10 septembrie. 152 de ani de la moartea eroului Avram Iancu

de

Marți, 10 septembrie, se împlinesc 152 de la moartea lui Avram Iancu, conducător al Revoluţiei române din Transilvania de la 1848-1849 şi al armatei populare din Transilvania.

Avram Iancu- avocat, personalitate marcantă a istoriei paşoptiste a României- s-a născut la Vidra de sus, astăzi comuna Avram Iancu, din judeţul Alba, în anul 1824, într-o familie de moţi înstăriţi, notează Rador.

Părinţii săi erau Alexandru Iancu, pădurar, apoi jude comunal, iar mama se numea Maria, o femeie mică de statură, harnică şi înţeleaptă.

Avram parcurge primii ani de şcoală la Vidra, la marginea crângului „Târsa”, dascăl fiindu-i Mihai Gomboş- şi Câmpeni, unde dascăl îi va fi Mihai Ioanette, clasele elementare le frecventează la Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar cel superior- în anul 1841, în clasa superioară de umanităţi la Liceul Piariştilor unde va absolvi şi cele două clase de filosofie- şi Facultatea de Drept la Cluj. A fost un elev remarcabil, iar materiile preferate erau matematica şi istoria.

După absolvirea facultăţii, cu calificativul „eminent”, în anul 1845, Avram Iancu nu a putut profesa ca avocat pentru că nu era nobil ci plebeu.

Va merge la Târgu Mureş unde devine practicant la Curtea de Apel a Transilvaniei (aşa numita Tablă Regească), cu scopul de a se pregăti în meseria de avocat, a cărei atestare o primeşte în anul 1848.

Mare iubitor de neam şi ţară, Avram Iancu intră în opoziţie cu politica acelor vremuri, astfel că, în preajma izbucnirii revoluţiei, se afla în elita intelectulităţii româneşti din Ardeal.

În luna martie 1848, sosesc în Transilvania veştile despre revoluţia din Ungaria. Tinerii maghiari din Târgu Mureş, unde se afla şi Avram Iancu şi colegii săi, organizează o manifestaţie patriotică, pentru a serba proclamarea libertăţii. Canceliştii români sunt şi ei invitaţi la sărbătoarea maghiarilor, la care vor participa Avram şi colegii. Se redactează de către maghiari un memoriu, adresat împăratului austriac, prin care se cereau libertăţi pentru naţiunea maghiară din Transilvania. Nouă cancelişti români, printre care şi Avram Iancu, semnează şi ei acest memoriu, în acel moment ei crezând că libertatea maghiarilor va însemna libertate şi pentru români.

La 15 martie 1848, însă, la Budapesta, este adoptată o moţiune care prevedea unirea forţată a acestei provincii cu Ungaria, o iniţiativă total potrivnică românilor majoritari din Transilvania, a căror cauză era puternic susţinută de Avram Iancu. El milita pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor.

Dieta de la Cluj a votat separarea forţelor revolutionare române şi maghiare, iar ţărănimea din Transilvania se va ridica la luptă pentru rezolvarea problemelor naţionale şi sociale.

După anexarea la Ungaria şi după ce guvernatorul Teleki a trecut la măsuri dure împotriva românilor, la 30 aprilie 1848 se decide organizarea, la Blaj, în 15 mai a unei Mari Adunări Naţionale, ce avea să se constituie într-o demonstraţie de forţă şi solidaritate naţională românească.

Aproximativ 40.000 de oameni, printre care şi revoluţionari din Moldova – Alecu Russo, Alexandru Ioan Cuza – , Dimitrie Brătianu din Ţara Românească precum şi transilvăneni stabiliţi în Muntenia – A.T. Laurian, I. Maiorescu, Aaron Florian, precum şi Avram Iancu, cel mai iubit dintre conducătorii transilvăneni ai Revoluţiei de la 1848, un strălucit conducător militar şi un important om politic, au adoptat o Proclamație prin care cereau împăratului Ferdinand I al Austriei desființarea iobăgiei, libertatea tiparului, înființarea unor instituții de învățământ în limba română etc.

Împăratul fusese de acord să fie ținute două întâlniri în funcție de religie, dar românii au decis că nu era nevoie de o astfel de separare. La locul adunării au fost trimiși doi comisari împreună cu o mică armată pentru a asigura ordinea. Aceștia au constatat după adunare că românii s-au comportat exemplar și nu a fost nevoie de vreo intervenție a forțelor de ordine. După ce românii transilvăneni întruniți la Blaj au declarat că sunt loiali Imperiului Austriac, au depus un jurământ în acest sens deși nu au fost obligați. Apoi au început discuțiile cu privire la problemele de interes național, în final adoptându-se petiția care a fost trimisă la împărat prin episcopul Andrei Șaguna.

Președinți ai adunării au fost episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, iar vicepreședinți Simion Bărnuțiu și George Barițiu. Secretar al adunării a fost canonicul Timotei Cipariu.

După Adunare, au fost organizate legiuni româneşti care au respins forţele militare maghiare ce încercau să pătrundă în munţi, Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac au susţinut necesitatea de a se ajunge la un acord între conducătorii Revoluţiei Române şi ai celei maghiare, insă tratativele încercate între cele două părţi au eşuat.

În timpul Revoluţiei, Avram Iancu a fost conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, cu ajutorul cărora a organizat apărarea în acea zonă. A respins multe atacuri ale armatei maghiare care erau superioare atât ca număr cât şi ca armament, câstigându-şi astfel numele de „Craiul (crăişorul) munţilor”.

În 16-28 iulie 1849, Parlamentul maghiar vota legea naţionalitatilor prin care românii din Transilvania primeau drepturi politice, iar la stăruinţele lui Nicolae Bălcescu, Avram Iancu se angaja să nu atace armata maghiară, iar Kossuth publica decretul privind încetarea luptelor dintre maghiari şi români.

Însă, între 1 şi 13 august 1849 armata maghiară capitula la Siria, iar românii au fost obligaţi de comandantul armatei austriece să depună armele. Astfel, conflictul dintre naţionalităţile asuprite a dus la înfrângerea revoluţiei.

La 13 august 1849, bolnav şi trist că nu şi-a vazut îndeplinită dorinţa de a scăpa ţăranii de abuzurile habsburgilor, Avram Iancu se va retrage printre moţii lui, în Munţii Apuseni, unde va înfăptui o nouă organizare civilă a zonei.

În acelaşi an, Iancu va susţine drepturile naţionale ale românilor la Viena, unde va refuza să primească o decoraţie imperială şi unde va afirma: ”Naţiunii să i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu”.

În anul 1850, Avram Iancu refuză să se întalnescă cu împăratul Austriei, Franz Josef care se afla în vizită în Transilvania.

Tot atunci, parcă premonitoriu, el îşi va redacta testamentul, intitulat „Ultima mea voinţă”, în care afirma, printre altele: “Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, ca speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu stiu cate zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotarât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele.”

Imediat după aceasta, el este arestat la Hălmagiu şi trimis la închisoare la Alba Iulia, unde este bătut şi umilit de către un ofiţer aflat în slujba împăratului Austriei.

Va fi eliberat din închisoare, îşi va petrece timpul rătăcind prin munţi, pe Valea Arieşului, apoi se va adăposti în localitatea Baia de Criş, în casa covrigarului Ioan Stupină, unde-şi petrecea serile cântând, acompaniat de fluier, oamenilor care veneau să-l asculte.

Acolo îşi va da Avram Iancu ultima suflare, la 10 septembrie 1872, pe prispa casei covrigarului Ioan Stupină şi va fi înmormântat la 13 septembrie 1872, la cimitirul din satul Ţebea, lângă gorunul lui Horea, conform dorinţei sale testamentare.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost