Omul deplin al culturii române

de

Teza omului deplin se pare este inițiată de Nicolae Iorga, și de aici o preia Constantin Noica, referindu-se la Mihai Eminescu: „În 1939, vorbind despre Mihai Eminescu cel din caiete, N. Iorga scria …: «Un om complet…» Nu e vorba de un om complet în sensul de împlinit, ca Goethe; … Eminescu este o conștiință de cultură completă, de la înțelegerea tragicului antic ca tragic al edificării la un capăt al culturii până la organul, oricât de nedezvoltat la el, al matematicilor, pentru celălalt capăt al culturii.” (Noica, Eminescu sau gânduri …, p.69). Mai înainte, Maiorescu vorbea despre Eminescu ca „rege al cugetării omenești”.

La noi, Eminescu ne-a dat posibilitatea să înțelegem cine suntem și să ne recăpătăm conștiința de sine, a unității originare. Este adevărul tulburător, pe care, în prăbușirea noastră sub demagogia celor mai corupte elite de la fanarioți încoace l-am cam uitat: fără cultură suntem pierduți, iar esența culturii este cultivarea cu grijă a limbii gândului românesc. Eminescu este despre cum putem fi. Este despre omul românesc: „Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile platonice reținute sau sistemele de filosofie posibilă – e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe ți-l dă o conștiință deschisă către tot.” (Noica, Eminescu sau gânduri …, p.18).

Noica, astfel, duce mai departe revelația lui Iorga: Eminescu este românul-prototip. Omul deplin nu este o opțiune, este o necesitate, arată Constantin Noica. Omul complet al unei culturii îi definește potențialul pe care îl redă, inteligibil, societății din care provine și lumii, ridicându-l la nivelul de națiune conștientă de potențialul său. Noica arăta încă din 1975 că spațiul românesc resimte nevoia „refacerii omului complet”. El avea în vedere reconsiderarea lui Eminescu în deplinătatea sa, depășind sintagma „Eminescu – cel mai mare poet”.

„Rodnicia întâlnirii [cu opera lui Eminescu] va fi cea de a-ți arăta tocmai ce este a fi un om complet, «într-o vreme în care ceea ce este mai necesar pentru noi este această refacere a omului complet.»” (Noica, 2014, p.58).

Tot Noica ne arată că Eminescu, ca om deplin al culturii române se mișcă între neam și Dumnezeu – întocmai cum mărturisește și Țuțea, aproape 100 de ani mai târziu  după Eminescu. În manuscrisul 2257, la mică distanță una de cealaltă, Noica descoperă aceste rânduri: „Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc charte și resbele, zugrăvesc împărății despre cari lui nici prin gând nu-i trece… .” „Dumnezeu e un atom, un punct matematic; punctul comun unde se topesc toate puterile pământului, spre a constitui organismul de legi, sistem cosmic”. (Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, pp.29-30). Lumea se mișcă între neam și Dumnezeu, între loc, definit prin comunitatea de apartenență și Dumnezeu, chiar l-a creat „topind toate puterile”.

Noica operaționalizează deplinătatea lui Eminescu proiectându-l pe ecranele unor uriași care țin pe umerii lor civilizația: Goethe, Leonardo, Pascal și ajunge inevitabil la concluzia că lumina eminesciană nu încape pe pânza acestora.

„Darul ce ni l-a făcut Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care-a înțeles să fie om deplin. Cineva care n-a vroit să fie al doilea.” (Noica, Eminescu sau gânduri …, p.121)

În alt loc al îndreptarului noician al „omului deplin” aflăm că o altă trăsătură a acestuia este „funcția lui în cultura noastră” (Noica, Eminescu, sau gânduri despre omul deplin …, p.20). Noica își lămurește perspectiva asupra rolului „funcțional” esențial al lui Eminescu că acesta este preocupat să „elibereze gândirea și s-o scoată din strânsoarea și indistincția unității.” (idem, p.24), ajungând la descoperirea potențialului românesc prin conștientizarea capabilităților de construcție ale limbii.  Este ceea ce face diferența dintre etnic și național, dintre întregul primar și întregul cu voință conștientă, de lumea sensurilor definitorii pentru spațiul românesc. Eminescu este ființarea prototipică a românescului adusă la cunoștința noastră, a tuturor: „Neființa aduce totuși odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el. Întreg evantaiul lui de deschideri către lume și cultură se strânge pentru noi într-o inimă, care bate.”(Noica, p.120)

Eminescu este sinteza însăși, ordinea noastră și abilitatea, de a vedea „dintr-o dată” la scara lumii:

„Căci nu de judecat critic, de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o conștiință de cultură de dindărătul nostru – de la folclor și până la științele pozitive – , devenind astfel conștiința noastră mai bună, sau poate mustrarea de conștiință a oricărui intelectual, care-i vede necuprinsul, adică sinteza totuși.” (Noica, p.17)

Cu alte cuvinte, omul deplin al culturii române, Mihai Eminescu, este cel care a inaugurat definitiv pentru români și lumii modul de a fi românesc.

Clasa politică are ca rost:

– Apărarea neamului prin apărarea statului și a legăturii dintre stat și națiune – rostul ei fundamental, fiind la încheietura dintre popor și stat.

– Direcționarea energiilor naționale spre progresul individual și național – prin politici generale, și culturale;

– Organizarea muncii naționale prin politici fiscale, industriale, agricole;

– Cultivarea și protejarea caracterelor prin politici educaționale și culturale;

Azi

Care este situația în care ne aflăm? Azi-ul descris atât de precis de Eminescu e atât de actual!

Eminescu:

„«Iată situația în care ne aflăm. Ne-am modificat legislațiunea … după placul străinilor. …. și, neavând nici industrie, nici negoț, suntem în pericol a pierde până și țărâna … razimul nostru nu poate fi  decât în țară, în întărirea ei, în dezvoltarea aptitudinilor ei.»” I. Bădescu, Soc.Em, p.177

Funcția statului

Rosturile clasei politice se decriptează întotdeauna prin răspunsul la întrebarea: ce vrem de la stat? Ce funcție conferim acestuia?

Primul rost al statului, arată Eminescu, este organizarea muncii naționale:

„«Două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din țară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea și apărarea muncii industriale. Amândouă de o valoare egală, chemate a asigura existența națională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din Rusia, a cotropirii economice ce poate veni din Apus.» … [mai sunt necesare] 3) raporturi de compensație între popor și clasele diriguitoare.” I.Bădescu, Soc.Em., p.178

Ideile majore eminesciene:

Vom trece în revistă câteva din axele gândirii eminesciene relevante pentru funcția și rosturile politicului (stat și politicieni).

– Legea compensației – este legea echilibrului între categoriile sociale cele mai importante dintr-o societate, dintre elite (clasa politică, intelectualii) și cei care produc efectiv ceva.

o Între elite și mase (popor) „Numai elitele înălțate prin muncă, adică cele care produc «înlesniri de civilizațiune» popoarelor, se înalță cu adevărat la rangul de factor de direcționare istorică a popoarelor.” I.Bădescu, Soc Em., p.232

– Caracterul organic al statului

  • Progres organic – adică;
  • Prin muncă;
  • Competență;
  • Prin încurajarea caracterelor (educația): „«Între caracter și inteligență n-ar trebuie să existe alegere. Inteligențe se găsesc foarte adese – caractere foarte rare.»” IBădescu, Soc.Em., p.219.

Categoria socială de bază este țărănimea – depozitarea culturii și moralei muncii, atât cât mai este

Apoi muncitorimea industrială și intelectualitatea, dar intelectualitatea orientată către facilitarea muncii naționale, nu către disprețuirea muncii și a țării.

  • Prin asimilare sufletească a conținuturilor;
  • Apoi punerea în relație a formelor legislative cu conținutul sufletesc al normei, al tradiției;
  • Prin raport proporțional între efortul muncii depuse și salariu (scala corectă a salariilor).

Prin susținerea salariului natural care poate permite propagarea neamului – I. Bădescu, Soc.Em, p.249 – venitul minim trebuie să asigure reproducerea națiunii pe toate etajele sale demografice

  • Prin protejarea neamului și a cadrelor multiplicării sale: familia, pământul, afacerile, căile de comerț să servească multiplicării muncii naționale, nu scurgerii plus-valorii în afară. „«Negoț, comunicații, drumuri de fier sunt ca veninurile tari: vindecă bine întrebuințate, nimicesc rău întrebuințate. Pentru state bine organizate, în care producția internă e foarte diversificată, orice drum nou aduce un spor de putere și de dominațiune asupra naturii; în state rău și inept organizate, orice drum nou, orice comunicație nouă, e un nou canal prin care se storc sucurile sale vitale, precum se întâmplă cu Irlanda …, cu Turcia …».” – I. Bădescu, Soc. Em., p.157

„De vină nu sunt drumurile de fier sau împrumuturile, ci utilitatea socială care li se dă” – IB., SocEm, p.155 servesc economia națională productivă sau economia tranzacțională a unora pentru care România e doar o vacă de muls?

Modelul

Modelul dezvoltării politice este epoca voievodală.

O națiune se dezvoltă când se înmulțește.

Când legile sunt compatibile cu datinile țării, iar elitele organice, servesc poporul.

„Nu putem să pierdem din vedere că reîntoarcerea la vechile datini nu înseamnă altceva decât întoarcerea la așezământul lui Mihai, fapt care se dovedește prin citirea legilor lui Matei Basarab, legi cu totul reacționare, cum am zice astăzi … Reformele reacționare ale lui Matei Basarab și nepomenita împilare a lui Constantin Basarab împinseră pe popor la desperare și la răscoală. Dorobanții și călărașii — iar nu seimenii — se scoală în contra tiranilor țării.

Iată dar până și Matei Basarab devenit tiran al țării [în presa liberală a vremii, cazul «Românului»].

„«Românul» ne dă elemente pentru a judeca acea tiranie .

Sub fanarioți, la 1740, erau numai 147000 familii în țară.

La 1745 numai 70000 familii.

La 1756 numai 35000 familii.

Știe modernul Erodot cîte familii erau sub Matei Basarab?

400000, ceea ce corespunde c-o populație de 2 milioane și mai bine. Bugetul țării era de 700000 de galbeni, ceea ce ar fi în moneta de azi 8 1/2 milioane de franci, sumă fabuloasă pentru timpul fanarioților; oștirea era de 100000 până la 150000 de oameni. Paul din Aleppo, martor ocular, spune că țara e foarte des populată , populațiune imensă .

De la două milioane populația scade sub fanarioți la 175 000 suflete [în epoca fanariotă, s.n.].” (Eminescu, XII, 45)

Răul Țării

– „Progresul”, modernizarea fără minte la marginile centrului de putere înseamnă adesea adâncirea decalajelor și a subdezvoltării – decăderea în „semibarbarie”

  • „«Semibarbaria e o stare de degradare, de regres, este coruperea unui popor primitiv prin viciile unei civilizații străine. Un popor barbar e bunăoară religios.” (Eminescu, XII, p.379)
  •  În plan internațional, subdezvoltarea unei țări se produce când, la munci de valoare egală, recompensarea muncii este inegală.

– Nu egalitatea, ci libertatea este problema centrală a societății

„«Fără libertate și fără inegalitate nu există progres. Cine zice însă libertate inegalitate zice. Nimic nu este mai inegalitar decât libertatea. Inegalitatea reală e însă întemeiată pe cantități de muncă…»” – Bădescu, Soc. Em., p.276

– Statul demagogic:

  •  Proclamă egalitatea/egalitarismul
  • Organizat în societăți de exploatare
  • Confiscă instituțiile și le ancorează la acest proces
  • Practică naționalismul demagogic și cosmopolitismul – cei mai mari dușmani ai națiunii, politicile și discursul acestora falsificând realitatea

Naționalismul demagogic ascunde după vorbe grandioase un veritabil program de exploatare a țării

Cosmopolitismul proclamă neimportanța poporului, a familiei, și, în final, a statului, fiind adeptul frăției de interese.

Ambele distrug marile modele ale poporului (eroii, marii învățați, martirii etc.)

Profesează o singură competență, aceea a jafului.

„«Astfel, suma neproporționat de mare care se ia în fiecare an din averea comună, în loc de a se întrebuința la dezvoltarea vieții economice și de cultură a populațiunilor, se împarte în sinecure mari și mici pentru o clasă de oameni, fără știință, fără merit, cari, tocmai pentru că n-au niciuna, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele  de a veni la putere sau de a se menține la putere sunt bune. … Cine suferă mai mult prin această stare de lucruri sunt elementele muncitoare și sănătoase ale națiunii noastre, sunt toți aceea care nu aspiră la privilegii și sinecure ci trăiesc din produsul muncii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale nației se observă o scădere continuă a averii, sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase până și cel din urmă ban, pentru a întreține cu el luxul unor nulități ambițioase, incapabile de muncă, precum sunt incapabile de dreptate și de adevăr…»” (Eminescu, XII, 1985, pp.19-20, în I. Bădescu, SocEm., p.250)

o Nu respectă legea compensației

„Cheltuieli improductive”

Nu facilitează munca poporului

Consum de lux

În consecință, poporul se mizerabilizează, „pierde substanță națională”, cresc morbiditatea, divorțialitatea, mortalitatea, emigrația – poporul se topește! – avem cea mai mare emigrație din Europa, a doua din lume, după Siria – aflată în război.

– Economie tranzacțională, nu productivă – care nu este solidară cu neamul ci cu marii comercianți din afară și cu interesele mijlocitorilor lor dinlăuntru. Economia tranzacțională va înghiți întreaga economie productivă a unei țări.  IB, SocEm, p.158

o Elite politicianiste („pătura superpusă”) – cea care nu produce înlesniri de civilizațiune, care nu înlesnește munca poporului, celor mulți. Cea care se află într-un raport negativ cu poporul, cu cei ce muncesc. „«Baza unică a oricărei civilizații și culturi naționale, așadar, este munca. … Totalitatea celor care trăiesc fără muncă alcătuiesc o pură «superfetație», o «pătură superpus», trăind din suma de puteri ale poporului, pe seama, dar în afara și împotriva culturii și vieții acestuia.” I. Bădescu, Soc.Em, p.190

Pătura superpusă este „răul Țării”: „Răul de căpetenie al organizării noastre sociale este posibilitatea ce se dă străinilor și păturei de feneanți, grecotei, franțuziți , bonjuriști , demagogi de-a exploata poporul sub o formă ori sub alta. Asta e cheia tuturor relelor și tuturor suferințelor, acesta cuvântul cu care se dezleagă cimilitura putrejunii sociale și politice din România.

Posibilitatea dată unor nulități și unor parveniți de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsueli; posibilitatea constituțională dată unor oameni de proveniență incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensație, iată răul, incurabil poate, al organizației noastre.” (Eminescu, XII, 303)

o În final, statul demagogic ajunge să distrugă poporul – să consume însăși substanța lui națională, prin trebuințe bugetate care nu au legătură cu nevoile de conservare și de ridicare ale poporului, cu ușurarea muncii acestuia. „Eminescu este convins că orice fenomen de împuținare a avuției naționale este un factor de primejdie etnică, nu doar factor economic negativ.” – IB., SocEm., p.127

Ce să facă omul politic?

Care este rolul omului politic, al parlamentarului? Omul politic este ales în virtutea unor promisiuni de mai bine, al semnalării unor lucruri grave – pe care va trebui să caute să le îndrepte, din nemulțumirea maselor de alte partide (vot negativ). Ce poate face, în esență?

– Să ușureze munca poporului – „să faciliteze civilizația”

– Încurajând competența

Ce înseamnă „încurajarea competenței”?

– Să întărească corpurile profesionale

– Să profesionalizeze instituțiile – calea cea mai bună pentru organizarea muncii naționale cu oameni de caracter

– Să susțină activitățile productive naționale prin legislație specială

– Să se înconjoare de specialiști care să îi propună soluții

– Să nu vorbească fără să cunoască/să se informeze

Dar să contribuie la dezvoltarea organică a țării?

Timpul este de două feluri, de ceva vreme: diurn – lucrativ, post-diurn – familial, cu excepțiile de rigoare. Primul este al organizației profesionale, cel de-al doilea, al acasă.

– Prin încurajarea forțelor reale, productive, morale, constitutive ale națiunii. Care sunt aceste forțe?

  • Corpurile profesionale – în timpul de lucru

Educație

Politică bancară, fiscală etc.

  • Familia – în timpul de acasă

Maternitatea

Tinerele familii

Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Ed. Porto-Franco, Galați, 1994

Mihai Eminescu, Opere XII, Editura Academiei, 1985, Coordonatorul ediției:  AL. OPREA, DIMITRIE VATAMANIUC, responsabil al secțiunii de publicistică, stabilirea paternității textelor, comentariile.

Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Humanitas, 2014 [1975]

AUTOR: RADU BALTASIU

 

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost