugăciunea Tatăl Nostru, dar deja petrecuseră un an întreg în închisoare. Ideea este că acest lucru s-a întâmplat și în alte țări, iar cel mai brutal exemplu este cel al vrăjitoarelor.

Alvaro Peñas:În Spania nu au existat vânători de vrăjitoare ca în Germania, Franța sau Elveția. De ce?  

Darío Madrid: Ei bine, datorită Inchiziției. Primul regulament care a apărut în Spania datează din 1525. Potrivit acestuia, poveștile despre vrăjitoare nu ar trebui crezute. Acestea nu există, fiind vorba despre femei bolnave, nebune sau mincinoase. După tristul și faimosul proces inchizitorial de la Logroño, cel al vrăjitoarelor din Zugarramurdi, în care șase persoane au fost arse și cinci au murit în timpul procedurilor, celebrul inchizitor Alonso de Salazar a insistat ca aceasta să nu se mai repete. Din acest motiv, doar zeci de vrăjitoare au fost arse în Spania, în timp ce în Europa, unde mulți oameni cu carte credeau că aceste femei au relații cu diavolul sau zboară pe mături, au fost arse zeci de mii.

Alvaro Peñas: Cu toate acestea, în Spania sunt încă mulți cei care cred că sunt nepoatele vrăjitoarelor care nu au putut fi arse…

Darío Madrid: Sigur, dar pur și simplu nu este adevărat. Sunt ca muzeele Inchiziției – cu totul false. Niciuna dintre piesele expuse nu a fost folosită de inchizitori. În Spania avem două muzee ale torturii, la Santillana del Mar și Toledo, iar în Granada există chiar Muzeul Inchiziției. În acesta din urmă se poate vedea „fecioara de fier” și tot felul de instrumente de tortură, precum scaunul inchizitorial. Pentru a-l determina pe prizonier să mărturisească, spătarul și șezutul acestuia erau pline de cuie; nici scaunul acesta nu a fost folosit, de fapt, de Inchiziție.

Alvaro Peñas: Un alt mit comun este cel al persecuției indienilor de către Inchiziție în America spaniolă.

Darío Madrid:  Inchiziția a fost foarte puțin activă în America spaniolă. Existau trei tribunale: la New Mexico, Lima și Cartagena de Indias (care a început în 1700). Iar indienii nu au fost persecutați pentru că erau considerați neofiți; a existat un singur caz al unui șef de trib care a fost ars, dar acesta a fost, așa cum am spus, singurul. Inchiziția se ocupa de cei născuți în peninsulă, de copiii lor și de descendenții spaniolilor. Doar 60 de persoane au fost executate.

Alvaro Peñas: Anii din urmă ai Inchiziției sunt adesea prezentați drept „dovadă” că Spania ar fi fost o țară înapoiată. Cum era Inchiziția în această perioadă?

Darío Madrid: Aș vrea să menționez un detaliu foarte interesant legat de momentul în care trupele franceze au intrat în Madrid în 1808. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să vadă închisorile Inchiziției, care se aflau în Plaza de Santo Domingo, crezând că vor găsi tot felul de barbarii, dar au fost dezamăgiți. Adevărul este că, începând cu Filip al V-lea, Inchiziția a fost utilizată pentru a păstra bunele obiceiuri, ca instrument politic în serviciul monarhilor, pierzându-și funcția inițială.

Traducere de: Dragoș Moldoveanu

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost