18 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Joi, 21 noiembrie, se împlinesc 18 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, mărturisitor în temnițele comuniste timp de 21 de ani.

Cu această ocazie, vă oferim un colaj de texte din volumul „Viața Părintelui Gheorghe Calciu” (Editura Basarabii Media, 2016). Lectură cu folos!

Sunt un copil de țărani din Deltă

„Am fost unsprezece la părinți, dintre care eu sunt cel mai mic. Acum mai trăim doar doi (Părintele Calciu trecut la Domnul în anul 2006- n.red). Viața acolo, în Deltă, la Mahmudia, era foarte frumoasă. Era un paradis! Aveam teren agricol, aveam bălți, cu toată frumusețea lor, aveam bărci, unelte de pescuit. Erau și păsările din Deltă…! Exista o frațietate extraordinară cu animalele, înțelegeam viața lor ca pe ceva integrat în viața noastră.

Acum modernismul a mai stricat Delta, dar atunci era foarte sălbatică și foarte autentică. Mi-aduc aminte că peste Dunăre aveam o rudenie care locuia în pustiu, cu toată familia. Aveau acolo vaci, oi, toată gospodăria. Și când voiam să mergem la ei, veneam pe malul Dunării și strigam: „dadă Tudora, moș Terente!” Veneau, ne luau cu barca și ne duceau acolo. Era o altă lume. Era frumos, sălbatic, era viață foșnitoare: șerpi, broaște, gâze, toate erau acolo din plin. Intrai într-un mediu mai puțin organizat din punct de vedere gospodăresc, dar parcă mai plăcut. Și așa am crescut, în zona asta. Până când m-am dus la liceu nu am ieșit niciodată din sat. Satul era la numai treizeci dekilometri de orașul Tulcea, dar n-am ieșit niciodată, nici n-am simțit nevoia să ies.

Viața satului se desfășura sub umbra bisericii. Pe atunci, preotul care era numit în comună rămânea acolo până la sfârșitul vieții. Așa că el avea în sat patru-cinci generații pe care le botezase, le cununase și toată lumea se rușina de el. Și noi, copiii, ne sfiam de Părintele. Dacă te întâlnea pe drum și făceai vreo năzdrăvenie, te întreba al cui ești și te știa. Și îți era rușine.„Da, îți zicea atunci, păi pe bunică-tu l-am cununat, pe tată-tu l-am botezat și acum nu te porți bine?!”…Era un sentiment extraordinar al respectului față de biserică.

În viața mea a fost un lucru mai adânc, în sensul că bunicul meu era cântăreț la biserică, verii mei de asemenea, eu, la fel, cântam la strană, iar preotul ne socotea ca pe niște susținători ai bisericii. Și asta ne crea un fel de obligație. Era pe urmă acea rușine pe care chiar cei răi o aveau în sat din pricină că majoritatea erau foarte buni. Toți erau credincioși, erau respectuoși, aveau sentimentul cinstei în ei. Iar când călcai regula asta morală a satului, nu deveneai chiar un paria, dar oricum toată lumea te certa, te mustra, era o mare rușine, exista acest bun- simț al rușinii, care menținea viața curată în sat.

Influențele orașului nu erau prea multe la noi, pentru că aveam industrie casnică. Tot ce aveam nevoie în gospodărie, covoare și celelalte, le făceam în casă. Și cămașa, și haina, și opincile le făceam noi. Nu prea ieșeam la cumpărături în oraș. Iar influențele nu ajungeau decât așa întâmplător, prin cineva. Auzeam despre oraș ca de o poveste care se petrecea în altă lume. Și pe deasupra o aveam pe mama, care a fost o femeie foarte credincioasă și simplă. Ea ne-a impus de mici rugăciunea și mersul la biserică. Mama a trăit o viață de adevărată sfântă laică. Eu zic așa, că dacă pun în balanță tot ce am învățat la Teologie și ce am învățat de la mama, cred că cel mai mult am învățat de la mama. Cred că de la mam am învățat mai multă teologie, pentru că după ce veneam de la biserică, ne punea masa și în timp ce noi, copiii, mâncam, e ne povestea, cu cuvintele ei țărănești, Cazania, și încerca să ne facă să înțelegem ceea ce înțelesese și ea. Pe atunci, Cazania se citea obligatoriu și era foarte importantă pentru țărani.

Ultima bătălie a fost câștigată de Dumnezeu

„Când am intrat prima dată în închisoare, aveam 22 de ani. Plini de entuziasm, toți credeam că biruim, spargem zidurile, rupem gratiile…că nimic nu ne poate ține pe noi acolo, că sacrificiul nostru va fi de scurtă durată și vom ieși de acolo biruitori, plini de glorie. N-a fost așa. Treptat-treptat s-a stins în noi entuziasmul și trebuia să ne îndreptăm spre ceva. Singura noastră salvare a fost rugăciunea. Sau te aruncai cu capul înainte în credință și în rugăciune sau rămâneai în afară și ajungeai bolnav sufletește, nebun până la urmă, sau mureai. Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămânea decâr nădejdea în Dumnezeu.

Eu cred că fiecare am făcut un compromis, vorbesc așa, în general…Eu știu că am făcut un compromis, eu știu că am căzut. Dar în același timp mai știu și că Dumnezeu m-a ridicat. Vedeți, tehnica a măsurat rezistența lemnului, a fierului, a firului de păr și a firului de ață. Dar rezistența sufletului omenesc cine o poate măsura? Pentru că au fost oameni care au căzut în fața torturii și alții care nu au căzut. Iar dintre cei care n-au căzut în fața torturii, mulți au căzut în fața ispitelor, după ce s-au eliberat. Nu se poate măsura. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare, el nu este o entitate măsurabilă. Securitatea, când a încercat să ne distrugă, a știut că la un moment sat sufletul nostru va ceda. De fapt, nu sufletul, ci voința noastră bună va ceda. Ei au crezut că sufletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialiști. Au crezut că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenței umane, sufletull este desființat și pot face cu el ce vor. Dar nu este așa. Dacă un material se rupe, dacă un lemn se rupe, este greu să-l mai refaci. Însă sufletul, dacă se „rupe”, să știți că se reface. Sufletul înmugurește. Așa cum înmugurește un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o, așa înmugurește sufletul. Treptat-treptat ne-am refăcut. Și fără îndoială, spun eu, că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.

(…) Așa socotesc, că toată acțiunea de la Pitești a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine și rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele și răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră nu a fost un câmp inert, ca un câmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruința iadului sau înspre biruința raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza terorii și a spaimei, inima noatră a dat diavolului câștig de cauză. Dar până la urmă, Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare șansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie nu a fost la Pitești. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat de la Pitești. Și pentru cei mai mulți, în inima celor mai mulți, ultima bătălie a fost câștigată de Dumnezeu.”

A fi preotul lui Hristos

*în volumul II al manuscriselor părintelui Calciu este un text cu titlul „A fi preotul lui Hristos”, cu mențiunea „ridicat de la mine cu ocazi percheziției din 10.III.1979”.

„Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin care lucrează în noi cu o forță invincibilă, spre a ne împinge la acte de eroism care pentru omul contemporan par acte de nebunie; și chiar sunt, privite sub specia lumii, pentru că înțelepciunea lumii acesteia, cumințenia ei, se reduc la declararea principiului conservării ca suprem principiu de existență.

Îți trebuie o anumită doză de nebunie, în sensul sfâșierii acestei logici materiale, pentru a scăpa de cântecul de sirenă al instinctelor. Căci mitul sirenelor lui Ulise are un sens tulburător pentru cel care își trăiește viața proiectată într-un timp supratemporal și într-o existență mai presus de existență.

Absolutul acestui mod de viață anti-rațional- ne referim la acea rațiune inumană a omului de pe stradă, a cărui viață se desfășoară, îngroșând rândurile, între sufragerie și dormitor-caracterizează viața creștinului adevărat. El crește, în strălucirea lui cea mai orbitoare, din cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

`Cuvântul crucii este pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor știutori o voi nimici. Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul veacului acestuia? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? Că de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea nu L-a cunoscut, prin înșelepciune, pe Dumnezeu, binevoi-a Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii` (I Cor 1, 18- 21).

Recitește, prietene, aceste versete și repetă citirea de mai multe ori. Spune-ți apoi ție însuți, privind peste umeri înapoia ta: unde au rămas creatorii asurdului epocii noastre? Unde-s Sartre, Beauvoir, Ionescu? Ce nou au adus ei în poziția omului față de Dumnezeu, lume, semeni…? Câtă substanță se acoperă dincolo de jocul sclipitor al cuvintelor, dincolo de sugestia de prestigitatori, de fracturatori ai sintaxei? Esența umană ultimă pe care ei o caută se dovedește atât de versatilă, încât la sfârșit, gustul tulburat care le rămâne le aduce aminte de scepticism. În numai câteva rânduri, apostolul neamurilor a stabilit cu luciditate necruțătoare absurdul iremediabil al lumii neraportate la Dumnezeu.

Fac acest lung șir de considerații nu într-un moment de exeltare determinată de o mare biruință asupra mea sau a lumii, nici într-o clipă de suferință care, anulând carnea și spaima, te proiectează în extazul beatic.

Sunt un biet om, cu îndoieli și dureri, legat prin multe fire de lume și numai printr-un fir de aur de Dumnezeu: credința. Și mă zbat într-o luptă inegală, suspendat de acest unic fir salvator, prin desișul tentațiilor terifiante ale lumii. Căci o glorie pieritoare sau un bun trai sunt curse pentru suflet. Dar tot curse sunt și spaima și teroarea, când ele ți s-au cuibărit în suflet și în carne și au devenit fibre constituante ale ființei tale.

Iar eu fac parte dintre oamenii al căror cer a fost mereu întunecat de această spaimă fizică copleșitoare, paralizantă, dar totodată izvor al virtuților mele morale. Cu cât mă scufund mai adânc în mine, cu atât mai greu îmi este să disociez punctul în care teroarea încetează de a mai fi păcat, de cel care începe să devină virtute. O alchimie fină și inefabilă se operează în adânc. Ea transformă zgura în aur și ura în iubire și crește ca o lumină nebănuită din străfunduri. Și interiorul trasfigurat se revelează în afară. Și toate se fac fără tine parcă, așa cum pruncul se concepe în femeia-mamă fără știrea, ci numai cu bucuria ei difuză.”

„Frate Calciu,

Preamărit să fie Hristos prin miile de sfinți și martiri ai acestui veac, în rândurile cărora ne-am aflat, și pe unii dintre ei i-am văzut și-i mărturisim lumii spre pocăință.

Preamărit să fie Hristos pentru milioanele de victime creștine ucise de furia caiafică, pe care-i purtăm în sufletele noastre și-i mărturisim lumii, spre trezire.

Preamărit să fie Hristos prin zecile de milioane de victime omenești, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia în considerare.

Dar noi vrem să salvăm lumea de un asemenea destin, deci o chemăm la realitate. Creștinătatea și omenirea întreagă trebuie să se trezească, cât timp nu e prea târziu. Oamenii să se teamă nu de aceia care ucid și iau viața, ci de aceia care ucid sufletele, transformând viața în iad veșnic. Trebuie făcuți să înșeleagă realitatea crudă și incredibilă a vremurilor noastre. Hristos și antihrist dispută puterea acestei lumi.

De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul înflăcărat în luptă cu antihrist, vom fi pierduți și omenirea va cunoaște un rău și mai grav, de o întindere catastrofală.

Creștinătatea are deplină răspundere pentru mântuirea întregii lumi și trebuie să și-o asume…

Domnul Iisus, Maica Preacurată, toți sfinții dintotdeauna să fie cu tine, spre slujire lui Hristos și a oamenilor.” Ioan Ianolide, 8 august, 1985.