Ziua păcălelilor (1 aprilie)
Luna aprilie începe cu ziua păcălelilor. După ce primăvara şi-a intrat în drepturi şi cerul s-a înseninat, s-ar zice că e vremea să se mai însenineze niţeluş şi sufletele oamenilor. Obiceiul acesta al păcălitului – fără să fie numai al nostru (originile lui sînt în Occident), nici de dată prea veche (unii zic că abia de prin secolulu al XVI-lea) – este destul de gustat la noi, în ţara snoavelor şi a bancurilor, pe unde umblă zicala plină de miez: „Aş plînge, dar nu pot de rîs”…
Păcălelile de 1 aprilie nu se fac din răutate sau din răzbunare, ci dintr-un fel de dispoziţie jucăuşă, voioasă şi amicală. Dar rostul acestui obicei nu-i doar acela de a descreţi frunţile, ci şi acela de a ascuţi minţile şi atenţia, avertizînd că omul trebuie să fie tot timpul „pe fază”, adică atent, treaz, vigilent, pentru a nu se lăsa pradă numeroaselor amăgiri din jurul său. Ziua păcălelilor are deci şi o latură profund educativă, amintind parcă de dictonul latinesc: „Ridendo castigat mores” („Prin rîs se îndreaptă moravurile”). Desigur, ca în snoavele populare cu Păcală şi Tîndală, uneori nu mai este aşa de limpede cine e păcălitul şi cine păcălitorul, rămînînd numai hazul păcălelii în sine, din care totuşi fiecare poate trage cîte o învăţătură. Poporul pare să fi tras-o mai mult pe aceea că lucrul cel mai sănătos este, la o adică, „să faci haz de necaz”…
Lăzărelul (în ajunul Floriilor)
Numele acestei sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr – alintat îndeobşte „Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau, în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se preface în flori. O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomenirii morţilor („Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors.
În mod firesc, Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo: „Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.
Floriile (cu o săptămînă înainte de Paşti)
Aceasta este denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe alocuri i se spune şi „Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an. În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană închinată zeiţei Flora nu pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. Mîncatul peştelui de Florii nu este însă o obligaţie religioasă, cum par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, mîncatul de peşte cu tot dinadinsul nu are în sine nici o noimă. Simple superstiţii magice sînt obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate.
Sîngiorzul (23 aprilie)
Sîngiorzul (Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe – 23 aprilie) şi Sînmedrul (Sfîntul Dumitru/Dimitrie, Izvorîtorul de mir – 26 octombrie) împart anul păstoresc în două anotimpuri: vara păstorească, între Sîngiorz şi Sînmedru, şi iarna păstorească, între Sînmedru şi Sîngiorz. Cu Sîngiorzul nu e de glumit, pentru că îl ştiu de frică pînă şi balaurii. Umblînd călare, cum îl vedem şi-n icoane, el trece, în anumite zone, şi drept un fel de ocrotitor al cailor şi călăreţilor. Mai generală este credinţa că el asigură, ca şi „cap al primăverii”, nu doar fertilitatea pămîntului, ci şi pe cea a vitelor. De altfel, ajunul sărbătorii poartă numele de „Sîngiorzul vacilor”. Noaptea dinspre 22 spre 23 aprilie este bîntuită, zice-se, de strigoaice, care, printre alte blestemăţii, umblă să ia laptele vacilor, pe care uneori călăresc nevăzute. De Sîngiorz, se pun ramuri verzi pe la uşile, ferestrele sau grinzile caselor, dar şi pe la grajduri, pentru protecţie şi noroc. Pentru morţi, dacă Sîngiorzul nu pică în post, se dau de pomană oale cu lapte, caş, colac şi lumînare aprinsă. Ca şi de Sfîntul Vasile, de Sîngiorz se zice că „ard comorile”, vădind locul în care au fost îngropate. Înainte vreme, păstorii aprindeau în această zi aşa-numitul „foc viu” (obţinut din frecarea a două lemne uscate), care trebuia întreţinut toată vara, pînă ce, de Sînmedru, turmele coborau la iernat.
Se zice că Sîngiorzul şi Sînmedrul poartă la brîu „cheile anului”: Sîngiorzul închide iarna şi deschide vara, iar Sînmedrul închide vara şi deschide iarna, unul înfrunzind natura, iar celălalt desfrunzind-o.
Joimăriţa (Joia Mare)
Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti. Oamenii obişnuiesc să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte, cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe pămînt. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: „Toacă tocănelele,/ Joia, Joimărelele. Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. În unele părţi, tinerii obişnuiesc să facă „strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile celor mai păcătoşi (cum să nu te temi de „gura satului/lumii”?!).
Ouăle de Paşti
„Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, spunem cînd ciocnim ouă de Paşti: nici nu ne putem imagina sărbătoarea Paştilor fără tradiţionalele ouă roşii (cărora numai în al doilea rînd li se adăugă cele meşteşugit încondeiate, sau pur şi simplu vopsite în alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). Există numeroase legende cu privire la obiceiul de a roşi ouăle. Cea mai răspîndită spune că Maica Domnului (în altă variantă: Maria Magdalena) a pus sub crucea Mîntuitorului un coş cu ouă, ca să cîştige bunăvoinţa ostaşilor care-L păzeau, iar sîngele Acestuia s-a scurs pe ele, înroşindu-le. Alte legende vorbesc de o minune, menită să-i vindece pe unii (o precupeaţă, un rabin etc.) de neîncredere în realitatea Învierii: „Cînd ouăle astea s-ar face din albe roşii, numai atunci aş crede!”… şi ouăle s-au roşit pe dată, sub ochii celor neîncrezători. Ouă se mai pot roşi şi ciocni, după unele tradiţii zonale, de ziua Înălţării (cînd zicem: „Hristos S-a înălţat!” – „Adevărat S-a înălţat!”) şi chiar în Duminica Mare a Rusaliilor. Se spune că din ouăle roşite e bine ca măcar o treime să fie date de pomană.
Cît priveşte ciocnitul ouălor, are şi el regulile şi credinţele lui. Se crede, bunăoară, că cei ce ciocnesc între ei ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă. Se ciocneşte „capul” cu „capul” şi „dosul” cu „“dosul”. În prima zi de Paşti nu e bine să se ciocnească decît „cap” cu „cap”. Cel mai mic (ca vîrstă sau ca rang) ţine oul, iar cel mai mare îl ciocneşte. În mediile tradiţionale, ciocnitul se făcea „pe luate”, în adevărate înfruntări obşteşti, iar cei pricepuţi „să aleagă” ouăle după „tăria” lor plecau acasă cu coşurile pline.
Se spune că şi Necuratul se interesează de ouăle roşii: cînd oamenii nu vor mai colinda de Crăciun şi nu vor mai roşi ouă de Paşti, atunci înseamnă că Dracul a devenit stăpîn peste lume.
Răzvan CODRESCU
Cristina Delciza NICOLAU
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019