Părintele Adrian Agachi: Jertfa sfinților închisorilor a fost o rază a Soarelui dreptății într-o lume cufundată în bezna păcatelor

de

Sfinții închisorilor au trăit cu Hristos în adâncurile chinurilor lor și au învins, neîmpotrivindu-se la rău, ci răsplătind cu bine tuturor celor care i-au lovit, i-au blestemat și i-au umilit neîncetat, notează, într-un editorial pentru Ziarul Lumina, părintele Adrian Agachi, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române.

Jertfa sfinților închisorilor nu a fost un gol de aer, a fost o rază de soare. O rază a Soarelui dreptății într-o lume cufundată în bezna păcatelor, subliniază părintele Adrian Agachi.

„Un zbor cu avionul se poate transforma oricând într-o aventură palpitantă, mai ales dacă trebuie traver­sată o zonă cu turbulențe atmosferice. Norii care poartă în „pântecele” lor grindina și potențialele fulgere și tunete pot crea ceea ce se nu­mește, cu o sintagmă curioasă, „goluri de aer”. Avionul ajunge să fie zgâlțâit din toate încheieturile metalice și, uneori, pasagerii trăiesc sentimentul căderii în gol, din cauza schimbării bruște a direcției vânturilor care însoțesc furtuna și norii întunecați care o înconjoară ca un alai funest. Experimentezi emoții pe care poate nu le-ai mai trăit până când, în cele din urmă, zona turbulentă rămâne undeva în urma avionului scăpat din capcana aerului răsculat împotriva lui.

Acest sentiment te poate încerca însă și atunci când trăiești o dezamăgire mare, când te confrunți cu o situație negativă neprevăzută sau când privești prea mult în abisul… propriei inimi. Acel loc din adâncul sufletului unde Soarele dreptății ar străluci atât de intens dacă nu l-am acoperi cu turbu­len­țele propriilor patimi sau cu golurile de aer ale gândurilor noastre necurate.

În viețile multor sfinți vedem cum s-au luptat ani de-a rândul cu inima lor îndărătnică, greu de convins să-și lase în urmă împietrirea și răutățile născute din obișnuință. Așa cum spunea Sfântul Iosif Isihastul: „Pleacă Harul, slăbește trupul, nu mai poate ca altădată să-și facă îndatoririle obișnuite, îl strivesc nepurtarea de grijă, acedia, greutatea trupului, somnul fără măsură, amorțirea membrelor, întunericul minții, tristețea fără de mângâiere, gândurile de necre­din­ță, frica de înșelare. Și neputând să îndure, aleargă, cerând ajutor” (Cuv. Iosif Isihastul, Simțirea iubirii dumnezeiești. Scrisori și poezii, trad. de Pr. prof. Constantin Coman, Teodor Coman și Sabin Preda, București, Ed. Bizantină, 2002, p. 491). Sfinții au împlinit exerciții ascetice grele, au trăit stări sufle­tești care urcau până la culmile extazului când erau vizitați de harul dumnezeiesc și până la abisurile dis­perării când erau vizitați de duhurile întunericului, veșnic flămânde și dornice să se sature sfâșiin­du-le sufletele cu stări de iad.

Așa au trăit și sfinții din temnițele comuniste: un iad nesfârșit al chinurilor exterioare și interioare, brăzdat însă de nenumăratele minuni și stări de har, de nesfârșita veselie și bucurie duhovnicească revărsată pe chipurile supte de foame și sete, pe mâinile crestate de răni, pe piepturile arcuite spre interior de nenumăratele boli.

Am putea numi temnițele comuniste ca „abisuri”, dar nu doar ale întunericului, ci și ale cerului. În iadul lor n-au trăit doar oameni răi, dornici să lucreze cele necurate, ci și sfinți care au pogorât lumina dumnezeiască în întunecimile de iad, care au smuls cerul și soarele și le-au făcut să strălucească în subteranele demonice. Pogorârea la iad a lui Hristos nu a fost un eveniment singular, îndepărtat istoric, neconform cu lumea modernă. Acești sfinți au trăit cu Hristos în adâncurile chinurilor lor. Și au învins, neîmpotrivindu-se la rău, ci răsplătind cu bine tuturor celor care i-au lovit, i-au blestemat, i-au obligat să trăiască asemenea unor vietăți necuvântătoare, umilindu-i neîncetat. Dar, pentru a ajunge aici, au trăit golurile de aer ale deznădejdii și fricii, ale îndoielii de sine și ezitării, ale dificilelor momente în care pășești pe vârfuri de creste, iar sub tine se cască pră­păstii adânci. Dar, așa cum ne spune un alt Părinte duhovnicesc: „După ce omul a căzut în abisul gândurilor de frică și de deznădejde, se stâr­nește dintr-odată în el acea primă mișcare despre care am vorbit, adică frica de Judecata ce va veni. Și, așa cum îngerul care a străbătut Egiptul îi ucidea pe toți întâii-năs­cuți ai egiptenilor, tot așa această mișcare, semănată chiar atunci în om de îngerul Proniei, omoară toate gândurile rele care se nasc în minte din iubirea de sine. Începând de acum, îngerul Proniei întărește mintea cu atâta curaj, încât omul părăsește lumea” (Avva Iosif Hazzaya, Scrieri duhovnicești, trad., studiu introd. și note de Ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2019, pp. 14-15).

Sfinții închisorilor s-au lepădat de sine și renunțând la orice pretenție legată de viața lor pământească, trecătoare, au reușit să se ridice la înăl­țimea iubirii dumnezeiești care strălucește așa cum o face întotdeauna soarele deasupra norilor. Turbulențele și răutățile chinurilor nu i-au mai atins sufletește, în ei stăruia doar mila față de asupritorii lor și deplângerea orbirii acestora. Iar pentru a evidenția acest aspect, este suficient să facem referire la un cuvânt al Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim: „Jertfa este un act prin care dăruiești din ceea ce ai […], însă mai scumpă este înaintea lui Dumnezeu dragos­tea. E și foarte greu să dobândești această dragoste, care-i mila. Dumnezeu caută totdeauna ceva viu, ceva personal în jertfă”.

Jertfa sfinților închisorilor nu a fost un gol de aer, a fost o rază de soare. O rază a Soarelui dreptății într-o lume cufundată în bezna păcatelor”, scrie părintele Adrian Agachi.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost

Spune-ți părerea

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.