Av. Gheorghe Piperea, în căutarea Crăciunului de altădată

de

*Text publicat pe pagina de Facebook a av. Gheorghe Piperea și preluat cu acordul autorului:

„În dimineața zilei de 24 decembrie 2019, de colindat, am ieșit în fața casei mele de la țară cu daruri pentru copii, așa cum fac de fiecare dată, în fiecare an, de când sunt adult. Am așteptat mai mult de o oră, până când, într-un final, au venit două pâlcuri de copii și adolescenți, obosiți (natural, căci casa mea de la țară e la capătul extrem al satului) și oarecum blazați (pe fețe li se citea nu bucuria de a colinda, ci determinarea de a bifa și această casă cu arhitectură ciudată din capu’ satului). Numărul copiilor veniți să ne colinde era și artificial mărit – una dintre cete era cea formată de nepoata mea Cristina și de prietenii ei… Deci, oarecum cam ca la meciurile de acasă ale Stelei din campionatele ante-revoluționare, când stadionul se umplea de kaki, clubul aparținând atunci armatei…

Și m-am întristat.

Și am devenit nostalgic, dar nu în sens pozitiv, ci negativ.

Mi-am amintit că, în copilărie, în seara de colindat, intram în agitație mare (psihologii de acum numesc asta flux, o chestie pozitivă, sănătoasă, care te ajută natural la orice problemă de rezolvat), căci dimineața trebuia să fiu pe ulițe cât mai repede, ca să nu ratez niciuna. La 5 dimineața eram deja băț, de parcă mă umplea cineva de cafea reală (nu exista atunci decât foarte rar așa ceva – ai mei “obișnuiau” nechezol …). Primele sunete al cocoșului – în restul timpului, extrem de enervant, dar în ziua de colindat, o adevărată bucurie – și ale cetelor de copii mă făceau să sar din mine de nerăbdare. Stăteam pe coclaurile Singurenilor chiar și trei ore, de mă înjurau frații și verii mai mici, pe care îi trăgeam, literalemente, după mine. Și veneam acasă foarte mândru de „recoltă” – nuci, covrigi, uneori eugenii, foarte rar ciocolate și portocale. Mai pe la 10 ani îmi luasem obiceiul ca, după 15 decembrie, să colectez polei, sfori și ața „cauciucată” (o sfoară subțire, dar rezistentă, utilizată la legarea viței de vie pe araci) pentru a confecționa „steaua” și biciul. Prima era pentru a merge cu „steaua” (dura trei zile …), al doilea, pentru a merge cu plugușorul (era în noaptea de revelion și ținea până la 9, când începea programul haios de la tv).

Nu era deloc despre bunătățile colectate de la babe/moși (oameni săraci și atunci, ca și acum – nu aveau decât nuci, biscuiți învechiți, covrigi tari ca piatra) și nici despre bănuții de la „steaua” și de la plugușorul. Era despre a colinda. Despre a mă întâlni cu copiii din cete (de pe la 14 ani încolo era și despre a curta tipele de 14 ani de la București, dar nu vă spun asta, că e secret). Despre a socializa la modul real, fizic. Despre a crea amintiri. Despre fiorul acela nemaipomenit și nemaiîntâlnit din dimineața de Ajun, când cocoșii urlau atât de tonic, iar copiii falsau colinde atât de minunat…

După Revoluție, acest ceva magic s-a pierdut treptat. S-a comercializat. S-a trivializat. Bucureștenii au început să deteste colindele și colindătorii, pentru că vedeau așa ceva mereu, în metrou și pe străzi. Ba chiar au ajuns să deteste colindele românești de la radio, pe motiv de prea mult Hrușcă…

Încă de pe vremea când devenisem judecător (1994-96) am zis că nu putem permite o asemenea uitare și, mai ales, nu putem contribui toți la idiosincrazia față de tot ce este românesc și tradițional. Am zis că magia aia pozitivă, frumoasă, înălțătoare, nu se poate pierde în neant. Ateismul blazat și progresismul găunos sunt urâte, pentru că nu spun povești, ci strică orice poveste, transformă realul în papură și rogoz, în chinezărie stereotipică. Nu putem anula cultura, tradiția și istoria pentru a pune așa ceva în loc. Omul nu poate trăi fără basm. Sau poate, dar ajunge rapid să „rupă ușile” psihologilor și ale psihiatrilor, așa cum se întâmplă acum, după doi ani de glorioasă luptă cu plandemie și schimbările clismatice.

După anul 2000, când au început să apară generațiile de după noi, când noi am devenit, adicătelea, părinți, iar părinții noștri au devenit bunici, am văzut o frumoasă revenire la tradiția colindatului a oamenilor născuți sau crescuți în Singureni – și-au luat cu ei copiii, ca să le arate cum era copilăria de pe vremuri. Am participat la asta, pur și simplu obligând juniorii mei sau de pe lângă mine la a participa la colindat. Unora nu le-a plăcut. Celor mai mulți, dimpotrivă. Am fost alături de bunicii lor, părinții noștri, care au apucat să mai vadă o dată această minune.

Doar că între timp apărea digitalul.

În 2019, magia deja nu mai era pe ulițe, era pe metaversuri și tictoace.

Iar copiii aceia cu roșu în obraji deveniseră niște ființe blazate.

Așa că am zis : nu se poate așa ceva. Nu putem lăsa o asemenea gaură în sufletul nostru.

Și am făcut un „târg” de Crăciun în 2021. A fost o explozie de libertate. În plină plandemie, când birocrații insipizi ai progresismului și ai anulării culturii și istoriei încă impuneau masca și distanțarea socială, la acest „târg” au venit peste 1500 de oameni. Au venit ca și când acolo, la Singureni, era Tărâmul Libertății.

Cel mai uluitor și mai frumos lucru pe care l-am văzut acolo a fost …

O (nouă) ceată de copii mici – maxim 7 ani aveau toți – s-a adunat pentru a aduna un morman de … paie. Erau paie presărate de noi pe jos, pentru a evita formarea noroiului (ăla cu care ne luptam noi cu 40 de ani în urmă, pe ulițele Singureniului – am detestat acel noroi, dar nu m-a împiedicat niciodată să merg mai departe la colindat). Și pe acel morman de paie construit de ei, copiii au început să facă tot felul de tumbe și gimbușlucuri, într-o bucurie de nedescris, insensibilă la protestele părinților. Zmartfonurile și aipedurile au fost făcute inutile, cel puțin pe perioada acelei demonstrații de inventivitate și entuziasm copilăresc.

Blazarea și depresia nu sunt opțiuni, oameni buni. Crăciun fericit!”

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost

Spune-ți părerea

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.