Scrisoarea din 1939 a lui John F. Kennedy către tatăl său după ce a vizitat Palestina

Dragă tată:

M-am gândit să-ți scriu impresiile mele despre Palestina cât timp erau încă proaspete în mintea mea, deși fără îndoială, dacă îi cunoști pe evrei, cunoști „toată” povestea. Merită să vedem realitatea în întregime.

Când discutăm problemele palestiniene, ne întoarcem în mod natural la perioada de dinainte de război. Palestina era la acea vreme sub Turcia, locuită de arabi musulmani cu o mână de creștini răspândiți printre ei. Existau și câteva mii de evrei, deși la acea vreme mișcarea sioniștilor nu luase proporții mari. În timpul războiului, guvernul britanic, dorind atât ajutorul evreilor, cât și al arabilor, a făcut promisiuni separate amândurora, una în declarația MacMahon, cealaltă în declarația Balfour. Termenii din declarația MacMahon care garantează un stat arab independent erau destul de vagi, iar delimitarea teritorială era la fel de vagă. Declarația Balfour a fost, de asemenea, nedefinită, dând cu o mână ceea ce lua înapoi cu cealaltă.

Analizând întreaga chestiune acum, este inutil să discutăm care are pretenția „mai corectă”. Important este să încerci să găsești o soluție care să funcționeze, nu să încerci să prezinți o soluție bazată pe aceste două promisiuni vagi, nedefinite și contradictorii.

Revenind la situația din 1922, când a fost dat mandatul în favoarea înființării unui cămin național pentru evrei, situația a fost dificilă, totuși, a căpătat proporții serioase în timpul depresei economice și creșterii problemei refugiaților. Odată cu venirea acestor noi imigranți evrei, un nou capital s-a revărsat în Palestina. Acest capital le-a permis evreilor să achiziționeze aproximativ 15% din teritoriu care includea cele mai fertile pământuri.

Arabii s-au opus în mod natural invadării evreiești. Ei au simțit că evreii, dacă li se permite, vor domina în țara lor atât numeric, cât și economic. Britanicii s-au străduit să rezolve situația și au trimis mai multe comisii. Un plan de împărțire a fost prezentat în 1936 care susținea împărțirea Palestinei în două state independente, cu Ierusalimul și alte orașe precum Haifa cu o populație arabă și evreiască aproximativ egală și, întâmplător, teritoriul prin care curge petrolul din Irak; toate acestea trebuiau să fie sub control britanic.

Din cauza dificultăților pe care acest plan le-a prezentat, pentru că ambele părți au refuzat să-l semneze din cauza faptului că ar lăsa două state mici care nu ar fi putut subzistă independent de Anglia și, în cele din urmă, și probabil cel mai important, pentru că Mussolini s-a opus acestei schimbări a status quo-ului, acest plan nu a fost pus în aplicare.

În 1939 a avut loc o conferință la Londra în care cele două grupuri au încercat să reconcilieze diferențele. Deoarece acest lucru era imposibil, guvernul britanic a declarat că se simte liber acum să-și prezinte propria soluție. Acest lucru l-au făcut în Cartea Albă, care a fost respinsă de ambele părți.

Evreii au fost deosebit de furioși când au văzut că toată speranța pentru statul lor din Sion a dispărut și indignarea lor a fost sporită de faptul că problema avea un fundal religios și economic. Ei simțeau că evreii erau acum sortiți să fie o minoritate și că acum, odată ce imigrația urma să fie limitată, ei simțeau că Mișcarea Sionistă s-ar putea prăbuși și că fondurile care se revărsau în sprijinul acestui lucru se vor opri, aducând un dezastru economic, pentru că aceste fonduri sunt singura metodă prin care Palestina poate ajunge să se apropie de echilibrarea exporturilor și importurilor.

Obiecțiile arabilor față de Cartea Albă sunt: (1) obiecția față de nedefinirea perioadei în care guvernul britanic va deține controlul, deoarece formarea unui stat independent depinde de cooperarea evreiască, lucru pe care ei îl consideră imposibil; și (2) ei spun că nu există nicio prevedere pentru o adunare aleasă sub propria lor conducere, care a fost primul pas în Irak către formarea unui stat independent. De asemenea, vor ca toată imigrația să fie oprită; ei simt că problema evreiască nu este problema lor. De asemenea, se tem că, deși există 450.000 de evrei în Palestina, doar 250.000 dintre ei au devenit cetățeni. De ce, prin urmare, ar trebui să aibă dreptul să fie socotiți ca membri ai statului?

Cu toate acestea, în timp ce acestea sunt principalele obiecții ale celor două grupuri, există obiecții fundamentale care, deși nu sunt declarate public, sunt totuși mult mai importante.

De partea evreiască există dorința de dominație completă, cu Ierusalimul ca capitală a noii lor țări de lapte și miere și cu dreptul de a coloniza Cisiordania. Ei simt că, dacă li se oferă suficiente ocazii, pot cultiva pământul și să-l dezvolte așa cum au făcut-o în partea vestică. Răspunsul arab la aceasta este, întâmplător, că evreii au beneficiat de capital, pe care, dacă arabii l-ar fi posedat, ar fi putut face minuni similare. Deși acest lucru este parțial adevărat, structura economică a progresului agricol arab cu proprietarii săi absenti și metodele primitive de cultivare, nu ar fi putut în nici un caz să concureze cu evreii. Cu toate acestea, tocmai acest fapt se află în fundalul obiecției arabe față de evrei. Își dau seama de superioritatea lor și se tem de ea.

Unghiul politic al obiecției arabe față de Cartea Albă este că nu permite întoarcerea Marelui Mufti, liderul religios și politic care se află acum în exil în Siria. El dorește în mod natural să se întoarcă și, prin urmare, nu este dispus să facă compromisuri și, deoarece grupul minoritar de arabi, compus din aproximativ 100.000 de creștini și musulmani moderați, constituie o opoziție slabă în prezent, se pare că situația va continua.

Nu văd nicio speranță pentru punerea în aplicare a politicii britanice, așa cum este stabilită în Cartea Albă. După cum am spus mai sus, teoretic sună drept și corect, dar lucrul important și necesar nu este o soluție dreaptă și corectă, ci o soluție care va funcționa. Deoarece interesul britanic trebuie și va fi protejat în mod natural, și ținând cont de presiunea care a fost exercitată în mod privat de statele arabe și public de către diferitele organizații evreiești asupra presei și radioului, mi se pare că singurul lucru de făcut va fi să împărțim țara în două districte autonome, oferindu-le amândurora autoguvernare în măsura în care nu se amestecă unul cu celălalt și interesul britanic este protejat. Ierusalimul, având trecutul pe care îl are, ar trebui să fie o unitate independentă. Deși aceasta este încă o soluție dificilă, este singura care cred că poate funcționa. Aceasta este o dezvoltare a propunerii britanice din 1936 în favoarea împărțirii.

În prezent, situația pare a fi încă dificilă în ceea ce privește atrocitățile și bombardamentele. Au fost 13 bombe detonate în ultima mea seară acolo, toate în cartierul evreiesc și toate declanșate de evrei. Partea ironică este că teroriștii evrei își bombardează propriile linii telefonice și rețeaua de electricitate și a doua zi îi sună frenetic pe britanici să vină să le repare. Întâmplător, am devenit mai pro-britanic acolo decât am fost în celelalte vizite în Anglia, deoarece cred că oamenii de la fața locului fac o treabă bună. Aceasta este o schiță a situației. Va fi interesant să o vedem ce urmează, deoarece nu s-a găsit încă o soluție definitivă. Am crezut că Dansig este o problemă dificilă, dar nu am văzut niciodată două grupuri mai reticente să încerce să găsească o soluție care să aibă vreo șansă de succes decât aceste două grupuri.

Simpatia oamenilor de la fața locului pare să fie cu arabii. Acest lucru nu se datorează doar faptului că evreii au avut, cel puțin unii dintre liderii lor, o atitudine din păcate arogantă și intransigentă, dar simt că, la urma urmei, țara a fost arabă în ultimele sute de ani și simt în mod natural simpatie. La urma urmei, Palestina nu era deloc a Marii Britanii să o dea cuiva. Problema este complicată și mai mult de faptul că ambele grupuri sunt divizate. Există grupul evreiesc ultrareligios, care nu dorește să facă niciun compromis, care dorește să aibă un guvern care exprimă această atitudine, există elementul evreiesc liberal compus din grupul mai tânăr care se tem de acești reacționari și dorește să stabilească o formă de guvernare foarte liberală, aproape comunistă, și există intermediari care sunt dispuși să facă un compromis. Există și alte divergențe care taie aceste grupuri, dar reușesc să prezinte un front unit acum. Dacă și când vor obține ceea ce urmăresc, atunci despărțirea va începe.

În ceea ce îi privește pe arabi, în timp ce cei mai mulți dintre ei s-au săturat de toate aceste lucruri care le face viața un iad, totuși atât de puternică este influența muftiului din cauza controlului său religios și din cauza puterii noului naționalism, încât va fi extrem de dificil să se găsească o soluție fără a-l aduce pe acesta înapoi. Desigur, el crede că dacă arabii ar accepta Cartea Albă, ar fi terminat, deoarece documentul cere ca oficialii arabi să fie numiți de britanici în perioada de tranziție și vor numi în mod natural arabi care vor fi în tabăra lor. De aceea insistă asupra unei adunări alese, deși, având în vedere standardul general al țării, ar fi în mod natural o farsă. Asta face ca întreaga situație să fie atât de imposibilă.

Toate cele trei părți au interese atât de mari, toate în mare măsură contradictorii, și toate cele trei părți au mijloace mari de a pune presiune. Bietul Malcolm McDonald. Astfel, așa cum am spus, singurul lucru de făcut acum, odată ce o soluție teoretic corectă și bună a fost prezentată și eșuează, după o perioadă de timp, ei pot spune că au făcut tot ce au putut în aceste circumstanțe și apoi pot forța în mod arbitrar acceptarea planului de partaj.

Acum plec spre București. Dragoste tuturor,

Jack

Sursa: Librăria și muzeul prezidențial John F. Kennedy

Notă: Când a scris scrisoarea de mai sus, JFK avea doar 22 de ani.